Cronici

Spectacolul lumii pe Drina

Scris în iureșul celui de-Al Doilea Război Mondial, „E un pod pe Drina”cel mai important roman al scriitorului bosniac Ivo Andrić, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1961, reconstruiește patru secole de istorie în Balcani, de la mijlocul secolului al XVI-lea, în timpul dominației otomane, până în primele decenii ale secolului al XX-lea. Pentru un activist politic, așa cum a fost încă din tinerețe Ivo Andrić, lumea apare în această carte ca o succesiune de scene dramatice, într-o evoluție implacabilă. De o viziune aproape fatalistă, spectacolul tragic și ironic al istoriei își joacă personajele până la capăt, înlocuiește figurile când acestea își epuizează destinul trist, își revizuiește rapid, de cele mai multe ori pe neașteptate, tendințele pentru a recompune alte direcții. Totul se întâmplă pe deasupra existenței oamenilor obișnuiți, care par actanți în acest tablou complicat și sângeros și, în același timp, spectatori neputincioși ai propriei istorii.

Toată acțiunea se desfășoară în Vișegrad, iar spațiul acesta real devine în roman, așa cum s-a remarcat, un spațiu exemplar, mitic, comparat cu Macondo al lui Garcia Marquez. Podul de peste Drina este scena lumii și face legătura dintre orășel și istoria care, ca la Marin Preda, năvălește mereu peste oameni, construindu-le sau destrămându-le destine: „Orășelul a trăit datorită podului și a crescut din el ca dintr-o rădăcină de neclintit”. Construit din porunca și averea lui Mehmet-bei, puternicul pașă care fusese „bir de sânge”, copil bosniac luat „de suflet lui Alah”, podul cere mereu jertfe, încă de la început. Înainte de a deveni pașă bogat și puternic, Mehmet-bei fusese un băiat răpit de turci, care își privea, de pe celălalt mal al râului, mama frângându-se de durere în alaiul femeilor care plângeau neputincioase urmându-și fiii: „În ziua aceea de noiembrie, într-unul din numeroasele coșuri se afla un băiețel oacheș, din satul de sus, de la Sokolovici. Și băiețelul acesta, care să tot fi avut vreo zece ani, privea tăcut în preajmă, cu ochii uscați de lacrimi. În mâna pătrunsă și învinețită de frig, băiatul ținea o custură strâmbă și mică, crestând cu ea, în joacă, marginea coșului, în timp ce ochilor lui iscoditori nu le scăpa nimic din câte se întâmplau pe-acolo. Așa i s-au pecetluit în minte malul pietros pe care abia dacă putea să crească ici-colo câte o răchită stearpă, amărâtă și cenușie, podarul schilod și moara dărăpănată, plină de firele păianjenilor și de tăișurile curenților, moară unde copiii aveau să poposească peste noapte înainte de a putea trece cu toții peste apele tulburi ale Drinei deasupra cărora cârâiau ciorile; și în inimă i s-a pripășit un fel de neliniște dureroasă, ca un cuțit negru, care din când în când, timp de o clipă sau două, îi sfâșia pieptul cu un chin nespus: în mintea lui, neliniștea asta a rămas legată de locul unde drumul se frânge, unde jalea și deznădejdea se încheagă și se îngrămădesc pe malurile râului (…). Toate astea au zămislit durerea care l-a lovit pe băiat în ziua aceea de noiembrie și care nu l-a mai părăsit niciodată, deși el și-a schimbat viața și credința, numele și țara”. Din acest tăiș al suferinței s-a născut podul, care să unească locul unde s-a născut și „locul unde a viețuit”, ca o încercare târzie și disperată de izbăvire, de vindecare a violenței la care fusese supus.

Vis al suferinței imense și nevoie a refacerii, a împăcării cu trecutul, podul se construiește greu, cu jertfe – oamenii îl privesc ca pe o minune, apoi se obișnuiesc cu el, devine centrul universului lor și contribuie la dezvoltarea împrejurimilor. Se petrec multe, cu ecou pentru micul oraș de pe Drina: retragerea turcească de la mijlocul secolului al XVII-lea, răscoala lui Karageorge (1804-1813), crearea statului sârb – 1830, vestea uciderii împărătesei Elisabeta a Austro-Ungariei la Geneva, războiul din 1877 și cel care izbucnește în 1914, ca urmare a atentatului de la Sarajevo, aproape de Vișegrad. La acestea se adaugă viața oamenilor obișnuiți, cum ar fi tinerii care își dădeau întâlnire pe pod, serbările de pe kapia – un fel de terasă a podului, în mijloc, șezătorile bătrânilor care veneau să vorbească și să tragă tutun, mireasa care se sinucide fiindcă fusese căsătorită împotriva voinței ei, opozanții din diferite epoci trași în țeapă sau spânzurați.

Istoria nu are niciun sens, doar clipa contează și intuiția profundă a individului. Lumea e haotică, greu previzibilă, dramatică. Oamenii pot însă trăi unul lângă celălalt, indiferent de religie, naționalitate, guvernare. Un moment simbolic pentru trecerea valurilor schimbătoare ale istoriei peste locuitorii de nații și religii diferite este acela al intrării trupelor austriece, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: „De când exista pe lume, orășelul nu mai cunoscuse o asemenea tăcere. Nici măcar prăvăliile nu fuseseră deschise și, în căldura zilei aceleia însorite, de august, ușile și ferestrele caselor erau zăvorâte. Ulițele erau pustii, ogrăzile și grădinile păreau moarte. În casele turcești domneau deznădejdea și buimăceala, în cele creștine, bănuiala și neîncrederea. Dar pretutindeni se înscăunase teama. Nemților care intrau în oraș le era frică să nu li se întindă curse; turcii se temeau de nemți, și sârbii se teameau de nemți și de turci. Cât despre evrei, ei se temeau de toți. În urechile tuturora mai stăruia încă ecoul canonadei din ajun. (…) Detașamentul care intrase cu o zi înainte în oraș îi dibuise pe mulazim și pe oamenii lui. Ofițerul care comanda detașamentul îi lăsă mulazimului [ofițer în armata otomană] sabia și îi dădu poruncă să-și facă slujba mai departe și să păstreze ordinea în orășel. Îi mai spuse, de asemenea, că în ziua următoare, cu o oră înaintea prânzului, avea să sosească colonelul-comandant și că localnicii cei mai de vază, adică reprezentanții celor trei credințe, trebuiau să-l întâmpine la intrarea în orășel. Cărunt și resemnat, mulazimul trimise îndată să-i cheme la el pe Mula Ibrahim, pe Husein-aga, muderisul, pe popa Nikola și pe rabinul David Levi, și le aduse la cunoștință că ei, ca reprezentanți ai credinței și ca oameni de vază, trebuie să-l întâmpine mâine, înainte de ora prânzului, pe kapia, pe comandantul austriac, să-i ureze bun venit și să-l însoțească până în piața orășelului”.

Lecția istoriei nu există, de fapt, pare să spună Ivo Andrić. Există doar spectacolul produs de schimbări și evoluții. Opțiunea individuală nu contează decât pentru destinul propriu și pentru cel al comunității imediate. Lumea micului oraș, aflat ca un limb în intersecția unor puteri diferite, este o imagine vie a istoriei Balcanilor, unde s-au suprapus atâtea influențe, s-au alăturat atâtea culturi și religii. Excelent tradus, cu un ușor parfum sadovenian în limbaj, romanul conține o înțelepciune amară a condiției noastre de oameni ai istoriei în care jucăm trist și în care nu putem decât să ne vindecăm rănile.

Ivo Andrić, „E un pod pe Drina”, traducere și note de Gellu Naum și Ioana G. Seber, Editura Polirom, 2018

Recomandare Literomania

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu