Blitz-proze

Scrisori către preşedinte (XIV)

Scrisoarea a paisprezecea 

Stimate domnule preşedinte,

am fost şi eu puţin plecat prin străinătate, prin Europa noastră, acum putem afirma cu mândrie că e şi a noastră. O Europă colectivizată, cum zice vărul meu, care‑i un glumeţ irecuperabil. N‑am fost la cules de legume, fructe ori zarzavaturi. Nu pentru că aş considera o asemenea activitate ca fiind dezonorantă, din contră. Dar pe mine şalele mă dau gata, dacă stau ceva mai mult aplecat, aşa rămân. Trebuie să vină cu targa şi să mă ducă la recuperare. Aplecat poate însemna şi ploconit. Noi, românii, suntem specialişti în ploconeli. Încă de pe vremea turcilor. Ar fi timpul să devenim mai ţepeni… Asta e un soi de glumă cu mai multe înţelesuri.

Am fost prin Europa şi am văzut locuri frumoase şi şosele excelente, şi am băut bere după care niciodată nu m‑a durut capul ca la noi, unde avem aşa bună apă şi totuşi… Nu apa e de vină, până la urmă. Dar pe mine cel mai mult mă interesează oamenii, să‑i privesc cum se mişcă, cum reacţionează, să‑i aud ce vorbesc, să‑i întreb de una, de alta, chiar dacă nu posed un bagaj bogat în ceea ce priveşte limbile lor străine. Şi pentru majoritatea celor de dincolo, România nu înseamnă prea mult, eventual Dracula şi câţiva fotbalişti. Pentru ei, suntem o ţară cam în ceaţă, aşa mi‑au şi spus câţiva intelectuali, culmea, că România este pentru ei încă o ţară care zace în ceaţă… Le‑am răspuns că ţara care zace în ceaţă se numeşte Anglia! A noastră‑i însorită şi frumoasă, cu munţi, văi, ape, deltă şi mare, şi păsări călătoare, cu oi şi brânză de calitate, pe care nu mai avem voie s‑o producem, şi mai avem lacuri multe cu peşte şi am fost grânarul Europei, pe vremuri, iar acum cumpărăm grâu şi făină din marea noastră colectivă. Mi‑au răspuns, unii, că n‑au auzit de grânarul Europei, dar dacă eu spun, ei mă cred. Vor să afle şi nu prea au de unde şi cum. Le‑am spus că ţara‑i minunată, doar oamenii‑s de rahat. Au râs şi m‑au bătut pe umăr, mormăind că, şi pe la ei, majoritatea‑s cam la fel. Dar poporul o duce mult mai bine, am replicat eu, uitând că şi poporul e făcut, în fond, tot din oameni, ce naiba!

Se spune că e necesar să călătoreşti pentru a mai învăţa una, alta, a te cultiva. Eu călătoresc doar ca să privesc. Şi să stau de vorbă cu tot soiul de indivizi de diverse categorii sociale. În muzee nu intru. Sunt atât de multe tablouri şi alte soiuri de exponate, încât, la sfârşit, nu‑mi mai amintesc nimic şi am pierdut timpul degeaba. Mai bine zac la o masă dintr‑o cafenea ori berărie, de preferinţă afară, pe trotuar, chiar dacă‑i mai scump.

În timp ce beam o cafea pe terasa unei cafenele din Paris, am aflat că‑n ţară se porneşte foarte clar şi răspicat controlul averilor oamenilor politici. Aşa‑i indicaţia europeană, nu se mai poate ocoli. Asta e o veste tare pentru popor. E un prilej de bucurie. Poate afla cum s‑au îmbuibat unii aleşi pe spinările aplecate ale oamenilor muncii cinstiţi şi cum n‑au făcut nimic altceva decât tot soiul de afaceri necinstite, adevărate hoţii. Privatizări şi societăţi deschise pe numele neamurilor. Soţii, mame, verişoare… Oare se vor verifica şi neamurile parlamentarilor? Ar trebui. Şi să se dea în vileag, să se publice, să afle orice cetăţean al patriei. Poate vom avea atunci şi noi nişte cazuri de demisii ori chiar de sinucideri… Era să mă înec cu cafeaua pariziană. Politicianul român şi demisia, politicianul român şi sinuciderea din prea mare avere, politicianul român şi… procesele de conştiinţă! Baba şi mitraliera! În veci nu se va întâmpla aşa ceva în ţara noastră românească. Căci românul e un individ şmecher, greu de intimidat, pus mereu pe hohoteli din te miri ce. Şi eu am râs aici cu poftă nebună când cineva m‑a întrebat, foarte grav şi serios, dacă România e o ţară depresivă? Da, sunt multe văi şi depresiuni prin ţara noastră, am vrut să‑i răspund, dar n‑am ştiut să fac jocul de cuvinte într‑o limbă străină şi atunci i‑am răspuns cu un sănătos hohot de râs.

Acum nu‑mi bate nimeni în calorifer, dar închei, că iar mă podideşte râsul. Şi mă semnez ca de obicei: un om sfios din ţară.

P.S. Am citit într‑o revistă că expresia „mi se rupe‑n paişpe” ar veni de la vechii egipteni! Ca să vezi ce rădăcini au românii noştri!

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

Scrie un comentariu