Avanpremieră Cartea săptămânii

„Soldatul iernii” de Daniel Mason (fragment)

Literomania vă propune la „Cartea săptămânii” un fragment din romanul „Soldatul iernii” de Daniel Mason, roman a cărui acțiune este plasată în timpul Primului Război Mondial. Cartea a apărut în 2018, la Little, Brown and Company, iar în română, în 2019, la Editura Nemira, în Colecția Babel. Autenticitatea detaliilor, imaginile foarte vii, foarte puternice, fac din romanul lui Daniel Mason una dintre cele mai interesante apariții editoriale din 2018.

Viena, 1914. Lucius are 22 de ani și e student la medicină când Primul Război Mondial cuprinde Europa. Dintr-un eroism romanțios, se înrolează în armată și ajunge într-un spital improvizat, într-o vale din Carpați. Toți ceilalți doctori au fugit, a mai rămas doar misterioasa asistentă Margarete. De la ea, Lucius trebuie să învețe repede și brutal meseria de medic în cele mai neprielnice condiții.

Într-o zi, un soldat inconștient, având buzunarele pline cu desene stranii, e adus mai mult mort decât viu. Ca să-l salveze, Lucius va lua o decizie care va schimba pentru totdeauna viața doctorului, a pacientului și a asistentei.

O poveste de război care ajunge din sălile de bal ale Vienei imperiale în pădurile de pe Frontul de Est, din sălile de operație improvizate în sate până pe câmpurile de luptă călcate de copitele cavaleriei.

Pe fundalul disoluției Europei atât de bine cercetat și atât de meticulos descris, Mason găsește câteva suflete pierdute și le ghidează spre o pace relativă.

New York Times

 

 
 
„Soldatul iernii” (fragment)

 

Nepăsătoare la problemele lor, a venit și luna aprilie.

Raze groase de lumină se întindeau de-a lungul naosului, în timp ce mormanele de zăpadă alunecau de pe acoperiș, unul după altul. Soarele, mirosurile, nămeții care se topeau, îi amintiră lui Lucius de perioada austerității, când umblau pe dealuri după verdețuri.

Însă, din cauza unei greșeli făcute de cei care-i aprovizionau, greșeală pe care nimeni nu se grăbea s-o corecteze, acum aveau alimente din belșug. Cu toate acestea, Lucius tot mai spera că va porni din nou în drumeții alături de Margarete. Nespus de mult își dorea să fie iarăși singur cu ea, să se întoarcă la ruinele foișorului sau să stea în penumbra pădurii și să-i asculte cântecele. Poate că atunci, poate că acolo, ar putea începe amândoi să refacă legătura aceea pe care el și numai el o distrusese.

Dar au început să sosească răniții. Aidoma păsărilor cântătoare, aidoma topirii zăpezilor, aidoma exploziei de flori sălbatice, răniții păreau și ei aduși de primăvară. Primul a sosit la jumătatea lunii, după o scurtă ciocnire armată din valea Prutului. Un bărbat roșcat, slab ca un țâr, fusese găsit rătăcind pe coclauri. Avea tunica pe el, dar nu și pantalonii. Privirea-i era pierdută și scrâșnea din dinți. Nu mai știa cum îl cheamă.

Apoi, din Pasul Uzului: un bucătar care ieșise noaptea din cort ca să-și facă nevoile s-a ciocnit de baioneta împlântată în burta unei tinere sătence, spânzurată pentru presupuse acte de spionaj. Pásztor îl chema. Era maghiar. Acum mustața lui, ceva mai aranjată pe vremuri, se ascundea sub țepii bărbii nerase.Omul avea incontinență fecală și urinară și își freca în permanență fruntea cu degetele, de parcă ar fi avut ceva lipit acolo.

De la Stanislau: un infanterist, pe nume Korsak, cu șira spinării strâmbată și cu degetele de la picioare chircite de când călcase pe o mină. În ciuda tuturor eforturilor, nu au reușit să-i îndrepte gâtul.

Și tot așa. Ungvár: cu piciorul drept retezat de vagonul unui tren care deraiase, incapabil acum să-și miște piciorul stâng. Gesher, din raionul Turka, soldat care dăduse peste un morman de cadavre putrezite într-un grânar și care acum nu mai putea să scape de gustul de carne din gură. Wechsler, din Chodzieź, orb și surd, dar nu tocmai.

Lucius și-a amintit ce-i povestiseră Berman și Brosz despre frontul de est: o epidemie, un fel de virus apărut pe pământurile flamande și care acum se îndrepta către est. Aceste mistere l-ar fi fascinat în urmă cu doar câteva săptămâni, își zise el. Dar spectrul lui Horváth plana asupra tuturor aspectelor din viața lui. Nu se gândea decât la ce ar face Horst, dacă ar descoperi atât de mulți soldați fără răni vizibile.

A încercat tratamentul cu veronal. Cu veronal, cu clorhidrat, cu morfină. Le-a dat bromură de potasiu ca să-i calmeze și hidroclorură de cocaine ca să-i trezească. A încercat și atropină, dar au început să delireze. Și le-a făcut injecții cu adrenalină când nu se mișcau. Le-a masat cu ulei de balenă brațele deformate, dar le-a blocat mușchii. A încercat cu binele, i-a implorat, a încercat să-i plimbe, să descleșteze fălcile celor care nu puteau să mănânce. Le-a citit, le-a cântat. I-a scos la soare. I-a dus la frig. Le-a dat rații duble. I-a amenințat că nu le va mai da nimic să mănânce. I-a îndemnat să-și aducă aminte de soții, de copii, de iubite, de părinți. Le-a spus ce se va întâmpla, dacă apăreau recrutorii.

Însă nimic nu avea efect. Boala aia nu avea absolut nicio noimă, își spunea el. Nu exista niciun tipar al afecțiunilor neurologice. Abia atunci a început să se îndoiască de tot. Oare îl ajutase cât de cât pe Harváth? Sau însănătoșirea lui i se datorase numai și numai lui Margarete? Ori majoritatea rănilor, fie ele mintale sau trupești, se vindecau singure?

Se schimbase și Margarete. Acum se mișca mai lent, mereu cu ochii la ușă. În timpul meselor, încercau să stea de vorbă, numai că ea se oprea la cel mai mic zgomot. De două ori, din cauza unor alarme false, se repeziseră la ușă, convinși că se întorsese Horst. Însă, de fiecare dată când se uitaseră prin ferestruica îngustă, nu au văzut decât strada pustie.

 

Citește și „Viața secretă a lui William Shakespeare” de Jude Morgan (fragment)

 

Dar nu erau doar aceștia: mai erau și soldați apți de luptă, dar care refuzau să se mai întoarcă pe front. Războiul lor s-a terminat, așa îi spuneau ei cu fermitate. Fuseseră patrioți înainte, însă dispăruseră de multă vreme toate temeiurile patriotismului lor. De ce să-mi vărs sângele pentru Austria? Așa l-au întrebat pe Lucius soldații cehi și cei polonezi, cei maghiari, cei români și cei ruteni. Din moment ce Austria ne trimite în luptă înaintea cetățenilor ei? Încălțați cu ghete din carton! Cu câte o pușcă la doi oameni!

– Vă vor acuza de dezertare și vă vor împușca, le-a spus Lucius.

Ha! Să îndrăznească numai!

Era cu Margarete afară din sacristie. La finele lui aprilie. Se făcuse deja cald. Ea avusese ideea să iasă acolo, ca să poată fi singuri.

– Zeller, puștiul cel nou din detașamentul de dragoni, spune că trupe de recrutori trec prin toate spitalele de pe linia frontului, spuse ea. Era în Deleat în când i-a văzut spânzurând mai mulți soldați pentru dezertare. Presupun că acum este doar o chestiune de timp.

Se opri puțin, apoi continuă:

– Te-ai gândit ce-ai să faci atunci când se vor întoarce?

Lucius nici nu se gândise la altceva în ultima lună. Iar acum își rosti gândurile cu voce tare pentru prima dată:

– În legătură cu bolile nervoase? Nu cred că am de ales. Este prea cald ca să le mai aplice pedeapsa Anbinden. Dar de spânzurat îi pot spânzura oricând. Bine măcar că soldații mai au o șansă cu toată reamplasarea asta de trupe.

În apropiere de ei, o ceată de vrăbii se certau pe semințele apărute de sub zăpadă. Urmărindu-le, Margarete văzu și o mișcare în iarbă.

– Da, murmură ea în cele din urmă. Înțeleg.

El o privi cu atenție.

– Nu pari convinsă.

– Cred că de data aceasta ai făcut tot ce ți-a stat în putere ca să-i vindeci sau ca să-i poți trimite acasă, spuse ea rar.

Apoi se întrerupse. Avea ochii întunecați din cauza nesomnului și nu îi mai rămăsese nici urmă din ușoara rotunjime a obrajilor. Iar vălul, atât de curat și perfect călcat de obicei, era acum șifonat și strâmb. Însă totul în jurul lor era atât de plin de viață: păsările, frunzele de un verde strălucitor, florile din curte.

Când Margarete vorbi din nou, vocea îi era alta, cumva mai blândă, de parcă și-ar fi luat rămas-bun.

– Știi prea bine, doctore, că datoria ta este să-i trimiți pe soldați înapoi pe front. Acesta este legământul pe care l-ai făcut. Să-i peticești și să-i expediezi la luptă. Să știi că înțeleg.

Lucius se întoarse cu fața la ea.

– Ce vrei să spui?

– Pentru prima oară m-am gândit că jurămintele noastre sunt diferite. Atâta tot.

Luna mai.

Dealuri cu miros de turbă, mentă și anason sălbatic; nori cirus, țânțari roind pe lângă porțile curții. O movilă de pământ proaspăt, săpat în spatele bisericii. Cine s-ar fi uitat mai atent, ar fi zărit picături de ceară și numele de pe placa funerară. Fluieratul alarmei a răsunat în naos după prânz. Ea era în transeptul de sud, cu niște bandaje murdare în mâini. El era în altar. Amândoi au sărit în picioare. Au urmat cuvintele: Horst. S-a întors!

El a simțit o rafală rece de vânt, a auzit strigătele unui bărbat, a văzut ochii. Ea a luat-o la fugă. Restul s-a petrecut atât de repede că abia mai târziu a reușit Lucius să pună cap la cap toate amănuntele. Foșnetul straielor ei, atunci când a sărit peste saltelele din paie. Chipurile întoarse ale soldaților. Propriii lui pași grăbiți, mâna lui pe umărul ei, privirea ei care-l avertiza să o lase în pace, felul în care i s-a smuls din strânsoare. Ușa trântindu-se în spatele ei, atunci când a țâșnit din nartex în curte. Firicelul de lumină rămas în urmă. Locotenentul era în șa și tocmai își termina țigara, când a auzit vaietele și a zărit fulgerul cenușiu al veșmintelor ei. O singură ordonanță alături, tot cu o țigară în mână. Căruța era oprită mai departe. Margarete se repezi la el, fără să-i dea timp să reacționeze.

– Salvați-ne! zbieră ea.

Se agăță de piciorul lui, îl sărută, sărută calul.

– Salvați-ne! Salvați-ne! Au murit toți!

Într-o germană stricată, cu accent ciudat.

– Ce s-a întâmplat? o întrebă Horst.

Calul fornăi. Făcu doi pași într-o parte. Ciuli urechile. Pe pe crupa lui își luară zborul mai multe muște. Ea nu-i răspunse. Continuă să se tânguiască, agățată de el, de parcă ar fi încercat să-l dea jos de pe cal. Îi căzuse vălul în jurul gâtului și avea acum capul descoperit, lăsând la vedere părul tăiat scurt.

Părul ei: în spatele ușii, Lucius uită de spaimă și rămase cu ochii la părul ei castaniu, cu reflexe aurii. La gâtul ei alb.

Și ea continua să zbiere:

– Veniți! Veniți! Monstrul! Pesta! Vai și-amar, i-a ucis! Vai de noi, Doamne, Dumnezeul nostru din ceruri! I-a ucis pe toți!

Horst începuse deja să privească neliniștit în jur – la curtea pustie și tăcută, la sora cu părul scurt, care plângea în hohote.

– Păduchele! Păduchele!

– Potolește-te, femeie! Nu pricep nimic din ce spui.

– El! El!

– Calmează-te! Care „el“? Tifosul?

Un sunet neomenesc ieși din gâtul lui Margarete. Își zgârie obrajii cu degetele murdare de la părul calului. Acum Horst se uită la ea cu o repulsie nemascată. În ochi i se aprinse o lumină sinistră când își aminti de alte avanposturi abandonate de alți supraviețuitori ai pestelor care își pierduseră mințile.

Margarete se năpusti din nou la el. Îl înșfăcă de o cizmă, i se agăță strâns de picior. Capul ăla pe care mișunau păduchii, straiele alea învolburate care duhneau a molimă. Părea că-l va doborî de pe cal, dar Horst își smulse cizma din mâinile ei și lovi.

Ea se repezi iarăși.

– Nu plecați! Salvați-ne! Vă implor! O să ne ucidă pe toți!

Altă lovitură cu cizma. Și din nou ea se repezi, numai că acum el era pregătit să lovească. De două ori. Pocnetele puternice răsunară prelung printre dealurile din jur.

Și gata. Întoarse calul și dispăru. Margarete era prăbușită în genunchi atunci când Lucius ajunse lângă ea. Își ținea capul în mâini, se legăna, încercă să se ridice, căzu la loc, mai încercă o dată. Printre degete i se prelingea sângele, până în mâneci. Nu-l văzuse pe Lucius și începu să se zbată.

– Eu sunt, Margarete!

– Fugi! Ascunde-te!

Lucius încremeni, abia acum dându-și seama de imprudența făcută. Se întoarse. Drumul era pustiu.Câteva cămăși puse la uscat fluturau pe o frânghie. Doi pui de găină se apucaseră din nou să inspecteze noroiul.

– A plecat.

Se uită la ea. Sângele curgea șiroaie. Apăsă vălul pe rană.

– Haide repede înăuntru! Pare o hemoragie arterială.

Atunci ajunse și Zmudowski lângă ei.

– Dumnezeule mare!

– Adu repede medicamentele! îi ceru Lucius.

– Nu vreau în biserică! se opuse Margarete. Duceți-mă în sacristie! Nu vreau să mă vadă ceilalți și să li se facă milă de mine.

Zmudowski se uită la Lucius.

– Du-te! îi spuse el. Grăbește-te! Te rog!

Fragment din romanul „Soldatul iernii” de Daniel Mason, traducere de Ruxandra Toma, Colecția „Babel”, Editura Nemira, 2019

 

Daniel Mason este medic și autor al romanelor „The Piano Tuner” și „A Far Country”. Cărțile lui au fost traduse în douăzeci și opt de limbi și au fost adaptate pentru operă și teatru. Bursier din partea National Endowment for the Arts, este în prezent asistent la catedra de psihiatrie de la Universitatea Stanford, unde predă cursuri de științe umaniste și de medicină. Locuiește în San Francisco Bay Area împreună cu familia sa.

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu