Cronici

Søren Kierkegaard și critica literară

„Omul e, așadar, în esență același, schimbarea sa fiind doar o reflectare a schimbării epocii.”

Søren Kierkegaard (1813-1855) este unul dintre cei mai importanți filosofi danezi, el având contribuții majore la dezvoltarea curentului existențialist, al cărui fundament i se atribuie. După articole politice și culturale în presa daneză, debutează cu volumul „Din hârtiile unuia încă viu” (1838) unde lansează o critică la adresa lui Hans Christian Andersen. Ulterior, publică scrierea care îi conferă celebritate, și anume „Sau-sau” (1843). Urmează aproape 40 de volume semnate cu pseudonime sau cu numele propriu, cu subiecte variind între filosofie, psihologie, literatură și religie. Scrierile kierkegaardiene au la bază provocarea pe care filosoful și-o asumă: aceea de a permite tuturor oamenilor să-și descopere propria identitate. Fiind precocupat de cultivarea individualismului, Kierkegaard  dorește ca individul să ajungă la cel mai înalt stadiu posibil de conștientizare, prin care să fie conștient de păcatele lui, dar și de potențialul său de a primi grația divină.

Opera sa a exercitat o influență considerabilă, fiind sursă de inspirație pentru teologia dialectică, existențialismul filosofic și creștin, pentru psihologia și literatura modernității.

În anul 1846 apare volumul de 114 pagini intitulat „O recenzie literară”. Acesta reprezintă scrierea unui moment de cotitură, fiindcă în acea perioadă Kierkegaard se hotărâse să devină preot la țară și considera că trebuie să renunțe la cariera scriitoricească. Filosoful era de părere că ar trebui să încheie cu o recenzie, așa cum debutase, cu șapte ani înainte, cu volumul „Din hârtiile unuia încă viu”. Începând cu anul 1846, scrierile religioase se vor afla în prim-plan în opera lui Kierkegaard.

Volumul de față nu este o simplă recenzie, ci mai degrabă un pretext pentru Kierkegaard de a-și expune propriile idei literare, politice, religioase.

Opera pe care filosoful o recenzează este nuvela „Două epoci”, care îi aparține scriitoarei daneze de succes Thomassine Gyllembourg. Cea din urmă nu își publică scrierile sub propriul nume, pentru că, la acea vreme, literatura nu era considerată a fi o îndeletnicire potrivită pentru doamnele din înalta societate. După ce publică anonim, în 1828, o nuvelă cu titlul „Povești de toată ziua”, continuă să se semneze cu pseudonimul „Autorul «Poveștii de toată ziua»”, referindu-se la sine ca și cum ar fi fost bărbat.

Prin intermediul acestei recenzii, Kierkegaard reușește să realizeze nu numai o analiză amănunțită a nuvelei, dar și să creeze o viziune de ansamblu asupra zbuciumatului timp al vieții sale, epoca modernizării daneze, cu marile ei schimbări. Cele două epoci la care face referire textul lui Thomassine Gyllembourg sunt epoca Revoluției Franceze și epoca prezentă, anii ’40 ai secolului XIX, punând cele două perioade în contrast.

Kierkegaard , în dubla sa ipostază de filosof, dar și de critic literar, observă superficialitatea lumii moderne și îndepărtarea omului de propria sa individualitate, așadar și de Dumnezeu. Individul și masele constituie unul din subiectele importante ale recenziei sale. Astfel, materialul nuvelei este pus de către Kierkegaard într-o perspectivă filosofică și socială mult mai amplă.

Acesta se folosește de tema nuvelei spre a defini epocile prin termeni abstracți, teoretici, în linie cu propria gândire. Astfel, autoarea consideră că nuvela i-a fost mai mult dramatizată decât recenzată, având în vedere dezbaterea amplificată pe tema epocii prezente.

Critica literară pe o care o practică filosoful este una romantică, ce are drept premisă afirmația că orice act critic ține de domeniul artei. Ideea înfățișată în operă putea fi potențată de un proces de creație și de analiză. Observăm că filologia romantică este apropiată de modul lui Kierkegaard de a analiza operele literare, însă fără a contrazice ideile. Acesta continuă procesul de reflecție la un nivel superior.

De la bun început, filosoful se situează în opoziție față de relațiile literare, dar și față de ideea formării cititorului prin cronici apărute în ziare. Kierkegaard își declară în mod indirect, în prefața volumului, incapacitatea de a scrie recenzii pentru reviste.

Structura pe care o are în vedere atunci când scrie această recenzie este una tradițională, cuprinzând introducerea, rezumatul celor două părți, concepția estetică a nuvelei, caracterizarea personajelor și concluzia. De-a lungul paginilor, filosoful reia temele și ideile majore ale gândirii sale, precum și câteva categorii antitetice: pasiunea și reflecția, realitatea și idealitatea, interioritatea și nivelarea, individul și mulțimea, tăcerea și pălăvrăgeala.

Este interesant de urmărit parcursul pe care Kierkegaard îl străbate în analizarea nuvelei. Există în volum o dublă critică. Prima este cea a textului – în care sunt utilizate instrumentele criticului, iar cea de-a doua face referire la critica contemporaneității, opunându-se uniformizării.

Cartea reprezintă o critică și la adresa „nimicniciei” publicului. Ea capătă o semnificaţie religioasă: mântuirea nu se poate face decât individual. În  cadrul filosofiei sale religioase, Kierkegaard consideră că omul nu trebuie să perceapă credința ca pe o pură recitare a dogmei religioase, ci ca pe o chestiune ce ține de pasiunea subiectivă, fiind cea mai importantă sarcină a omului. Prin intermediul ei, omul ajunge la propria unicitate – criteriu după măsura căruia Dumnezeu îl judecă pe individ.

În cadrul volumului, comunicarea este ridicată la rang de metodă, atât la nivelul conținutului, cât și al formei sale. Pentru a se face pe deplin înțeles, Kierkegaard folosește parabolele. Așa cum își numește și discursurile, recenzia la „Două epoci” reprezintă un model comunicativ al vorbirii „edificatoare”.

Cartea de față acordă o importanță deosebită unor termeni antitetici, tăcerea și vorbirea. Tăcerea îi corespunde epocii pasionate, iar trăncăneala, epocii reflecției ce cuprinde sute de subiecte.

În viziunea filosofului, tăcerea este tărâmul interiorității, iar lipsa pasiunii duce la pălăvrăgeală, vorbărie inutilă, deoarece indivizii nu intră în relație unii cu alții prin intermediul Ideii.

În epoca reflecției, invidia ia locul interiorității și entuziasmului, iar vorbirea se transformă în bârfă și în zvon. Cuvintele își pierd sensul. Pierderea interiorității duce la pierderea autenticității și totodată la devalorizarea cuvintelor. Tema tăcerii, limbajul autentic și cel decăzut reprezintă teme și în alte opere kierkegaardiene.

Spre finalul volumului, filosoful, plin de modestie, îi permite cititorului o deplină libertate:

„Nu e misiunea mea să atrag atenția cuiva asupra nuvelei; mi s-ar părea că îmi dau singur o importanță necuvenită; însă dacă îmi cere cineva sfatul, i-aș zice să o citească, iar dacă a citit-o, să o recitească”.

Prin „O recenzie literară”, Kierkegaard propune o adevărată pledoarie pentru individualitate, în opoziţie cu masele.

Søren Kierkegaard, Opere IV. O recenzie literară. Discursuri edificatoare în spirit divers”, traducere, introducere şi note de Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann, Editura Humanitas, 2017, 640 p.

Despre autor

Ioana David

Ioana David

Ioana David predă la Şcoala Spectrum-Ploieşti şi studiază la Facultatea de Pedagogie a Universităţii de Petrol şi Gaze Ploieşti.

Scrie un comentariu