Traduceri

„Spuneți-mi Zebra” de Azareen Van der Vliet Oloomi (fragment)

Literați, învățăcei, elitiști, vouă, tuturor rozătoarelor – vă spun asta: eu, Zebra, născută Bibi Abbas Abbas Hosseini într-o zi caniculară din august 1982, sunt descendenta unei lungi linii de oameni autodidacți care și-au părăsit în mod repetat capitala, Teheran, unde sângele a fost spălat cu sânge timp de sute de ani, pentru a se refugia în Nowshahr, în regiunile molatice și umede din Mazandaran. Acolo, împrejmuiți de pantele verzi și accidentate ale Munților Elborz și înconjurați de câmpurile întinse de orez, bumbac și ceai, strămoșii mei au urmat calea minții.

Acolo m-am născut și eu și mi-am trăit prima parte din viață.

Tata, Abbas Abbas Hosseini, traducător multilingv de opere majore și minore de literatură, bărbat cu o mustață groasă, aranjată după cea a lui Nietzsche – s-a ocupat de educația mea. M-a învățat spaniolă, italiană, catalană, ebraică, turcă, engleză, farsi, franceză, germană. Am fost educată să cunosc limbile celor opresați și ale opresorilor, pentru că, în opinia tatei și a tatălui tatălui meu și a tatălui de dinainte, roțile istoriei se învârt mereu și nu se știe niciodată cine va conduce pe cine mai târziu. Am ales limbile așa cum unii își aleg virușii. Eram înarmată cu literatură.

Ca familie, ne aflăm în posesia unei mari cantități de inteligență – un fel de supraintelect – dar am apărut în lumea asta, unul după celălalt, în era în care Nietzsche a spus, și a și rămas faimos pentru asta, că Dumnezeu a murit. Credem că moartea este motivul pentru care am fost mereu înșelați când a venit vorba de noroc. Suntem nenorociți de soartă, destinați să rătăcim într-un exil perpetuu de-a lungul unei lumi ostile față de inteligența noastră. De fapt, posesia unui intelect agil, cu nuanțe literare, nu a făcut decât să ne înrăutățească soarta. Dar asta știm și asta avem. Suntem convinși că, în loc de sânge, în venele noastre curge cerneală.

Tata a fost educat de trei generații de filosofi, poeți și pictori autodidacți: tatăl lui, Dalir Abbas Hosseini; bunicul lui, Arman Abbas Hosseini; străbunicul lui, Shams Abbas Hosseini. Emblema familiei, inspirată din sigiliile sumeriene din vremurile apuse, constă într-un cilindru de ceară gravat cu trei de A, care sunt înscrise într-un cerc; A-urile vin de la rolurile noastre cele mai prețuite, enumerate aici în ordinea importanței: Autodidacți, Anarhiști, Atei. Următorul motto este gravat sub cilindru: În această lume falsă, ne apărăm viețile cu propriile morți.

Motto-ul apare și în partea de jos a unei naturi moarte cu o rață sălbatică atârnată într-un ștreang, pictată de stră-străbunicul meu, Shams Abbas Hosseini, în urma eșecului Revoluției Constituționale din Iran, de la turnura secolului douăzeci. La terminarea picturii, a arătat cu bastonul înspre aceasta, aproape ciomăgind fața raței cu vârful și, cu vocea sfârșită de deziluzie și fumegând de furie simultan, a declarat fiului său, străbunicului meu, Arman Abbas Hosseini: „Moartea e pe drum, dar noi, literații, vom rămâne la fel de zemoși ca rața asta sălbatică!”

Momentul ăsta aparent futil a marcat începutul lungii noastre călătorii înspre nimic, în abisurile abrupte ale universului ăstuia de doi bani. Generație după generație, corpurile noastre au fost îmbrăcate cu praful morții. Inimile noastre au fost stinse, viețile noastre, demolate. Suntem epuizați, niște schelete ambulante, dezmembrați. Dar credem că este de datoria noastră să răzbim împotriva unei lumi decise să îi elimine pe acei câțiva care îndrăznesc să încolțească în bălegarul colectiv de oameni degenerați. Aici apar și eu în peisaj. Eu – împietrită și uimită de magnitudinea întunericului ce ne înconjoară – sunt ultima dintr-o lungă linie de gânditori curajoși.

La nașterea mea, pe cinci august 1982 și la fiecare aniversare în toți anii ce au urmat, ca un ritual de trecere, tata, Abbas Abbas Hosseini, îmi șoptea un monolog intitulat „Un manifest al timpului istoric și filosofia corectată a istoriei iraniene: un secret al Hosseinilor” la ureche. […]

E de ajuns să spun că, în combinație cu evenimentele care s-au derulat în anii copilăriei mele, evenimente încărcate de tot ceea ce e futil și indescriptibil în acest univers, monologul tatei mi-a transformat conștiința. Nu mă născusem de mult când mama mea, Bibi Khanoum, a murit. Moartea ei mi-a aplatizat inima până a transformat-o într-o foaie de hârtie. Mi-a demolat mintea. Mi-a frecat nasul în bălegar. Singurul meu noroc e că mi-am dat seama devreme că sunt una dintre cei nefericiți pe acest pământ. Dar asta e o discuție pentru mai târziu.

După tata, în lungile luni revoluționare de dinaintea instaurării Republicii Islamice a Iranului, mama – o femeie cu picioare puternice și un temperament dulce – îi amintea tatei, Abbas AbbasHosseini, că fusese acuzat de intelectualii iranienii că ar fi „un trădător pasiv ce stă cu nasul în cărți în timp ce alții și-l freacă în sângele fraților lor.”

Bibi Khanoum, m-a informat tata, ar fi spus: „Nu-ți forța norocul, Abbas! Oamenilor nu le place să fie disprețuiți în timp ce se martirizează pentru credințele lor.”

Ca răspuns, tata ar fi bătut în lung și-n lat coridorul apartamentului lor din Teheran, în convulsii, trecând dramatic de la o stare la alta, în timp ce ar fi bombănit ad infinitum: „Sunt un Hosseini. Mai bine mor decât să-mi țin gura! Pseudo-intelectualilor! Imbecililor! Oamenii au dispărut, au fost arestați, executați, cadavrele lor au fost abandonate, împrăștiate de-a lungul pământului. Și ei mai cred că democrația așteaptă după colț? Revoluția va fi deturnată. Nu știu că istoria e plină de rupturi, de evenimente aleatorii și predispusă să își recicleze propriile fenomene diabolice?”

În următorul an, un cer cenușiu, mai gri și mai apăsător decât spatele unui măgar, s-a așezat peste Iran. Cum a prezis tata, revoluția a fost furată de către liderii islamici. Și, mai rău, Saddam Hussein, acel despot cu ochii holbați, a venit adulmecând granițele Republicii noastre Islamice proaspăt asamblate și a lansat cu mândrie un război brutal și fără tactică, într-un Iran extenuat și divizat.

La un an după ce a izbucnit războiul, puținii intelectuali rămași, care nu au fost închiși sau nu au fugit cu acte false din țară, l-au numit pe tata un clarvăzător. Dar tata – Autodidact, Anarhist, Ateu, pe al cărui caracter îl asasinaseră înainte – a refuzat să aibă momentul lui de glorie. În loc de asta, el și mama, Bibi Khanoum, au fugit în munți. Ea era însărcinată cu mine și tata suferise deja atâtea pierderi cât să-i ajungă pentru o viață. Era iarnă. Călătoria a fost rece, și umedă, și periculoasă. Li se părea interminabilă. Dar i-au supraviețuit și s-au adăpostit în casa aceea de piatră din Nowshahr, aproape de Marea Caspică, care a fost construită ca un sanctuar de către stră-străbunicul meu, Shams Abbas Hosseini, care se referea la casă ori ca la Centrul de Recuperare după Cenzură, ori ca la Oaza de Cărți, în funcție de starea lui.

Mi-a povestit tata că, la jumătatea călătoriei, în mijlocul drumului accidentat din Munții Elborz care separă Teheranul de Marea Caspică, a oprit mașina și a ieșit. S-a uitat peste umăr la Muntele Damavand, care planează peste capitala noastră ca dintele alb, strălucitor al unui uriaș blând, și a plâns până când pielea din jurul ochilor i-a devenit subțire ca hârtia: „Acel porc de Saddam o să ne demoleze orașul!”

Și chiar ne-a demolat orașul. Dar chiar și în mijlocul celui mai negru întuneric, e mereu o scânteie de speranță. Luni mai târziu, în 1982, m-am născut în inima Oazei de Cărți, biblioteca, ce a fost proiectată în forma unui ou și construită în jurul unui curmal care străpungea cerul printr-o deschizătură în acoperiș. Mama s-a sprijinit de trunchiul copacului și a împins. Eu – un bebeluș cu fața gri, cu ochii negri – am alunecat din măruntaiele ei într-o cameră delimitată de tomuri prăfuite, într-o țară blocată de război. Am spart imediat o curmală în gură, ca să îndulcesc șocul. Părinții mei s-au uitat înspre mine, rânjind cu speranță.

Am învățat să mă târăsc, să umblu, să citesc, să scriu, să mă cac și să mănânc în biblioteca aceea. Chiar înainte să pot citi, mi-am hrănit creierul plimbându-mi mâinile de-a lungul cotoarelor tuturor acelor cărți vechi și apoi lingând praful de pe degetele mele. După ce mă hrăneam cu praful literaturii, stăteam pe covorul persan și mă holbam la Rața sălbatică spânzurată care stătea agățată pe perete. Odată ce am fost destul de mare ca să pot umbla, m-am învârtit în cercuri concentrice ca un mistic sufist, masticând curmale și mormăind motto-ul familiei: În lumea aceasta falsă, ne păzim viețile cu propriile morți.

Zilele treceau. Educația mea s-a desfășurat în mijlocul războiului interminabil. Tata îmi citea zilnic cu voce tare opera lui Nietzsche, de obicei dimineața, iar după prânz îmi preda literatură, selectând paragrafe din cărți scrise de ingenioșii noștri strămoși, Marii Scriitori ai Trecutului: Johann Wolfgang von Goethe, Mawlānā (alias Rumi), Omar Khayyám, Sor Juana Inés de la Cruz, Dante Alighieri, Marie-Henri Beyle (alias Stendhal), Teresa de Ávila, Rainer Maria Rilke, Franz Kafka, Sādegh Hedāyat, Frederick Douglass, Francesco Petrarca, Miguel de Cervantes, Walter Benjamin, Sei Shōnagon. Și lista mergea mai departe; includea gânditori religioși, poeți filosofi, mistici, seculariști, agnostici, atei. Literatura, obișnuia să spună tata, e o națiune fără granițe. E infinită. Nu sunt stații, caste, puncte de control.

La finalul fiecărei lecții, pe când se apropia ora de culcare, tata îmi ordona intransigent: „Copil fără noroc, asimilează și regurgitează!” Astfel mi-a alimentat el mintea. M-a învățat demult pierduta tehnică a memorării. Care e scopul memorării în tradiția Hosseinilor? E unul dublu: nu doar că reînvie funcția ritualică a literaturii – oralitatea – care valorifică abilitatea spontană a literaturii de a transforma conștiința interlocutorului, dar și protejează arhiva umanității noastre tulburi, în ruină, de pericolul de a fi pierdută din cauza barbarismului războiului și a perpetuei ignoranțe care ne leagă mâinile și picioarele. Numără de câte ori au fost arse la grămadă cărțile de către cei temători și de infirmi, bărbați și femei alergici la îndoieli. Memorarea e ultimul refugiu împotriva pierderii. Noi, Hosseinii, putem să reproducem instant panteonul literaturii. Putem transcrie texte din păturile întunecate ale minților noastre infinite. Noi suntem scribii viitorului.

Cât timp eu și tata ne petreceam zilele uniți în regatul literaturii, mama, Bibi Khanoum, își petrecea zilele în bucătărie. Dacă se aventura vreodată afară din casă, o făcea ca să caute mâncare: orez, portocale, pește pe care localnicii îl scoteau din mare. Nu am petrecut mult timp cu ea. Nu era de acord cu metodele tatei. Le considera invazive și extreme pentru vârsta mea, dar el, cu douăzeci de ani mai mare decât ea, avea ultimul cuvânt în toate problemele ce priveau familia noastră.

Îmi amintesc că mama a intrat odată în biblioteca ovală, unde mă născuse pe mine, cu sorțul legat în jurul taliei și cu fața umedă de la aburul din bucătărie, ca să-l certe pe tata: „Abbas, crești copilul ăsta ca pe-un băiat! Cum o să supraviețuiască în lume? Cine-o să se-nsoare cu ea?”

Tata i-a reproșat: „Sunt vremuri de război și tu te îngrijorezi de măritiș?”

„Și cine crezi c-o s-o hrănească după ce murim noi?” i-a întors-o ea. „O mamă trebuie să-și facă griji pentru stomacul copilului ei.”

Confruntarea a continuat, dar nu-mi aduc aminte nimic după asta. Am încercat din răsputeri să-mi amintesc fața mamei, tonul vocii ei, senzația atingerii ei, dar detaliile sunt prea departe. Va muri nu mult după acea ceartă și golul rămas după moartea ei ne va împinge pe mine și pe tata de pe marginea prăpastiei. El va umple lacunele din viețile noastre cu literatură. Cu timpul, mintea mea, plină până la refuz cu propoziții, o va uita.

Între timp, de cealaltă parte a Munților Elborz, megalomanul de Saddam împrăștia gaz muștar de-a lungul frontierei, arunca grenade în ținte aleatorii, îngropa mine în pământul nimănui care separa cele două națiuni ale noastre. Ce a făcut Supremul Conducător al Republicii Islamice a Iranului? A stat pe tronul lui nou instaurat arătând mai sănătos decât o pară proaspătă și a ordonat atacuri în valuri ca să arunce în aer minele pe care nemesisul lui, acel copil bărbat cu sprâncene dese, le îngropase pe front. Atacuri în valuri! Ca și cum era Marele Război!

Acum, Rozătoarelor, dați-ne voie să întrebăm: Care e rostul unei scânteieri de lumină în mijlocul acelei vărsări de sânge? Ușor. Să lumineze magnitudinea întunericului ce ne înconjoară.

Într-un anumit moment din lungul război, tata a început să se plimbe în perimetrul casei sau de-a lungul malului, zi și noapte, ținându-mă ca pe o torță. Îmi folosea capul, care strălucea ca un far de la toată literatura iluminată pe care a inserat-o acolo, ca să măsoare întinderea abisului invaziv. Iranul, a decis el, nu mai era un loc unde puteai să gândești. Nici Marea Caspică nu mai era în siguranță. Trebuia să zburăm. Trebuia să plecăm în exil. Am pornit: amorțiți, uluiți, zăpăciți.

Așa a început viața noastră de vagabonzi. Ne-am părăsit casa, oprindu-ne în fața ușii și privind o singură dată înapoi. Demni de milă, zâmbind amar, ne-am luat la revedere de la Oaza de Cărți, de la livada de portocali, de la eucalipți, de la câmpurile de orez, de la malurile nisipoase. Lipiți unii de ceilalți pe spatele unui măgar, tata, mama și cu mine ne-am început călătoria de la orizontul interzis al Iranului înspre granița turcă. Dintre bunurile noastre pământești, am luat cu noi doar samovarul, un covor, cărțile noastre și Rața sălbatică spânzurată. Am împachetat câteva provizii, puțina mâncare ce ne rămăsese în casă. Era mijlocul verii. Alți dezertori muriseră deja pe versanții colțuroși și în depresiunile pietroase ale munților noștri. Nu voiam să prindem o furtună de zăpadă. Nu voiam să murim sprijiniți de o piatră înghețată, degerați. Nu a îndrăznit niciunul să întrebe: Vom mai călca pe pământurile astea vreodată? Vom mai mirosi tufișurile de iasomie? Ne vom mai îndopa cu pulpa dulce a curmalelor proaspăt căzute din copaci?

La început, noroiul de sub picioarele noastre părea să meargă deodată cu noi – binevoitor și îngrijorat pentru siguranța noastră. Dar soarta noastră a luat o turnură proastă. Undeva între Khalkhal și Muntele Shand, într-o lungă întindere de pământ al nimănui presărat cu proiectile irakiene, într-un nor negru și otrăvitor care se ridica deasupra orizontului de sud, mama mea, Bibi Khanoum, a murit. A intrat într-o casă abandonată în mijlocul unui sat distrus să vadă dacă dezertorii au lăsat ceva mâncare în urmă. Chiar în momentul acela, cel mai probabil pe când se apleca peste masa din bucătărie, casa s-a prăbușit. A fost zdrobită sub greutatea pietrelor.

Am rămas în fața casei prăbușite într-o stare de șoc. Auzeam vocea tatei ridicându-se și scăzând în distanță. Se smiorcăia și urla. Îl auzeam înecându-se în lacrimi. Nu știam unde ne aflam. Mi-am acoperit urechile. Nu-l puteam auzi suspinând așa, ca un animal rănit, lăsat să moară în furtunile uscate de nisip din deșert. Dar auzeam în continuare suspinele lui ridicându-se în acel dom gri, fără de Dumnezeu, care ne ține înfipți în pământul ăsta sărăcăcios. Lumea părea nebuloasă, de nestrăbătut. Mă simțeam de parcă cineva îmi întindea inima cu un sucitor, stingându-i căldura. Am simțit cum o gaură larg deschisă îmi înflorea în măruntaie. Apoi cele șapte cuvinte cruciale din prima Poruncă a Hosseinilor, pe care tata mi le rostea de când m-am născut, au răsunat în golul acela: Nu iubi nimic în afară de literatură.

Am pus un picior în fața celuilalt și am plecat înspre tata. Stătea ghemuit în fața unei stânci. M-a durut mâna când l-am înghiontit. I-am spus că trebuia să o dezgropăm pe mama. I-am spus că nu puteam să o lăsăm pur și simplu acolo să putrezească. Când s-a uitat în sfârșit la mine, am văzut că ochii i s-au transformat în două băltoace de nepătruns și că pielea de pe față îi picura. Mi se părea că trăsăturile lui s-au topit; nasul nu i se deosebea de obraji, fruntea i se unise cu bărbia. Singurul lucru pe care îl vedeam clar era mustața lui groasă și neagră.

Ne-a luat o zi și o noapte întreagă să recuperăm corpul lui Bibi Khanoum din ruine. Tata a îngenuncheat lângă ea și a tras-o în brațe. A legănat-o și a plâns încetișor. Am stat în spatele lui și am privit. Fața ei era plată și gri. Era acoperită de praf. Putea fi fața oricui. Odată ce am văzut-o, nu am putut să mi-o scot din minte. Fața ei a inserat o distorsiune în câmpul meu vizual. Lumea, cu toate părțile ei, care, chiar și adunate, refuzau să facă un întreg, părea instabilă la margini.

Ore mai târziu, derutați și fără suflare, am îngropat-o pe mama sub un curmal singuratic. Degetele noastre erau amorțite de la cât am scormonit pământul. Am stat deasupra pământului și am plâns, apoi ne-am luat la revedere așa cum ne-am luat la revedere de la pietrele din satul nostru, de la tufișurile de iasomie care aliniau străzile, de la magnolie și de la lămâi, de la rândurile de eucalipt crescând în sălbăticie în apropierea mării.

Pe când ne îndepărtam de mormântul ei improvizat, tata și-a dus mâna la mustață, care era lungă și moale ca cea a lui Nietzsche, a tras de vârfurile pătate cu galben de la tot ceaiul pe care l-a băut, și a zis abătut: „Putea să fie mai rău. Măcar a fost îngropată în țara ei. Nu e nimic mai rău decât să mori ca străin.”

La vârsta înaintată de cinci ani, m-am gândit: Mai răi decât străinii sunt frații înstrăinați. Pe când înaintam tot mai departe de mama, am simțit cum acel gol – adânc, întunecos, abrupt – se lărgește. Dar nu am spus nimic. Pentru că uneori, așa cum a scris Shakespeare, restul este tăcere.

 

Ne-am continuat călătoria. Ca să nu ridicăm suspiciuni, tata a ales o cale fără sens, plină de digresiuni, cu lungi înconjururi. Acest vagabondaj prin toiul nopții, prin câmpuri întunecate și tăcute, de-a lungul unui teritoriu îmbibat în gaz toxic și sânge și moarte, ne-a amorțit și ne-a încetinit. Uneori, tata părea să fi uitat cine era și unde eram. În momentele alea, se uita la cer cu o gură căscată și uscată și mi se părea că până și mustața abia îi mai stătea agățată de buza crăpată de sus.

În fiecare dimineață, lumina granulată a răsăritului cobora pe capetele noastre ca o ghilotină. Nu am avut timp să jelim. Am încercat să îndepărtăm orice emoție care a ieșit la suprafață: panică, rușine, frică, disperare, uimire. Nu știam cum altfel să facem față, cum altfel să ne mișcăm prin zilele ce ne-au mai rămas. Uneori, în încercarea de a ne ridica moralul, tata vorbea. Spunea, cu vocea întretăiată, că oamenii inferiori de pe pământul ăsta sunt cei mai puternici și că noi, cei nenorociți, trebuie să exploatăm rezervoare aproape goale, să sondăm adâncimile minților și inimilor noastre înflăcărate, doar ca să găsim curajul să supraviețuim în lumea asta care acționează cu atâta violență asupra noastră. Mai rău decât violența, spunea el, e indiferența celor care privesc distrugerea celorlalți și rămân nemișcați. Cu puțina convingere pe care o putea aduna, îmi amintea că era de datoria noastră să rezistăm tiraniei urii și comportamentului ei aferent: anihilarea celorlalți.

Fragment din „Spuneți-mi Zebra„ de Azareen Van der Vliet Oloomi, în curs de apariție la Paralela 45 în traducerea Alexandrei Turcu

Despre autor

Alexandra Turcu

Alexandra Turcu

Alexandra Turcu (n. 1995) este masterandă la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. A debutat în 2015 cu volumul de poezie „celelalte produse”, apărut la Editura Charmides. A publicat poeme, cronici și alte articole în revistele „Poesis Internațional”, „Zona Nouă”, „Alecart”, „Echinox”, „Familia”, „Tribuna” și „Steaua”. Textele ei apar în antologiile „Tu, înainte de toate. O antologie a poeziei contemporane de dragoste” (Paralela 45, 2018), „Psiholog” (Mirador, 2017), „Bungalou 6” (Mirador, 2016), „Subcapitol. Poezia” (Tracus Arte, 2015) și „La negru” (Mirador, 2015).

Scrie un comentariu