Avanpremieră

Territoria (fragment)

În fapt, tatăl meu nu murise. Pur şi simplu plecase într-o deplasare mai îndelungată, aşa cum dispărea din când în când pe la cursuri de perfecţionare la Moscova sau Leningrad. Aveam convingerea că este anume aşa, şi nu altfel, însă trebuia să mă prefac, trebuia să simulez ceva din gama sentimentelor potrivite pentru o înmormântare, acceptând ideea că totul este doar un spectacol pe care tatăl meu şi l-a înscenat din motive neclare pentru mine.

Mă uitam la corpul din sicriu şi nu reuşeam să evit frustrarea provocată de gândul că se comportase ca un laş. Şi apoi tot ritualul îngropăciunii nu m-a lămurit şi nu m-a convins deloc, părând a fi mai degrabă o simulare sau o repetiţie. Nu am reuşit să plâng sau să sufăr cum cred că s-ar fi cuvenit, iar ritualul l-am privit cu o stranie detaşare şi claritate, amândouă provocate, poate, de o anume curiozitate. Persoana tatei dispăruse, nu mai era de găsit nicăieri, decât, poate, împrăştiată, câte o picătură, în memoria fiecăruia dintre cei prezenţi la înmormântare. Nepoatele lui de la ţară au prestat un spectacol, nu pot să-i spun altfel, coregrafic-muzical, în care au psalmodiat, icnit şi suspinat, în vaiete prelungi, incantanţii şi lamentouri în care au înşirat o impresionantă listă a calităţilor defunctului – şi toate astea în faţa unei asistenţe surprinse şi terifiate de acuitatea dramatică a spectacolului.

Pentru mine, însă, aceste apariţii anacronice simbolizau exclusiv partea vieţii lui pe care nu o cunoscusem şi care a rămas închisă undeva în spatele tăcerii şi izolării lui. În opinia mea, el se născuse gata adult de cel puţin patruzeci de ani. Se născuse bătrân şi murise la timp. Iar după ce a murit, defunctul meu tată a fost bocit în cel mai autentic şi spintecător mod posibil. Abia atunci s-a produs declicul care m-a aruncat pur şi simplu în afara minţii mele. Era un fel de experienţă extracorporală – de a mă simţi într-un mod oarecum filmic şi în acelaşi timp istoric, de parcă m-aş fi privit de la o distanţă de cel puţin un deceniu, iar tot ce mi se întâmpla receptam doar ca lectura unui text dintr-o pagină îngălbenită de ziar. Mă simţeam, dar şi eram de fapt, într-un documentar, pe peliculă, personaj de film mut, dat cu acceleratorul, cu zgârieturile implicite şi cu acompaniamentul melodramatic al unui pian dezacordat.

Eram scos din actualitate şi acel prezent deja era trăit ca o amintire resuscitată, exact cum îmi amintesc de acele zile astăzi, după vreo două decenii de la deces. Percepeam înmormântările ca un fel de sărbători, ca nunţile sau botezurile, cu alai, cu prosoapele noastre basarabene prinse-n cruce pe figurile participanţilor, ca benzile de mitralieră în fotografii îngălbenite cu Pancho Villa şi Emiliano Zapata, cu mesele-ntinse şi multă băutură, cu lacrimi şi râsete deopotrivă şi fără nicio legătură aparentă cu faptul că omul se năştea, se nuntea sau murea. Evenimentul în sine era trăit cu acelaşi sentiment de exaltare.

 

Cu toţii, toate rudele, participau într-un mod gălăgios la încă un salt existenţial al celebratului. Veneam de la şcoală cu autobuzul, se mai întâmpla ca maşina să încetinească pentru a permite trecerea unei procesiuni, pe care o ghiceai, încă înainte de a o vedea, prin scheunatul caracteristic al alămurilor, o gaşcă de profesori de la liceul de iluminare culturală din localitate, angajată într-o înduioşătoare şi în acelaşi timp grotescă interpretare a celebrului marş funebru chopinian. Vedeam prin geam scurgerea şuvoiului de figuri îndoliate, iar curiozitatea tuturor pasagerilor, care se înghesuiau pe la geamurile maşinii, era să-l vadă pe mort, deoarece înălţimea maşinii permitea să-i desluşeşti trăsăturile imobile. De obicei, mortul era cărat în bena deschisă a unui camion GAZ1, închiriat de la biroul de pompe funebre, şi zăcea acolo acoperit de coroane şi buchete de flori, însă cu chipul la vedere. Lumea din spatele camionului, aceiaşi oameni care la coada după roşii, vinete sau carne de porc se certau ca la ușa cortului pentru a ajunge cât mai repede în faţă, stătea acum la o coadă înspre lumea de dincolo, vii şi înghesuiţi unul în celălalt într-o coloană mortuară, care se releva pe nesimţite ca un suprem simbol al existenţei lor terestre. Îmi lipeam fruntea de sticla geamului şi, urmărindu-i, mă gândeam că moartea încolţeşte clipă de clipă în fiecare dintre ei şi îi face cu atât mai prezenţi cu cât germenii morţii din ei încolţesc tot mai mult, mâncându-le pe dinlăuntru ceea ce le era viaţa, iar în final îi culca, atent şi grijuliu, în coşciugul din bena deschisă a camionului.

Nu-mi asumasem absenţa lui într-un mod traumatic, deoarece moartea lui veni într-o continuare firească a felului specific în care fusese prezent. Exerciţiul prin care compensam absenţa lui îl practicasem fără să-mi dau seama de când mă ţin minte şi aveam antrenamentul necesar pentru a nu-mi fi reprezentat moartea drept ruptură. O eliminasem prin generarea unei excrescenţe simbiotice a psihicului meu, care ţinea locul tatălui, care influenţase însă într-un mod nu neapărat benefic relaţia cu fratele meu, faţă de care deseori derapam în stranietatea aiuritoare a unor ipostaze cvasipaternale.

Se schimbase ceva şi în atitudinea faţă de moarte. Atunci când pentru prima dată realizasem că va veni o vreme când nu-i voi mai avea alături pe amândoi părinţii, am înţeles că trebuie să mă pregătesc pentru acel moment, iniţiind în minte un fel de sentiment anticipativ şi pornind un antrenament antitanatic. Moartea sinistră a bunicilor, oribilă în concreteţea ei crudă, îmi provoca, fiecare caz în parte, un şoc rece, pe care îl resimţeam cu o oarecare satisfacţie, deoarece simţeam că mă întăreşte şi mă pregăteşte pentru acea zi în care va fi nevoie de toată puterea şi rezistenţa. Mă umpleam de imaginile în care bunica sucomba sufocându-se în miasmele propriului trup care putrezea în revărsări de limfă şi sânge care nu se mai închega, vene sparte, doctorii refuzând o ultimă spitalizare şi trimiţând-o să moară acasă. Stăteam în liniştea antifonată de la morgă şi priveam la ceea ce mai rămăsese din corpul bunicului după ce a fost scos din incendiu – un ciot rumenit, vişiniu-întunecat, de carne prăjită, un grătar uman de aproximativ un metru jumate, care zăcea într-un lighean de zinc scorojit de flăcări şi înnegrit de funingine.

Îmi amintesc de sinuciderea unui vecin de-ai bunicului, care s-a aruncat în fântâna de lângă poarta propriei case, şi cum pe la cinci dimineaţa nevastă-sa începuse să urle într-un mod surprinzător de ornitologic. Făcând în capul meu o listă şi completând-o continuu, descopeream că îmi luasem în serios antrenamentul şi, în caz de nenorocire, eram gata s-o înfrunt. Toţi acei oameni însă nu lăsaseră în mine un gol asemănător cu cel lăsat de absenţa cronică a tatei, o absenţă prin care, fără să-mi dau seama, fusesem antrenat să-i înfrunt moartea. Reluând evenimentele existenţei mele în preajma lui, ajung să-i dau dreptate, să-i justific decizia şi întregul proiect în care el alesese să fi murit, cel puţin pentru mine, încă în timp ce mai trăia. M-a pregătit pentru propria lui moarte şi a reuşit, deoarece moartea lui nu fusese o catastrofă, decât poate pentru mama. Însă, în perioada imediat următoare morţii lui, trăisem un reflux mnemonic.

Venind acasă după înmormântare, nu-i sesizasem absenţa. Era ca într-o zi ca multe altele, în care el era la serviciu şi nu-mi era deloc greu să-mi imaginez că seara va veni obosit acasă după o zi de cursuri. Mă uitam la hainele lui atârnând în dulap, la cărţile lui de pe rafturile bibliotecii, la caietele în care conspecta conştiincios, seri şi nopţi întregi, diverse materiale pentru şcoală. Nu aveam niciun sentiment. Pendulul încărcat cu memoria prezenţei lui plecase undeva foarte departe şi a trebuit să aştept mai mulţi ani până am început să aud şuierul înfiorător al acestuia, sfârtecând aerul similar unei bombe incendiare căzând peste Dresda în flăcări şi tot acest autism anesteziat al meu a explodat dintr-odată într-o fulgurantă şi ameţitoare vijelie de schije. Începusem să mi-l reamintesc. La suprafaţa memoriei mele se ridicau insule disparate ale trecutului în care îi puteam surprinde prezenţa. Începusem să mi-l recompun, deoarece înţelesesem că îmi lipseşte afecţiunea pe care sunt sigur că am avut-o faţă de el, însă de care nu-mi mai aminteam aproape nimic. Trebuia să-mi amintesc felul în care l-am iubit. Începusem să-l reclădesc printr-un exerciţiu constant de pătrundere în absenţa lui.

Avionul trece deasupra blocului la o înălţime destul de mică, angajat în procedura de aterizare. Îl aud cum vine şi aştept la geam pentru a-i vedea burta argintie şi circumferinţele străvezii ale elicelor. Este un Li-2 şi se îndreaptă înspre aerodromul aflat la ceva mai mult de un kilometru distanţă de cartierul nostru, pe un deal mai sus de pădure. Este ca un peşte cu solzii sclipind la soare şi înaintează prin aer de parcă ar înota învingând rezistenţa apei. Atunci când plecăm în vacanţa de vară, totul se derulează într-o succesiune inversă şi, după ce luăm înălţime, întregul cartier alunecă lin sub aripile avionului şi stau cu nasul turtit de hublou, în timp ce vibraţiile motoarelor mă pătrund până în măduva oaselor, răscolindu-mi într-un mod catastrofal stomacul. Zăresc acoperişul blocului nostru, balconul apartamentului şi geamul de la care de obicei privesc burta argintie a avionului care de două ori pe zi, sosire-plecare, îşi împrăştie din înalturi huruitul cam hodorogit al celor două motoare învechite. În vacanţe, de obicei plec împreună cu tata şi zborul cu avionul este o parte implicită a ritualului. O decolare înspre Chişinău şi o alta înspre destinaţia finală, Odessa, Simferopol, Volgograd. La întoarcere, procedura se repetă şi ajung să mă familiarizez cu imaginea păturii de nori care ascunde pământul, cu cerul negru şi cu soarele cât o monedă de cinci copeici, la care mă pot uita fără nicio dificultate.

Absenţa lui începea de la hotarul tăcerii, trasat parcă de o voinţă exterioară lui şi care îl scufunda într-o opacitate lăptoasă, de nepătruns cu privirea sau cu mintea. Îl vedeam purtând în sine un amurg perpetuu, o obscuritate sau, mai bine zis, o nedesluşire constantă a înţelesurilor şi intenţiilor, un crepuscul care scufunda totul într-o relativă impenetrabilitate, care m-ar fi jenat mult mai puţin dacă ar fi fost una absolută, şi nu una care te punea într-o continuă dificultate de a distinge ceva anume. Era ca o înceţoşare pe care eram tentat s-o pun mai degrabă pe seama unei dereglări oculare decât să i-o atribui chiar lui, felului său de a fi, pe care în niciun caz n-aş păcătui să-l suspectez de a fi fost o simplă ignoranţă. Simţeam o inexplicabilă jenă la gândul de a-i fi cerut ceva sau de a-i fi reproşat propria lui incapacitate. Tăceam şi mă delectam cu un joc liber al tuturor interpretărilor de care eram capabil, imaginându-mi diverse scenarii ale trecutului lui.

 

Fragment din volumul „Territoria” de Oleg Garaz, din noua colecție de literatură română „n’autor” a Editurii Nemira (coordonator: Eli Bădică)

 

Despre autor

Oleg Garaz

Oleg Garaz

Oleg Garaz (n. 5 ianuarie 1964, Soroca, Republica Moldova) este muzicolog.
Studii: Liceul de Muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău, secția teoretică (1979-1983), Academia de Muzică „Gavriil Muzicescu” din Chișinău, secția teoretică (1987-1990), Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, secția Muzicologie (1990-1997), studii doctorale (doctorat științific) la Universitatea Națională de Muzică din București (2009-2013).
Volume publicate: „Contraideologii muzicale” (2003), „Poetica muzicală în convorbiri” (2003), „Muziconautice” (2007), „Muzica și sensul sincretic al nostalgiei” (2011), „Exerciții de muzicologie” (2014), „Canonul muzicii europene: idei, ipoteze, imagini” (2015) și „Genurile muzicii: ideea unei antropologii arhetipale” (2016). Studii analitice în revistele „Muzica” (București), „Studia” (Cluj-Napoca), „Musicology Papers” (Cluj-Napoca) s.a., cu un spectru de tematizări cuprinzând ontologia muzicală, semantica imaginii muzicale, problemele postmodernismului muzical, precum și tematizări din domeniul istoriei muzicii, stilisticii, genurilor și formelor muzicale. A publicat mai multe cronici de eveniment muzical, eseuri și interviuri în reviste din țară și străinătate. Conferințe cu tematizări din domeniul esteticii muzicii, esteticii și istoriei jazzului și genurilor muzicale.
În prezent: cadru didactic la Academia de Muzică „Gheorghe Dima“ din Cluj-Napoca.

Scrie un comentariu