Anticariat

Știința visului (din vis)

Tot scriind la un text pentru Literomania, mi-am dat seama că nu mă simt în apele mele. Ceva s-a întâmplat, ceva care mi-a cam dat peste cap întreaga zi. În mod obsesiv, îmi revine în minte visul avut înspre dimineață. În visul meu, sunt în anticariatul în care lucrez deja de câțiva ani cu drag și voie bună și aranjez niște cărți în raft bombănindu-i pe clienții care, după cele le răsfoiesc de cele mai multe ori brutal, nu le lasă acolo de unde le-au luat. Deodată, totul în jurul meu începe să se clatine. Nu, nu ca atunci când ai băut mai mult decât poți duce, iar imaginile din fața ta nu se suprapun nici prin cea mai profundă concentrare mintală! Nu, ci se clătina pe bune! Un raft întreg de cărți imense și foarte vechi se prăbușește peste mine, dar o voce din off  îmi spune calmă: „Stai liniștit, nu ai pățit nimic”. Mă trezesc înainte de a verifica dacă într-adevăr așa stau lucrurile în ceea ce mă privește. În fine, visul meu nu e chiar greu de interpretat, dar mi-am amintit, cu ocazia asta, de obsesia lui Eugen Ionescu pentru vise.

Ipohondru, obsedat de moarte, Eugen Ionescu și-a căutat, o vreme, refugiul în vise, încercând o inițiere în ceea ce am putea numi „știința visului” (mai mult ca sigur de-aici și respectul său pentru patriarhul psihanalizei, Freud –„mare evreu, acel mare rabin, din cea mai pură tradiție a rabinilor, doctori de suflete”). În „Jurnal în fărâme” găsim, printre considerațiile mai mult sau mai puțin pline de miez ale lui Eugen Ionescu despre viață și moarte, idei legate de lumea visului, diaristul  notând, de asemenea, și câteva vise, în scop, bineînțeles, analitic. Ionescu, în ciuda admirației pentru Freud, își mărturisește preferința, în acest demers, pentru Jung: „Îl prefer pe Jung lui Freud. Jung nu-ți interzice religia. Se știe că el afirmă că religia e o nevoie psihologică și că, fiind o nevoie, corespunde unui adevăr. Ce adevăr? Să fie ea, ca atare, simbolul a altceva, să ascundă ea, ca atare, altceva? Nu asta vreau să spun. Nu îndrăznesc. Nu sunt destul de îndrăzneț ca să cred”.

 

 

Interesantă este și prezența psihanalistului Z., care îl ajută pe dramaturgul visător în interpretarea viselor sale „arhetipale” și ale cărui intervenții sunt, dacă nu originale, cel puțin interesante, ca, de exemplu, acest monolog despre o anumită categorie de vise: „Visele de prevestire și de clarviziune sunt dintotdeauna cunoscute de psihologi. În Occident, nu ai cum să crezi în ele pentru că, pentru noi, evenimentele se petrec în timp. Într-adevăr, noi avem o gândire cauzală. Există un înainte și un după, unul fiind efectul celuilalt. Înainte, după, cauzalitate, timp. Orientalii, pe care noi îi respingem, nu pot fi înțeleși de către occidentali, care văd lucrurile într-un ansamblu de corelații, de semnificații. E limpede că este un alt mod de a explica lumea, orice adevăr nefiind altceva decât explicația dată unui lucru și lucrurilor. Pentru a admite fenomenele astea care ni se par insolite sau absurde, ar trebui deci, pur și simplu, să înlocuim gândirea noastră istorică, cauzală, cu o gândire spațială. O figurare spațială, nu temporală. Dacă am fi în stare să nu istoricizăm și în același timp să nici nu spațializăm, am fi încă și mai liberi, am dobândi o altă figurare a lumii sau mai degrabă, orice figură existând în spațiu, o explicație non-figurativă a lumii”.

Prietenul meu Raul mi-a atras atenția (în calitate de fin cunoscător al lui I.P. Culianu) că în romanul „Tozgrec” al lui Culianu există un pasaj interesant, în care visul este descris ca fiind o realitate superioară realității noastre banale, de zi cu zi. Iată și pasajul respectiv, în care vorbește enigmaticul Tozgrec: „- Gândește-te la un vis. Visul este un univers. Omul trăiește în două universuri numai, pe care le numește «realitate» și «vis». Există ființe care pot trăi în miriade de universuri. Omul, numai în două. Presupune acum că un om, în loc să dezvolte știința «realității», dezvoltă «știința» visului. El învață să cunoască un alt univers. Un univers în care el are un alt spectru senzorial. Condiționat de «realitate», nu reușește să priceapă conținutul «visului» decât traducându-l în spectrul senzorial obișnuit. Să presupunem că depășește această fază. Ei bine, aici se petrece un fapt ciudat. În lumea voastră, visul este considerat dăunător sau stupid; «visător» sau «lunatec» sunt cuvinte jignitoare, pentru persoane care nu se «adaptează». Lucrurile stau tocmai pe dos: universul visului este superior celui fizic. Fără a-ți spune de ce, îți dau numai un exemplu: în universul visului, universul fizic nu e privit în dezvoltarea sa lineară, ci simultană… În lumea visului, istoria e ca un film: îl poți întoarce înapoi, îl poți opri; poți vedea totul, dacă te uiți atent – poți vedea și cum excretează o gâză. Mai mult, te poți transpune în făptura acelei gâze, poți simți cum ea excreteazăUn specialist al visului – așa cum nu mai există în lumea voastră – dispune de o știință superioară științei voastre”.

Simplă și, în același timp, întortocheată această știință a visului. Ca să revin de unde am plecat, Eugen Ionescu, elev silitor, a reușit o performanță rară: visul în vis (sau poate doar și-a imaginat-o, jucându-se cu imposibilul, care, de fapt, de cele mai multe ori, cred eu, nu este imposibil). Acest vis din vis este unul revelator (probabil cu cât te adâncești mai mult în lumea visului, din vis în vis, este posibilă și revelația supremă, de ce nu?): „Visez că mi se spune: «Nu poți găsi cheia enigmelor, nu poți căpăta un răspuns la toate întrebările dumitale decât prin vis. Trebuie deci să ai următorul vis». Așadar, adorm în vis și visez, în vis, că am acel anume vis absolut, revelator. Mă trezesc, tot în vis. Îmi aduc aminte, în vis, de visul din vis, acum «știu», sunt cuprins de o imensă și senină bucurie. La trezire, trezirea de-adevărat, îmi aduc foarte bine aminte că am visat că visez, mi-aduc aminte că am visat că visez visul revelator, dar nu-mi aduc aminte de conținutul lui; visul care explică tot, acel vis al adevărului absolut mi-a scăpat”.

Ei bine, este posibil ca eu să fi scris acest scurt text tot într-un vis. Rămâne de văzut dacă, atunci când mă voi trezi, nu mă voi trezi tot într-un vis ș.a.m.d.

Eugen Ionescu, „Jurnal în fărâme”traducere de Irina Bădescu, Editura Humanitas, București, 1992

 

Parteneriat media


Despre autor

Bozz

Bozz

Bozz lucrează de cinci ani într-un anticariat bucureștean. Este absolvent de Litere, dar nu crede că studiile sale îl pot ajuta la modul concret, cel puțin nu în această viață. Și-a găsit consolarea în munca de anticariat și în cele trei beri pe care le bea conștiincios în fiecare seară. A acceptat să scrie la rubrica „Anticariat” din pură plictiseală, deși, în adâncul sufletului său, mai crede în puterea literaturii de a schimba mentalități.

Scrie un comentariu