Cartea săptămânii

Trei povestiri, o singură melancolie

„Pentru cei din lumea visului, lumea reală e cel mai neverosimil tărâm. Pentru morți, cei vii sunt monștri cu ochi strălucitori.”

Mircea Cărtărescu, „Melancolia”

 

În urmă cu 30 de ani, a apărut un volum de povestiri numit simplu „Visul”, reluat în 1993, cu titlul „Nostalgia”, când celor patru povestiri li s-a mai adăugat una: „Ruletisul”. Mircea Cărtărescu, autorul volumului, avea pe atunci 33 de ani. În 2019, același Mircea Cărtărescu a publicat un alt volum de povestiri, numit, la fel de simplu, „Melancolia”. Legătura dintre cele două cărți este evidentă, greu de ignorat, și mai mult ca sigur că asta a și fost intenția autorului.

Dacă „Nostalgia” avea un aer dur, sfidător, cu situații de o stranietate burlescă, „Melancolia”, replica în oglindă, pandantul, nu mai șochează „bunul simț” al cititorului prin, de exemplu, explorarea unor porniri instinctuale violente – subterane străvechi ale minții omenești. „Melancolia” este replica blândă, resemnată, a „Nostalgiei”. Chiar și numărul povestirilor diferă: în „Nostalgia” avem cinci, iar în „Melancolia” doar trei (se pare că inițial și „Melancolia” ar fi trebuit să conțină, totuși, cinci povestiri). Motivele, atmosfera – stilul, mai bine spus – se păstrează intacte și în volumul din 2019. Nici nu avea cum să fie altfel. În fond, atât nostalgia, cât și melancolia sunt stări care au în comun senzația, dorința de singurătate. Însă, melancolia, starea saturniană, provocată, se credea în urmă cu secole, de o umoare neagră secretată de bilă, conține o notă de resemnare, ceea ce îi dă un aer și mai tragic.

În povestirile din „Melancolia”, personajele sunt, în mod atipic aș zice, copii sau adolescenți nedesprinși total de universul copilăriei. Prin ochii lor, vedem lumea descompusă în cele mai mici elemente, explorăm „adâncul adâncului”, asistăm la „destrămarea fără sfârșit a lumii”, într-un joc al singurătății mai mult sau mai puțin asumat. Cum însă copilăria foarte rar este marcată de sentimentul de melancolie, bănuiala că, în fapt, autorul este cel care se ascunde în spatele personajelor, cu anii și experiența sa de viață, este mai mult decât îndreptățită. Copilul din prima povestire, „Punțile”, se adresează direct cititorului, acelui voyeur al vieții sale singuratice, într-un mod frust, fără ocolișuri: „«Sunt singur», îi spunea căluțului alb cu șa roșie, lăcuită, pe care-l ținea de picioarele din față, cu amândouă mâinile, uitându-i-se-n ochii căprui de sticlă, deasupra geamului care acoperea masa. «Sunt singur», repetase văzând că el nu-nțelege. («Dar tu înțelegi?», mai spuse, întorcându-și capul în direcția ta imposibilă și de neînchipuit și privindu-te-n ochii căprui, sau albaștri, sau verzi, sau doar întunecați, sau doar luminoși, ca un fluture care începe să bată din aripi, singur în centrul unei cutii de insectar rămase într-un muzeu gol, străpuns cu singurul ac din univers, țipând după ajutor cu vocea lui pergamentoasă de fluture)”. Realul se contopește în ireal. Chiar și singurătatea capătă o aură ireală în persistența ei, în încăpățânarea cu care contaminează un univers întreg – o glisare atât de caracteristică prozei lui Mircea Cărtărescu: „Dormind, visă. Visând, trăi. Care era diferența? Visase sau trăise în burta mamei? Dar înainte, în lungul timp în care nu fusese?”.

În cea de-a doua povestire, „Vulpile”, glisarea real-ireal se produce natural, ca în vechile basme ale copilăriei. Îi regăsim în această poveste pe Andersen și Frații Grimm, îl regăsim pe Novalis, cu stările sale halucinante de la granițele realității cu visul, îl regăsim, cum altfel?, pe Cărtărescu, pe acel Cărtărescu din „Gemenii”. Între doi frați, un băiat și o fată, Marcel și Isabel, în vârstă de 8 și respectiv 3 ani, se creează o legătură specială, una inițiatică. Primele cuvinte ale fetei sunt învățate de la Marcel, care le alătură sensuri poetice, chiar existențiale, dincolo de înțelegerea unor copii: „N-ar fi vrut ca sora lui să-nceapă, ca atâția copii, cu minciuna lui mama și tata, căci aceste cuvinte n-aveau mai mult înțeles decât lingură sau zid sau pat sau scară. Toate acestea n-aveau ființă, se făceau și se desfăceau asemenea ceții și vântului. Adevărate erau altele, așa că Isabel, învățată cu multă răbdare de fratele ei în seri după seri de insistențe, îmbufnări și zâmbete de încurajare, priviri complice și chicote ca de gnom, rosti mai întâi cuvântul cald, urmat repede de viu. Continuaseră cu albastru și adânc, merseseră mai departe cu blând și amar. Abia apoi fetița le învățase și pe celelalte, care erau făcute doar să le însoțească pe primele, adăugându-le doar câte ceva după care le puteai deosebi, căci o blândețe putea fi de om, de pisică sau de nor în amurg, iar albastrul putea avea ca umbră o rochie sau o minge. Isabel învățase mai devreme numele lucrurilor care se vedeau, ca amintirea, timpul, tristețea, visul, și mult mai târziu pe cele pe care doar le întrezăreai câteodată, cu coada ochiului: om, casă, mână, ramură, parc…”.

Trăind într-un univers doar al lor, cei doi fraţi se joacă în fiecare seară „de-a vulpile” – un joc în care ei îşi închipuie că sunt niște iepurași ascunși în vizuina lor pe care o apără de vulpile „uriașe și rele, cu gurile pline de dinți”. Însă jocul nu e lipsit de consecinţe în chiar lumea reală, fiindcă fetiţa se îmbolnăveşte, ajungând captivă într-un loc unde viața și moartea se confundă într-un vis al veșniciei, probabil același loc în care este prizonier și băiatul din prima povestire a volumului. Fratele ei Marcel hotărăşte să se sacrifice, în numele ei, şi anume să-i permită geamănului său venit dintr-o lume a tenebrelor să i se substituie în viaţa reală– o încercare plasată sub „sigiliul greu al melancoliei”.

Cea de-a treia povestire, „Pieile”, cea mai lungă din volum, reprezintă, probabil, pariul cel mare al autorului cu cititorul. Plină de subterane, de labirinturi, de case vechi, desprinse din vechiul București al povestirilor lui Eliade, „Pieile” este tot o poveste despre singurătate și melancolie, cu mențiunea că ea este, în același timp, și un (auto)portret de junețe al autorului. Povestirea nu descrie doar o inițiere a protagonistului, un băiat de 15 ani, în lumea adolescenței, ci și un rit de inițiere, de acceptare, în lumea poeziei, lume, trebuie spus, de o stranietate onirică, cel puțin în povestirea lui Mircea Cărtărescu. Poeții sunt surprinși în ritualuri crude, barbare, de mutilare, asemenea celor prin care treceau zeii vechilor lumi, ca Odin, sau apar în diverse ipostaze – levitând, de exemplu, ca Vasile Singurătate sau dormind în morminte de cleștar acoperite în totalitate de flori. Deși halucinantă, povestirea nu are tonalități stridente, dimpotrivă. Ritmul este unul lent, atât de familiar prozelor lui Cărtărescu.

Povestirile din „Melancolia” alcătuiesc un triptic în care sentimentul de melancolie și cel de singurătate sunt surprinse în detalii fine, în tușe care se despart, ca sub un microscop, într-o multitudine de ramificații, care, la rândul lor, se despart în alte și alte ramificații, ca într-un infinit joc microcosmic. Volumul din 2019 al lui Mircea Cărtărescu este, din acest punct de vedere, un manual amănunțit despre singuraticul „demon al amiezii”, melancolia.

Mircea Cărtărescu, „Melancolia”, Editura Humanitas, București, 2019, 256 p.

 

 

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu