Atelier Literatura la feminin

Sonatina

-La Sala Radio e un concert. Dacă ne grăbim un pic, îl prindem.

Îl aude ca prin vis, aproape că adormise, cu capul pe pieptul lui, în cameră e linişte, perdelele sunt opace, şi oricum se lăsase seara. Afară, deci, din cochilie. Nu voia. Ar fi stat aşa cel puţin până a doua zi, când era duminică.

-Dora, mă auzi?

E clar că Julien şi-a pus în cap să meargă la concertul ăsta, vocea e deja nerăbdătoare. O fi vreun concert de flaut, Julien cântă la flaut într-o orchestră din Brest, de când l-a cunoscut, i-a cântat de mai multe ori nişte bucăţi de Haendel la instrumentul acesta atât de discret.

-Hai, te rog…

Se dă jos din pat îndepărtând-o încet, mângâindu-i în treacăt părul, ea se împotriveşte, trage de el, dar nu insistă, el se uită pe geam, încă nu s-a întunecat de tot, te duci tu întâi la baie?, ea dă din cap că nu, bine, mă duc eu, zice el.

Julien venise cu o bursă de câteva luni, să înveţe să cânte la nai, fusese atras de mult de acest instrument care nouă nu ne spune mai nimic, cumpărăm CD-uri cu muzică la nai când vrem să facem cadouri prietenilor noştri occidentali, deşi ei îl cunosc deja, atunci îi facem reclamă de parcă am fi agenţi de publicitate, cine mai ascultă azi muzică la nai?, sunt o imagine şi un sunet pe care eu le asociez cu după-amiezele de duminică din comunism, când la TV mai existau emisiuni de divertisment, muzica aceea se asocia cu o stare de lâncezire, de lipsă de speranţă, de cocon trist, în care singura plăcere era aroma plăcintelor cu mere pe care le făcea mama din cînd în când.

Se ridică şi ea din pat şi se duce la biroul lui, partituri în dezordine, peste laptop, post it-uri cu abrevieri pe care nu le înţelege, deşi îi cunoaşte bine limba, o cană cu arabescuri de zaţ de cafea în ea. Se uită la ele şi îşi zice că aici e poate înscris destinul lui Julien, dar cine ar putea cu adevărat să îl descifreze, se află poate undeva în Maroc sau în Tunisia vreo femeie copleşită de şaluri, cu faţa ridată ca o smochină, care vorbeşte puţin, rar şi răguşit, care-şi petrece dimineţile moţăind pe un balcon din piatră, într-o clădire foarte veche, iar seara primeşte uneori un grup mic de femei, care vin, pline de emoţie, să li se dezvăluie rostul alături de soţii, soacrele şi copiii lor. Şi ei îi place ceaiul de mentă, dar ştie că gustul lui nu are nimic în comun cu gustul ceaiului de mentă băut în Maghreb, la umbra zidurilor din piatră, acolo unde soarele e stăpânul egal al bogaţilor şi al săracilor, acolo unde nu a fost niciodată, iar când vede fotografii sau filme documentare, o moleşeală îi cuprinde fruntea, iar timpul  în care trăieşte ea se opreşte brusc, reporneşte apoi, curge iar resemnat, ca o jelanie dintr-un cântec arăbesc. I-ar fi plăcut să viziteze una din acele ţări, dar acum era prea periculos.

-Gata, am terminat. Du-te tu!

Julien se repede la şifonier şi scoate un tricou negru şi un sacou.

-Nu-ţi iei o cămaşă? îl întreabă ea întorcându-se din drumul spre baie.

-Nu am niciuna călcată  şi nu e timp de asta. Nu o să observe nimeni. Şi puţin îmi pasă.

Un miros de aftershave pătrunse în cameră, făcând să dispară mirosul dulce-acrişor al pielii lui Julien.

Se spală rapid, se parfumează şi iese din baie, apoi se duce să se îmbrace.

-Te previn, e un concert de muzică contemporană. Dacă o să ai răbdare, s-ar putea să-ţi placă.

Ea se opreşte pentru câteva secunde, auzindu-l, apoi râde scurt.

Telefonul sună, e o convorbire internaţională, Julien spune că tocmai ieşea pe uşă, se duce la un concert, o să sune el mai bine a doua zi. Nu pomeneşte despre ea, nu o cunoaşte nici de trei luni, dar nici nu pare că se fereşte.

Afară, aerul rece îi loveşte din plin. Străzile sunt pustii, străduţe cu blocuri vechi, din interbelic. Ea tremură, el îi dă fularul lui, grăbesc amândoi pasul, ajung să alerge, o pasăre zboară pe deasupra capetelor lor, scoţând un ţipăt lung şi ascuţit, ea o urmăreşte puţin cu privirea, sunt ca pasărea asta care zburătăceşte într-un oraş mare sâmbătă seara, iar zborul ei nu tulbură decât pentru o clipă liniştea masivă a vilelor cochete din zona asta centrală.

Ajung la sala de concerte, el se repede să cumpere două bilete, ea rămâne în faţa afişului, numele interpreţilor nu-i spun nimic, nici cel al compozitorului, nu-i place muzica contemporană, i se pare o aglomerare de sunete bezmetice, dansul contemporan, în schimb, o fascinează, ar dansa şi ea, dar e prea târziu.

-Hai, să intrăm!

Julien aproape că o trage după el, o împinge uşor de la spate şi în câteva clipe sunt în sală. E momentul acordării instrumentelor, pe scenă se văd trei tineri: un clarinetist, un percuţionist şi o violonistă. Sala e mai mult goală, dar Julien o împinge pe Dora în continuare cât mai în faţă, în timp ce îşi scoate haina. Se aşază, iar ea priveşte în jur, vede doamne şi domni în vârstă, câţiva probabil mari melomani, dar care par că dorm, unul chiar are ochii închişi, sunt imobili, pleoape şi obraji lăsaţi, doamnele poartă bijuterii grele şi patinate. Câţiva liceeni apoi, cu siguranţă elevi de la Liceul de Muzică, sunt veseli şi vorbesc încet, cu un aer încântat, sunt şi foarte frumoşi. Tinerii de la concertele de muzică clasică sunt întotdeauna frumoşi, remarcase odată Dora.

Instrumentele se caută pe ele însele şi unele pe altele în cacofonia acordării, apoi, brusc, se opresc, linişte deplină. Dora e obişnuită cu solemnitatea asta, de la muzica clasică.

Se stinge lumina şi îl vede pe Julien închizându-şi telefonul. Îşi dă seama că ea l-a uitat pe al ei în garsoniera lui Julien şi, privind către scenă, îi vede pe cei trei interpreţi concentrându-se asupra partiturii.

Ar fi trebuit să întrebe căt va ţine concertul, deşi piesele contemporane nu ţin foarte mult, dar ce mai contează? Sunetele i se par, ca şi altădată, nişte monologuri rătăcite, care nu se armonizează nicicum, ea are nevoie de o linie melodică, nu poate să simtă nimic altminteri, o linie clară, coerentă, ca un pârâu care, în vulnerabilitatea lui, îşi croieşte  drum şi curge. Cântaţi, instrumente, ar vrea ea să le spună, urmaţi-vă textul, dar pe mine să nu contaţi, eu nu pot să găsesc în exprimarea voastră ceva, poate ici şi colo ca nişte mirări, apoi ca nişte enervări, sau o revoltă neclară, un suspin înăbuşit. Cam atât, cam puţin…

-Dora, hai să plecăm, îl aude dintr-o dată pe Julien.

Abia afară se îmbracă amândoi, iar ea îl priveşte întrebătoare.

-Nu m-a prins muzica. Hai undeva să mâncăm, nu ţi-e foame? zice el şi o ia de mână.

Ea se mişcă precum un automat, inspirând însă cu plăcere aerul rece.

-Mergem la „Feng-chic”?

Ea dă din cap că da, iar Julien începe să fluiere şi ea începe să râdă. Timpul pare elastic. La restaurant e cald, foarte cald chiar, au noroc şi găsesc o masă liberă pentru două persoane.

El citeşte meniul în vreme ce ea se uită în jur şi descoperă aproape de ei un cuplu pe care l-au mai văzut aici, sunt mai tineri decât ei, au terminat de mâncat, le-a mai rămas de băut nişte vin, într-o carafă, îşi butonează smartphone-urile fiecare, cu un aer preocupat.

-Eu am ales, zice Julien, tu?

Deschide şi ea meniul şi alege felul ei preferat.

-Ce vrei să facem după aceea? întreabă Julien.

Ea stinge ţigara, pentru că el îi făcuse o mică grimasă, apoi spune:

-Poate ne uităm la un film?

El a venit cu câteva filme de artă pe DVD. Până acum au văzut doi Fellini, un Visconti, un Andrej Wajda, un Eric Rohmer şi trei Truffaut.

Dau comanda iar, în timp ce chelneriţa îşi notează, le zâmbeşte, ei vin aici de aproape trei luni. Julien dă la o parte scrumiera, apoi o ia pe Dora de mână, peste masă. Îşi mângâie mâinile şi se privesc în ochi. După un timp, ea întreabă:

-O sonatină e mai scurtă decât o sonată?

-Sigur că da. E o bucată care a fost folosită adesea ca introducere la o lucrare mai amplă.

-Aşa am citit şi eu undeva, zice Dora, e un soi de pregătire pentru ceva mai amplu…

Afară s-a lăsat întunericul de tot, iar în restaurant se aprind simultan mai multe lămpi cu abajur dantelat. Afară e frig, iar prin geam, dacă priveşti de la o oarecare distanţă, restaurantul seamănă cu o scenă de teatru. Luminile sunt colorate şi un pian începe să se audă, în surdină.

 

Despre autor

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghiţeanu a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti în 1994. Master de Studii culturale franceze tot la Universitatea din Bucureşti, în 1996. Doctorat în Literatura franceză modernă la Université Bretagne-Sud din Franţa, în 2009. Lucrează la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti din 1996, unde este conferenţiar universitar din 2014. Predă cursurile de Literatură franceză a secolului XX, Cultură şi civilizaţie franceză, Literatură franceză contemporană, Literatura exilului românesc. Volume în limba franceză: „Marguerite Duras ou le goût du vertige”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016; „Nancy Huston et Nina Bouraoui. Question d’identité”, Presa Universitară Clujeană, 2013; „Sylvie Germain. La Grâce et la Chute”, Editura Institutului European, Iaşi, 2010. Volume în limba românã: „Ora de citit”, Editura Alfa, Iaşi, 2011, „A doua oră de citit”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015. Este co-autoare a volumului „Scriitorul, cenzura şi Securitatea. Bujor Nedelcovici şi invitaţii săi”, Ed. All, Bucureşti, 2009.
Serenela Ghiţeanu a publicat cronici de carte, între 2003 şi 2011, în Timpul, Revista 22, Jurnalul literar, Luceafărul, Contrafort, Convorbiri literare, suplimentul Aldine – România liberă, Observator cultural.
A făcut publicistică în ziarul Cotidianul, între decembrie 2016-mai 2017.

Scrie un comentariu