Blitz-proze

Scrisori către preşedinte (XIX)

Scrisoarea a nouăsprezecea

Stimate domnule preşedinte,

pe vremea tinereţii mele eram pasionat de cărţi şi de filme ştiinţifico‑fantastice. Majoritatea dintre acestea prevesteau un viitor al omenirii destul de sumbru. Cel mai adesea era vorba despre un viitor în care oamenii de rând, adică poporul – un cuvânt atât de drag tuturor conducătorilor – era urmărit în cele mai mici acţiuni ale sale. Adică toate mişcările omului erau monitorizate. Ochi ascunşi ai unor camere superperfecţionate îl urmăreau pe om în cele mai intime demersuri ale sale. Ba chiar şi în creier îi pătrundeau, aflau ce gândeşte, ce intenţionează a face.

Tare mă distram eu pe atunci, chiar dacă ştiam că securitatea noastră cea de toate zilele ascultă oarece convorbiri telefonice şi, mai ales, se bazează pe turnători, aproapele tău, ăia care au ajuns acuma să li se plângă, cică, de milă, că ei de fapt n‑au vrut, dar au fost constrânşi! Jalnică scuză, de‑a dreptul greţoasă.

Dar să revin la filmele de imaginaţie superbogată. Iată că în zilele noastre, perspectiva aia imaginată de minţile înfierbântate ale unor romancieri ori scenarişti tinde să devină crasă realitate. Orice mişcare îţi este tot mai des înregistrată. Auditiv ori vizual. Nu peste multă vreme, obiective ascunse te vor filma cum tai ceapa în minuscula bucătărie a blocului fost comunist, cum te scarpini în intimitate, cum faci ori nu sex, cum mergi la budă, cum urmăreşti jurnalele, ce reacţii ai la apariţia pe micuţul ecran a şefului suprem, scuzaţi, nu‑i nicio aluzie, cum te autosatisfaci din toate punctele de vedere, ce scrisori scrii prin computer (pe vremuri se desfăceau plicuri, acum se sparg codurile căsuţelor tale cu emailuri – oare tot ăia fac treaba asta, încă nu au crăpat?) şi aşa mai departe. Se instaurează, încet şi sigur, o stare de tensiune generală, adică poporul să fie blând şi ascultător şi supus, altfel totul se va afla despre el, păi dacă despre indivizi cu grad de miniştri ori alte grade asemănătoare se află tot, se ascultă tot, se filmează tot ce fac, atunci un biet popor e fix pixul pentru specialiştii în urmăriri intime, nici nu mai există niciun fel de intimitate, totul este vizionat şi pus la cutiuţă pentru clipa când e nevoie ca individul să fie compromis, manipulat, şantajat, anulat. Nu cumva să credeţi că m‑a apucat mila faţă de ăia care ni s‑au arătat la teve ori prin ziare, cum că au fost prinşi primind şpagă pe biata spinare a poporului, Doamne fereşte.

Dar, daţi‑mi voie să nu prea cred că miniştrii ăia, ori ce‑or fi fost ei să fie, sunt atât de idioţi, de imbecili, de tâmpiţi încât se lasă filmaţi ori înregistraţi în plină zi, în spaţii foarte publice, cum îşi dau reciproc plicuri cu euroni, cârnaţi şi damigene cu ţuică, pulpe de porc şi saci cu cartofi. Ce dracu’, nu se puteau întâlni la vreunul acasă, în viluţa lui, în debaraua lui, în maşina lui, adică taman în miezul zilei, într‑un birt oarecare, fac tranzacţii demne de bulău? Măi băieţi, îmi vine să exclam, voi chiar ne credeţi pe noi nişte cretini? Care înghiţim toate porcăriile date prin mass‑media, aşa se zice, nu? Mai mergem şi noi pe la teatru, am mai văzut şi noi cum se fac diverse scene de film din ăla numit artistic, credeţi că înghiţim toate plăcintele? Mă rog, cel puţin aşa îmi imaginez eu cum că nu întreg poporul înghite tot ce i se aruncă. Poporul… ce cuvânt îndrăgit şi scuipat din gura tuturor conducătorilor noştri în toate situaţiile, indiferent câte revoluţii au trecut peste (prin, deasupra…) ţară. Poporul are suveranitate, behăie tot politicianul! Suveranitatea poporului se exprimă prin organele sale. Care organe? Cele alese, se zice. Adică noi, poporul, ne alegem organele care ne reprezintă. Iar alte organe, nealese de popor, ne filează, ne înregistrează, ne monitorizează fiecare mişcare pentru ca turma să mişte conform indicaţiilor, de astă dată nescrise, dar tot aia e…

Zău, Caragiale devine tot mai trist, tot mai lipsit de haz.

Bat vajnic vecinii în calorifere. Eu sunt extrem de calm şi mă semnez: un om sfios din ţară.

 

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), „Măcelăria Kennedy” (Cartea Românească, 2017), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii naționale și internaționale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia (traducător Gabriela Lungu), Cehia, Ungaria și Serbia, Germania și Israel, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Italia, SUA (traducător Mihael Mudure), Franta și Israel (traducători Paul Farkas și Itzhaki Moshe). „Povestirile mameibătrîne“ (Cartea Românească, 2006) a apărut la Editura Tarandus Kiadó, în traducerea lui Szőcs Imrével. Este cea de-a patra traducere a romanului, după cea în limba franceză, la Gingko Editeur, traducător Dominique Ilea, în limba sârbă, Editura Sezam Book, în traducerea Mihaelei Lazarovici, şi în limba cehă, Editura Dauphin, în traducerea lui Ladislav Cetkovský. Romanul „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009) a apărut la Mitteldeutscher Verlag, în traducerea lui Peter Groth, cu titlul „Stalin, mit dem Spaten voran!”. De asemenea, tot la Mitteldeutscher Verlag, în traducerea lui Peter Groth, a apărut și romanul „Măcelăria Kennedy” („ Metzgerei Kennedy”).

Scrie un comentariu