Avanpremieră

„Simetria dorințelor” (fragment)

Roman încununat cu Premiul ADEI-WIZO în Italia și finalist la Kritikerpreis der Jury der Jungen Kritik în Austria, Simetria dorințelor a fost tradus în mai multe limbi, devenind bestseller în Israel, Germania, Italia, Spania și Marea Britanie.

Patru bărbați tineri, buni prieteni, au obiceiul de a se întâlni pentru a urmări împreună finala Campionatului Mondial de Fotbal, obicei respectat cu sfințenie încă de pe vremea când erau elevi. Desigur, meciurile de fotbal nu reprezintă decât un pretext, așa cum se întâmplă și în cazul finalei din 1998. Doar că acum unul dintre ei are o idee: fiecare să scrie pe o bucățică de hârtie câte trei dorințe pe care le vrea împlinite până la meciul final al următorului Campionat Mondial, când vor vedea ce anume au reușit să realizeze și ce nu. Această secvență din deschiderea romanului marchează momentul în care Nevo începe să exploreze culisele vieților și trăirilor cele mai intime ale celor patru tineri, cartografiind o prietenie care ni se dezvăluie în toată forța ei covârșitoare, în ciuda trădărilor, a violenței, a resentimentelor și chiar a morții.

„Una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în ultima vreme. Nu m-am mai atașat astfel de un personaj de la Rătăcirile fetei nesăbuite de Vargas Llosa. Secretul acestui roman stă în umor și emoție.“

Corriere della Sera

Simetria dorințelor începe ca un roman despre prietenie, căpătând apoi mai mult suspans și ajungând la un climax emoționant.“

Jewish Chronicle

 

„Simetria dorințelor” (fragment)

 

Aceleași ziare se osteniseră totuși să dedice două, trei articolașe subiectului înființării asociației E Dreptul Nostru – Asociație înființată în memoria lui Jennifer Goldmann și a Ilanei Abramovitz-Tanuri, cu scopul de a proteja drepturile pacienților în cadrul sistemului sanitar.

În toate articolele apărea o poză cu chipul lui Amichai și un scurt text, alcătuit mai ales din fragmente selectate din pliantele pe care le distribuiserăm în timpul evenimentului (Ofir ne-a explicat că ziariștilor nu le place să se obosească prea tare, așa încât era mai bine să pregătim dinainte un pliant care să conțină un text frumos, care să poate fi copiat și folosit ca atare.)

Tonul general al articolelor era în mod evident unul pozitiv. Unul dintre ziare menționa faptul că era vorba despre „o inițiativă interesantă“. Altul susținea că ideea înființării asociației era „binevenită“. Un al treilea mergea chiar mai departe, publicând la sfârșitul articolului numărul de telefon al asociației. A doua zi, pe telefonul instalat special de Amichai în acest scop apăreau 5.421 de apeluri telefonice nepreluate, iar până la sfârșitul săptămânii, numărul de apeluri ajunsese la 8.000. În mod evident, inițiativa lui Amichai deschisese o ușă până atunci încuiată, atinsese o coardă sensibilă a publicului și funcționase asemenea unui șoc electric asupra unui nerv rămas descoperit în societatea israeliană. Printre persoanele interesate care ne-au telefonat se aflau mulți liber profesioniști – avocați, comercianți, electricieni –, cu toții victime ale încălcării drepturilor individuale, dispuși să-și pună experiența profesională în slujba asociației, în calitate de voluntari.

Într-un interval de numai trei luni – și fără să renunțe la slujba de la Inimi Sănătoase, „pentru că la un loc bun de muncă nu se renunță“ și „pentru că oamenii au încredere în mine“ – Amichai a reușit, cu tenacitatea alergătorului de cursă lungă și cu răbdarea omului pasionat de puzzle, să transforme asociația, dintr-un proiect teoretic, într-un organism viu.

Organizarea administrativă a asociației cădea în seama a patru angajați cu venituri fixe, dar cea mai mare parte a muncii era depusă de către zecile de voluntari. Tot Amichai își împărțise timpul între conducerea asociației și întâlnirile cu angajați și reprezentanți ai spitalelor și ai Ministerului Sănătății, indispensabile pentru a se reuși realizarea unei analize-pilot, care să aproximeze eficacitatea prezenței mediatorilor și a interpreților din cadrul asociației E Dreptul Nostru în secțiile de primiri urgențe ale spitalelor, în raport cu drepturile oamenilor în interiorul acestor instituții.

Eu și Ofir urmăream cu mândrie și surprindere rapoartele prezentate în mass-media în legătură cu activitatea sa. E întotdeauna ciudat să vezi cum un om pe care l-ai cunoscut din copilărie reușește să dea lovitura în lumea adulților. Îți aduci aminte cum a rămas fără aer la primul fum de țigară, atunci demult, în spatele terenului de baschet, iar acum el e cel care-i lasă fără aer pe directorii de spital, când le prezintă rapoartele de control pe care le pregătesc incognito voluntarii lui. Ți-l amintești tremurând în fața catedrei profesorilor, iar acum el e acela care bate cu pumnul în biroul ministrului Sănătății.

Dar mai era ceva aici, ceva ce nu-mi place să recunosc.

Întotdeauna îl subestimaserăm puțin pe Amichai, poate pentru că era cel mai puțin articulat și coerent dintre noi (poate tocmai acesta să fi fost motivul pentru care Ilana refuzase să se integreze în grupul nostru? Pentru că simțise acest curent ascuns care venea dinspre noi?) Noi trei ne stăpâneam perfect limbile. Lui Ofir îi făcea plăcere să se joace cu vorbele. Lui Churchill îi plăcea să se exprime cât mai exact. Iar eu, tocmai pentru că părinții mei nu au reușit niciodată s-o stăpânească așa cum se cuvine, fusesem hotărât s-o vorbesc impecabil. Citeam dicționarele ca pe romane. Deschideam întotdeauna radioul la ora cinci fără cinci, fără excepție, pentru a asculta emisiunea expertului în ebraică AvshalomKor, și mă distram inventând, doar pentru uzul personal, echivalente ebraice la cuvintele străine cărora academia nu apucase încă să le găsească un corespondent.

E dificil de spus dacă nu cumva tocmai această atracție față de cuvinte a fost aceea care ne-a unit pe mine, pe Ofir și pe Churchill încă de la bun început sau dacă am început ulterior să semănăm din acest punct de vedere, după ce prietenia dintre noi se cimentase deja, însă încă din liceu ne plăcuseră discuțiile, apoi și după armată, când toți trei ne aleseserăm profesii în care limba joacă un rol important, tendința noastră de a verbaliza încontinuu a crescut constant, făcându-le pe femeile care se aflau întâmplător în compania noastră să ridice din sprânceană: pentru că, în fond, buzele strânse erau unul dintre semnele distinctive ale eroului masculin din filme, așa că la ce bun să trăncănim atâta?

Amichai, în schimb, a preferat întotdeauna să facă, nu să vorbească. Se exprima greoi, folosea cuvinte învechite, ca „ce ușurare“ și „boem“, iar dacă unul dintre noi îi amuza pe ceilalți cu un joc de cuvinte cu dublu sens, el era ultimul care pricepea gluma. Se căsătorise cu o femeie care, cel puțin fățiș, nu arăta că l-ar fi iubit cine știe ce. Apoi vorbea încontinuu despre cursuri de shiatsu, care nu se concretizau niciodată. Și mai erau și încercările prostești de a scăpa de pata pe care o avea pe gât. Și propunerile lui ridicole, de-a dreptul jenante, cărora uneori le dădeam curs, dar pe care, de cele mai multe ori însă, le respingeam.

Și iată că acum, exact ca în jocurile alea de stradă, în care trebuie să tragi cartea norocoasă, aceasta apare din cel mai neașteptat loc, tot așa și inițiativa lui Amichai, inițiativă pe care marele Churchill, atotcunoscătorul, o catalogase ca fiind „neserioasă“, inițiativă în care nici măcar eu nu mă încrezusem la început, prinsese deja aripi. Primise finanțare. Câștigase respect.

La aproximativ șase luni după înființarea asociației a fost lansat primul proiect-pilot, chiar în cadrul spitalului plin de probleme din centrul țării, al cărui director stătuse de vorbă cuAmichai în timpul ceremoniei de inaugurare.

După o săptămână, proiectul-pilot a fost întrerupt pe neașteptate. Un reprezentant al asociației E Dreptul Nostru era acuzat de fratele unui pacient că el și numai el ar fi fost responsabil pentru moartea fratelui său. Un grup de medici stagiari din cadrul uneia dintre secții a amenințat cu demisia în masă, din cauza gărzilor și a schimburilor inumane. Medicii din cadrul unei alte unități, în schimb, refuzau să colaboreze cu reprezentanții asociației, de teamă să nu le fie dezvăluite secretele profesionale.

— Ce mi-ai făcut? s-a răstit directorul la Amichai. Situația nu face decât să se înrăutățească! Dar Amichai nu părea deloc tulburat. Preț de câteva secunde, a lăsat strigătele directorului să alunece pe lângă el, asemenea valurilor pe lângă un debarcader, iar în cele din urmă i-a răspuns calm: Micha, eu nu trebuie să-ți explic tocmai ție că e nevoie de timp pentru a face anumite schimbări. Mai ales unele atât de mari. De aceea îți propun să examinăm rezultatele pe termen lung.

— Cât ar însemna asta? a vrut să știe directorul.

— Cel puțin trei luni, a spus Amichai.

Trei luni mai târziu, o anchetă parțială a confirmat faptul că, deși crease anumite probleme, prezența reprezentanților asociației E Dreptul Nostru reușise o reală ameliorare a comunicării între medici și pacienți, ceea ce dusese la o micșorare vizibilă a numărului de reclamații.

Drept urmare, Amichai a fost convocat la Ministerul Sănătății pentru a evalua în ce măsură era posibilă implementarea proiectului-pilot și în alte spitale din țară, fiind invitat chiar și în cadrul unor emisiuni de televiziune matinale, pentru a vorbi despre ideea care stătea la baza asociației pe care o înființase. (Apariția lui în fața camerelor are un impact extraordinar, pentru că emană sinceritate, mi-a spus Ofir. Nu se lasă înșelat de falsa relaxare a prezentatorilor, și cu toate astea nici nu pare arogant.)

Când apărea la televizor, multe femei sunau pentru a cere numărul de telefon al văduvului cu ochi de culoarea pământului.

Amichai le respingea cu eleganță pe toate femeile interesate.

— Dar de ce? l-am chestionat când ne-am întâlnit.

— E prea devreme, mi-a explicat el.

Inima lui era încă în doliu. Noaptea se întindea încă în pat, s-o ia pe Ilana în brațe. Ziua forma încă, fără să-și dea seama, numărul ei de telefon, pentru a-i povesti despre lucrurile care i se întâmplau. De fiecare dată când se uita la copii o vedea pe ea (Noam avea pistruii ei mici, iar Nimrod avea privirea ei). De fiecare dată când auzea melodia lui Aviv Gefen, Oh, Ilana, stingea radioul. De fiecare dată când auzea sirena unei ambulanțe, își aducea aminte de ambulanța aceea. De fiecare dată când auzea sunând alarma unei mașini, își aducea aminte de ambulanța aceea. De fiecare dată când… dar stai puțin. El nu voia să vorbească despre asta. Cum îl făcusem să vorbească? Îi face rău să vorbească despre toate aceste lucruri.

— Bine, am zis, apoi l-am lăsat în pace.

Dar nu și femeile. Ele continuau să-i dea telefon, să-i trimită scrisori, fotografii și chiar poezii. El continua să fugă de ele. Celor care îi păreau cu adevărat disperate le povestea despre un foarte bun prieten de-al său, un băiat excepțional, serios, de origine anglo-saxonă. Care tocmai își scria teza de doctorat în filozofie.

Cu una dintre ele chiar am ieșit la un moment dat. Dar mi se părea o chestiune imorală, profund imorală, să profit de pe urma asociației pentru îndeplinirea unor nevoi personale, și totuși…

— O cheamă Yaara.

Cât de mult îmi plăcea să-i savurez numele în timp ce vorbeam. Ya-a-ra, rosteam încet, insistând asupra fiecărei silabe, simțindu-mă ca și cum cineva ar fi înclinat tot mai tare și mai tare pe spate balansoarul în care ședeam. Unde locuiești, Ya-a-ra? De unde ești, Ya-a-ra? Ce chestie, și ție îți plac Cameleonii, Ya-a-ra, ți-ar plăcea să sărim peste prima întâlnire și să trecem direct la a doua? Ce vreau să spun cu asta? Adică să sărim peste toate întrebările astea banale, previzibile, pe care ni le punem acum, la telefon. Așa, la a doua întâlnire am putea purta o conversație adevărată. Foarte bine. Să începem. Cu ce te ocupi?

Antrenoare.

Mă gândeam că era antrenoare personală în vreo sală de fitness și deja îmi imaginam cum îmi voi trece degetul pe deasupra pulpelor ei musculoase, însă în clipa în care ne-am întâlnit mi-a explicat că era vorba despre antrenamente mentale. Coaching, în limba mea maternă. Se întâlnește în particular cu managerii și îi ajută:

– să-și definească obiectivele;

– să identifice obstacolele care stau în calea atingerii obiectivelor;

– să ajungă la un punct important în realizarea acestora.

— Asta pe scurt, mi-a zis ea, în timp ce tăia o tartă cu ciuperci în bucățele minuscule, toate de aceeași dimensiune.

Am dat aprobator din cap. Oracolul meu interior profețea un eșec total, dar am continuat să-i povestesc lucruri cvasipersonale despre mine însumi, iar la finalul serii i-am spus că mi-ar plăcea s-o revăd. Buza ei de sus s-a curbat ușor către cea de jos, pregătindu-se parcă pentru sărut. Autocontrolul pe care îl manifesta în fiecare dintre mișcările pe care le făcea mă determina să-mi doresc să văd cum reacționează în momentul în care pierde controlul, însă cel mai tare mă fascina ideea de a putea face dragoste cu ea și de a-i șopti, în timpul ăsta, Ya-a-ra, Ya-a-ra.

Dar asta nu s-a întâmplat. Deși inițial totul părea să meargă ca pe roate. Așa cum făceam întotdeauna la cea de-a doua întâlnire, la un moment dat i-am spus că sufăr de daltonism. Stai puțin, ce culoare are rochia mea? m-a întrebat ea, așa cum fac toate, fără excepție, iar eu am ezitat pentru o secundă, pentru a crește suspansul, după care am zis: Roșie. Și i-am explicat că problema nu era recunoașterea în sine a culorilor luate separat, obositoare fiind distingerea lor în momentul în care se aflau una lângă alta. De exemplu, dacă ea, îmbrăcată cu frumoasa ei rochie roșie, s-ar fi aflat pe o pajiște verde, probabil că n-aș fi văzut-o. Ce chestie, s-a mirat ea, așa cum era de așteptat, iar eu mă pregăteam deja pentru etapa următoare, în care îi ceream fetei să-mi povestească ceva personal, ceva intim legat de ea, iar aceasta, influențată de deschiderea mea oarbă, îmi povestea mult mai multe decât m-ar fi interesat, după care, pentru a se justifica față se sine însăși, accepta să mă însoțească acasă sau tăcea și-mi fixa gura cu o privire intensă, care părea să spună: Sărută-mă. Dar, cu o fracțiune de secundă înainte de a mă apleca s-o sărut pe Yaara numărul doi, ea mi-a spus că mai era ceva ce voia, ceva ce trebuia neapărat să-mi mărturisească, iar eu m-am lăsat pe spate și i-am spus: Te rog.

— Tu nu ai nici un scop, a început ea. Tot ceea ce mi-ai spus până acum despre tine mă face să cred că treci prin viață asemenea unui orb. Fără să faci o cartografiere a dorințelor și a posibilităților pe care le ai.

— Și… și ce-mi propui în sensul ăsta?

— Să-ți găsești un scop, a zis ea, apoi a adăugat: sunt dispusă să-ți dau o mână de ajutor. În general, n-am obiceiul de a amesteca viața profesională cu cea privată, dar aș putea face o excepție în cazul tău.

— Vezi tu, am spus eu, retrăgându-mă în capătul cel mai îndepărtat al canapelei, tu ești, fără îndoială, o femeie extraordinară, iar metodele tale le sunt de ajutor multor oameni, însă mie… mie nu mi se prea potrivesc…

— De ce?

— Fiindcă până și rostirea cuvântului „scop“ îmi dă fiori. Și nu fiori de emoție. Ci de febră.

— Mare păcat, a zis ea, așezând între noi o pernă mare, pentru că e o chestiune pe care eu n-o pot accepta. Nu pe termen lung.

— În fine, atunci cel puțin am putea să ne consolăm unul pe celălalt? am întrebat eu, așezându-mi o mână pe pernă.

— Să ne consolăm? Pentru ce?

— Pentru că suntem singuri. Pentru că suferim de răceala trupului neatins. Pentru că nu putem elibera focul din trupurile reci, din pricină că nu sunt atinse.

Ea a clătinat din cap a negație, apoi a zis: Cald sau frig, eu nu fac așa ceva. Scopul meu e să-mi găsesc un partener serios. Și tot ceea ce nu mă duce în această direcție e o pierdere de timp. Apropo, a adăugat ea în clipa în care era deja la ușă, după părerea mea, cei care te țin în loc sunt chiar prietenii tăi.

— Prietenii mei?

— Niciodată în viața mea n-am mai cunoscut pe cineva care să vorbească atât de mult despre prietenii lui, care să le arate femeilor cu care iese albumele de fotografii ale acestora și care să aibă atârnate pe pereții casei sale fotografii înrămate ale lor. Dacă aș fi fost coach-ul tău, ți-aș fi spus că ești un caz tipic al modelului „trenul din față“.

— Trenul din față?

— Atunci când trenul tău se oprește în stație, iar trenul din față începe să se miște, tu ai impresia că și trenul tău s-a pus în mișcare. În realitate însă, nu se întâmplă deloc așa. E doar o iluzie optică.

— Ce încerci să-mi spui, mai exact?

— Nimic. Doar că, dacă aș fi fost consiliera ta, ți-aș fi zis că poate trăiești viața prietenilor tăi, în loc să-ți trăiești propria viață.

— Dar nu ești, am zis eu iritat.

— Ce nu sunt?

— Nu ești consiliera mea, am spus eu și i-am închis ușa în nas, încercând cu disperare, dar fără să reușesc, să mă simt satisfăcut de faptul că avusesem ultimul cuvânt, în timp ce prin minte îmi treceau răspunsuri care să-i contrazică ipoteza și pe care aș fi putut să i le dau, dar pe care nu i le dădusem, precum: într-adevăr, în momentul acela nu aveam un scop precis, dar toată povestea aceea cu asociația mă făcuse să-mi doresc mai mult. Să mă apuc de ceva serios. Cât mai curând. Foarte curând. Iar în privința prietenilor mei se înșela foarte tare, fiindcă dacă vorbesc atât de mult despre ei o fac pentru că-i iubesc, iar să spui că trăiesc viața lor în loc să-mi trăiesc propria viață e chiar o nerozie. Nerozie cu n mare.

 

Către finalul anului, un cotidian important a publicat lista persoanelor nominalizate pentru decernarea titlului de Omul anului. Printre candidații la categoria „Omul anului pentru merite civice“ se număra și AmichaiTanuri. Juriul explicase includerea lui pe listă în felul următor (am decupat din ziar articolul acela micuț și l-am pus pe tăblița de plută din bucătărie):

 

Într-un interval foarte scurt de timp, AmichaiTanuri a reușit să transforme discuția pe marginea drepturilor omului în sistemul sanitar într-un dialog neîntrerupt între pacienți și medici. Activitatea asociației E Dreptul Nostru, înființată de el, a început deja să dea roade și să influențeze viața de zi cu zi a cetățenilor acestei țări. Povestea lui AmichaiTanuri și a asociației E Dreptul Nostru este povestea unei inițiative private, urmare a unui întâmplări personale tragice, dar care a știut să stârnească interesul multor altor persoane, grație idealurilor umane pe care le are la bază. Acesta este motivul pentru care, după părerea noastră, AmichaiTanuri e demn de a fi inclus printre candidații la titlul de „Omul anului pentru merite sociale“.

 

Candidatura aceasta a atras ulterior și mai mult atenția presei asupra sa. Mutra lui Amichai apărea din când în când la televizor, în cadrul emisiunilor de seară (însă cu toții trebuiau să se supună condițiilor pe care le punea: să înregistreze interviul dimineața, pentru că, cel târziu la ora cinci după-amiaza, el trebuia să fie acasă, la copii).

Întrebările erau mereu aceleași, iar Amichai – același Amichai. Vorbea greoi, folosea mereu pluralul. Încă își scărpina partea superioară a pieptului, chiar lângă gât, atunci când cădea pe gânduri. Și încă tremura ușor atunci când era întrerupt.

Odată, un jurnalist l-a întrerupt pentru a face loc unei transmisiuni în direct de la corespondentul pe probleme juridice, Michaela Raz. Evoluție surprinzătoare în procesul care a pus pe jar toată țara, de mai multe luni, a anunțat ea, cu ochii aproape ieșiți din orbite. YoavAlimi, responsabil al Ministerului Public, persoana însărcinată cu preluarea cazului în urmă cu un an și jumătate, a fost obligat astăzi să-și semneze demisia, din cauze pe care procuratura le numește „stânjenitoare motive personale“.

— Ești în măsură să ne spui mai multe în legătură cu aceste motive? a întrebat prezentatorul din studio.

— Deocamdată nu, îmi pare rău, a răspuns Michaela Raz pe un ton din care nu răzbătea câtuși de puțin părerea de rău. Sunt zvonuri care circulă și aici, și în mediul online, dar ele n-au fost confirmate oficial deocamdată. Sperăm să putem reveni la voi curând, cu reacția avocatului Alimi.

— De acord, Michaela, așteptăm cu răbdare intervențiile tale, a comentat prezentatorul, după care s-a întors către Amichai. În așteptarea reacției avocatului Alimi, a continuat el, ne întoarcem la AmichaiTanuri și la asociația E Dreptul Nostru. DomnuleTanuri, nu găsiți problematic faptul că jumătate din fondurile asociației dumneavoastră provin de la un finanțator din Statele Unite? Nu e oare și aici vorba despre ceea ce pe vremuri se numea „cultura cerșetorului“?

Dar Amichai amuțise. Pentru prima dată de când începuse să acorde interviuri, corzile sale vocale amuțiseră. Churchill a demisionat? se gândea el stupefiat. Dar de ce?

Fragment din romanul „Simetria dorinţelor” de Eshkol Nevo, traducere din ebraică și note de Ioana Petridean, Colecția „Raftul Denisei”, Editura Humanitas Fiction, 2019

 

 

Despre autor

Eshkol Nevo

Eshkol Nevo

Eshkol Nevo s-a născut la Ierusalim în 1971. A studiat copywriting la Colegiul Tirza Granot şi psihologia la Universitatea din Tel Aviv. Astăzi deţine cea mai mare şcoală privată de scriere creativă din Israel şi este considerat mentorul unei generaţii de scriitori în formare. A debutat cu un volum de povestiri, „Zimmer Be-Givatayim” („Demipensiune în Givatayim”), în 2001, după care a publicat șase romane: „Arbaa Batim Ve-Gaagua” („Patru case şi-un alean”, 2004), „Simetria dorințelor” („Mishala Achat Yamina”, 2007; Humanitas Fiction, 2019), „Neuland” (2011), „Ha-Mikveh Ha-Acharon Be-Sibir” („Ultima mikvah din Siberia”, 2013), „Trei etaje” („Shalosh Komot”, 2015; Humanitas Fiction, 2017) și „Hareaion Haaharon” („Ultimul interviu”, 2018). Toate romanele sale sunt bestselleruri în ţara natală, iar două dintre ele, „Simetria dorințelor” şi „Trei etaje” au fost dramatizate. „Trei etaje” se află în curs de ecranizare în regia lui Nanni Moretti. Publicate în traducere la mari edituri din peste zece ţări (Gallimard, Neri Pozza, dtv, Chatto&Windus UK și Other Press USA etc.), cărţile sale au fost premiate atât în Israel, cât şi în străinătate. Romanele „Neuland” şi „Ultima mikvah din Siberia” au fost recompensate cu Premiul Steimatzky, „Patru case şi-un alean” a fost finalist, cu titlul „Homesick”, la prestigiosul Independent Foreign Fiction Prize în 2009, „Simetria dorințelor” a primit, în 2011, Premiul ADEI-WIZO în Italia și a fost finalist, cu titlul „Wirhabennoch das ganze Leben”, la Kritikerpreis der Jury der Jungen Kritiker în Austria. „Neuland” a fost inclus pe lista Books of theYear in Translation a cotidianului „The Independent” în 2014. Eshkol Nevo a primit medalia de platină şi medalia de aur ale Asociației Editorilor din Israel (2005, 2006, 2008, 2011, 2014, 2015), Premiul FFI-Raymond Wallier (în cadrul Salonului de Carte de la Paris, 2008) etc. Pe lângă romanele și volumul de povestiri amintite, este autorul unei lucrări de nonficţiune, „Nifradnu Trach: Ha-Madrich La-Nifrad Ha-Matchil” („Ne-am despărțit într-o doară: manualul complet al unei separări”, 2002) şi al unei cărţi pentru copii, „Aba Shel Amalia Nosea Le-Ostralia” („Tatăl Amaliei pleacă în Australia”, 2010).

Scrie un comentariu