Anticariat

Succes și umilință: turneul american din 1882 al lui Oscar Wilde

„Sunteți rugați a nu ucide pe pianist, că face și el ce poate”

(Notă aflată în toate barurile din Leadville, în 1882)

 

La numai 27 de ani, în ianuarie 1882, Oscar Wilde pleacă într-un turneu în America pentru a conferenția despre Renaștere. Abia ajuns în ținuturile americane, dezamăgit de traversarea Atlanticului, un ocean prea liniștit pentru Wilde, acesta acordă un interviu pentru „New York Herald”. Întrebat dacă „esteticismul” este o filozofie, Oscar Wilde răspunde: „Cu siguranță e o filozofie. El este studiul a ce se poate găsi în artă. Este urmărirea secretului vieții. Orice ar fi în toată arta care înfățișează eternul adevăr este o exprimare a marelui adevăr fundamental. Așa încât esteticismul poate fi luat drept studiul adevărului în artă”.

S-ar putea spune că Wilde s-a bucurat de un neașteptat succes în turneul său american (în comparație cu Anglia, unde, când a încercat același lucru – o serie de conferințe în diverse orașe –, a eșuat). A conferențiat despre Renașterea engleză, dar și despre cum să-ți amenajezi casa, despre mobilierul estetic și util în același timp etc. (să nu uităm că mișcarea estetică al cărei nou profet era Oscar Wilde era și… o mișcare decorativă!). Dar ce să-i faci, e nevoie de sacrificii în lupta împotriva Filistinilor, adepții falsei arte! De altfel, de aceste subiecte nu a scăpat nici în conferințele sale din Anglia, unde încerca, la fel ca în America, să educe publicul, dar și să dea un aspect practic problemei esteticului.

Câteva anecdote legate de turneul american al lui Oscar Wilde ne arată că estetul venit de peste Atlantic, din bătrâna Europă, nu era luat în serios peste tot. În New York, după o conferință, un grup de tineri s-au gândit, mai în glumă, mai în serios, să-l distreze pe estetul englez. Iată cum descrie Wilde cele întâmplate (pasajul este luat, așa cum v-am obișnuit deja în acest serial, din volumul „Viața lui Oscar Wilde” de Robert H. Sherard, în traducerea lui N.M.-Nigrim, volum apărut la noi în 1915, ceea ce explică, într-o oarecare măsură, ilarul vocabularului și al sintaxei): „Îndată ce am terminat conferința…, câțiva tineri eleganți cari fuseseră față, și cari m-au găsit la club unde mă dusesem în noaptea aceea, doreau să mă ducă în localurile de noapte din New York. «Desigur, ziseseră ei, după o conferință asupra Artei și Culturei, ai să mergi cu noi să vedem fete»”.

O altă întâmplare dezvăluie ridicolul la care, prin recuzita, dar și prin morga de estet, Wilde se expunea deseori. În Boston, publicul a venit nu neapărat ca să afle mai multe despre estetismul propovăduit de Oscar Wilde, ci pentru că aflaseră că un grup de studenți de la „Harvord” (sic!) (niște „măscărici”!), „îmbrăcați în caraghioslâc în «costumul estetic», voiau să-l „maimuțărească” pe conferențiar: „Erau șaizeci de tineri în acest convoi, și toți erau îmbrăcați în forma unei cozi de rândunică, cu pantaloni până la genunchi, peruci cu părul mare și cu legături de gât verzi. Toți purtau crini mari la cheotoare și fiecare avea în mână câte o enormă floare a soarelui, pe când trecea el. Șaizeci de locuri în băncile întâi fuseseră rezervate contingentului de la Harvard și ei s’au strecurat la locurile lor în mijlocul râsetelor. Efectul care doreau să-l producă a fost stricat, totuși, că Oscar Wilde în acea împrejurare își schimbase costumul lui ciudat și apăruse în frac obișnuit, așa încât aceia dintre auditori pentru care înfățișarea lui obișnuită nu era familiară n’au prins hazul ce doreau să-l producă studenții de la Harvard. Tinerii au stat liniștiți ca într’un mic decor”. Robert H. Sherard, autorul biografiei de la care am pornit serialul de față, conchide: „Oscar Wilde, oricum, a triumfat în cele din urmă, precum un gentleman englez va triumfa întotdeauna în lupta cu mojicii”.

Afectarea de care dădea dovadă în conferințele sale, dar și în viața socială, îi va aduce lui Wilde și alte neplăceri, precum ostilitatea actorilor, care se simțeau amenințați de teatralitatea estetului. S-a spus că există o mare asemănare între Oscar Wilde și actorul Henry Irving, un star al perioadei victoriene, foarte bun prieten cu Bram Stoker, asemănare de care Irving nu era deloc mândru: „Cei mai răi dușmani ai lui Oscar Wilde au fost printre actori, și spiritul care a insuflat această dușmănie n’a fost totdeauna sentimentul natural și scuzabil care a rănit pe Henry Irving când el, artistul conștiincios, s’a văzut asemănat cu un om pe care nu-l înțelegea pe ce-și sprijinea pretențiile lui de a trece drept artist”. Ce-i drept, Wilde era un actor în societate, nu pe scenă „și dacă este o singură persoană în lume pentru care actorul muncitor și conștient, artistul sincer, are dezgust, este omul care joacă, ca amator, prin afectare și poză pe scena lumei”.

Să revenim, însă, la turneul american, când îl întâlnește și pe poetul Walt Whitman, pentru care avea o mare admirație. Cum se întâmplă mai mereu, dezamăgirea produsă de omul din spatele artistului este una mare, aproape deprimantă. Așa stau lucrurile și cu această întâlnire a lui Wilde cu Whitman: „Oscar a fost întristat de sărăcia lui Walt Whitman, de îmbrăcămintea lui jerpelită, și mai ales de necurățenia și neorânduiala singurei camere în care locuia poetul american. Odaia lui era înțesată cu grămezi mari de ziare, căci Walt Whitman strângea tot ce se scria asupra lui, și aceste ziare erau risipite prin toată camera, iar pe ele era un strat așa de gros de praf încât era peste putință pentru un mosafir de a găsi un loc curat ca să stea jos”.

Călătoria în America a avut o mare influență asupra lui Oscar Wilde, care se va vedea în scrierile sale viitoare. Printre altele, crede Sherard, a lăsat-o mai moale cu afectarea („nevrednicele fasoane”) de care dădea dovadă atunci când se afla în public: „America îi scosese toate absurditățile din el, dacă putem întrebuința o frază trivială. Legăturile ce avusese cu oamenii, luptele sociale sau comerciale în care triumfase pe deplin îi dăduse o experiență pe care ani întregi  în Londra n’ar fi îngăduit-o. Ochii lui mai mult fuseseră deschiși asupra exactei valori, ca un mijloc pentru un om care dorește să atingă influența și puterea, a afectărilor ce le avusese mai nainte. El avusese ca să zicem astfel, o sănătoasă disciplină comercială în timpul celor douăsprezece luni petrecute în America”.

Să nu uit, în încheiere, de „povestea cu pianistul din Leadville”, una dintre favoritele lui Wilde. Astfel, într-un orășel din Texas, Leadville, exista o plăcuță în toate barurile: „Sunteți rugați a nu ucide pe pianist, că face și el ce poate”. Inscripția îl bucură pe Wilde, ea confirmându-i propriile teorii despre artă: „Am fost izbit de recunoașterea faptului că arta rea merită pedeapsa cu moartea, și am simțit că în acest depărtat oraș, unde estetica aplicare a revolverului era deja admisă în cazul muzicei, sarcina mea apostolică va fi mult ușurată, așa precum a și fost”.

Robert H. Sherard, „Viața lui Oscar Wilde”, traducere din englezește cu învoirea autorului de N.M.-Nigrim, Editura Librăriei Alexandru Stănciulescu, București, 1915, 256 p.

 

Despre autor

Bozz

Bozz

Bozz lucrează de cinci ani într-un anticariat bucureștean. Este absolvent de Litere, dar nu crede că studiile sale îl pot ajuta la modul concret, cel puțin nu în această viață. Și-a găsit consolarea în munca de anticariat și în cele trei beri pe care le bea conștiincios în fiecare seară. A acceptat să scrie la rubrica „Anticariat” din pură plictiseală, deși, în adâncul sufletului său, mai crede în puterea literaturii de a schimba mentalități.

Scrie un comentariu