Traduceri

„Trei scrisori… și un picior” de Horacio Quiroga

 

Domnule,

Îmi îngădui să vă trimit aceste rânduri, pe care poate veţi avea amabilitatea de a le publica pe numele dumneavoastră. Vă fac această rugăminte întrucât mi se aduce la cunoştinţă că nu le-ar accepta într-un ziar semnate de mine. Dacă socotiţi de cuviinţă, puteţi da impresiilor mele un stil masculin, prin care fapt vor avea poate de câştigat.

Îndatoririle mele îmi impun să iau de două ori pe zi tramvaiul, şi sunt cinci ani de când parcurg acelaşi traseu. Uneori, la întors, vin în tovărăşia câtorva colege, dar la dus merg totdeauna singură. Am douăzeci de ani, sunt înaltă, defel slabă şi nicidecum brunetă. Am gura cam mare şi prea puţin palidă. Nu cred să am ochii foarte mici. Acest ansamblu, definit în termeni negativi, precum vedeţi, îmi ajunge, totuşi, pentru a-i judeca pe mulţi bărbaţi, atât de mulţi încât m-aş încumeta să spun: pe toţi.

Ştiţi şi dumneavoastră că e un obicei al domniilor-voastre, când vă pregătiţi de suit în tramvai, să aruncaţi o ochire înăuntru, prin ferestruici. În felul ăsta, desluşiţi toate figurile (cele de femei, de bună seamă, întrucât doar acestea vă interesează). Pe urmă suiţi şi vă aşezaţi.

Ei bine: din clipa când bărbatul coboară de pe trotuar, se apropie de vagon şi priveşte înăuntru, eu ştiu cu precizie, fără să mă-nşel niciodată, ce soi de bărbat este. Ştiu dacă-i serios, ori dacă vrea să profite din plin de cei zece centavos, făcând în treacăt vreo cucerire-fulger. Îi cunosc din capul locului pe cei cărora le place să meargă confortabil şi nimic mai mult, ca şi pe cei care preferă lipsa de comoditate alături de vreo puştoaică.

Iar când scaunul de lângă mine e gol, începând de la acea privire prin ferestruică, ştiu deja cu precizie care sunt indiferenţii ce se vor aşeza oriunde, la întâmplare; care sunt cei interesaţi (pe jumătate), cei care, după ce s-au aşezat, vor întoarce capul să ne măsoare calm; şi care, în sfârşit, îndrăzneţii ce vor trece valvârtej pe lângă şapte scaune libere pentru a căuta lipsa de comoditate alături de mine, colo, în fundul vagonului.

Aceia sunt, de bună seamă, cei mai interesanţi. Contrar obiceiului curent al puştoaicelor care călătoresc singure, în loc să mă ridic şi să ofer locul liber din interior, eu mă trag pur şi simplu mai încolo, spre ferestruică, pentru a-i lăsa nepoftitului cât mai mult spaţiu.

Cât mai mult spaţiu!… Ăsta-i un fel de-a spune. Niciodată cele trei sferturi de scaun cedate de o fată vecinului ei nu-i sunt acestuia îndestulătoare. După ce se fâţâie în fel şi chip, după pofta inimii, îl loveşte pe negândite o nemişcare fantastică, în asemenea măsură încât mai să-l crezi damblagiu. Însă e doar o aparenţă; întrucât, dacă-l urmăreşte, neîncrezându-se în nemişcarea aia, oricine observă că trupul respectivului domn, pe nesimţite, cu o gingăşie care-i face cinste privirii sale plutitoare, lunecă încet-încet, pe un plan înclinat, înspre ferestruică, unde se află tocmai puştoaica pe care n-o priveşte şi de care s-ar părea că nici nu-i pasă.

Aşa-s ei: ai putea jura că sunt cu gândurile undeva, aiurea. Iar în vremea asta, piciorul drept (ori cel stâng) continuă să lunece pe nesimţite pe planul înclinat.

Mărturisesc că, în asemenea cazuri, nici gând să mor de urât. Dintr-o singură ochire, pe când mă trăgeam mai încolo, spre ferestruică, am şi apreciat calibrul amorezului meu. Ştiu dacă-i un îndrăzneţ de prim imbold, ca să zicem aşa, sau dacă-i printre cei realmente interesaţi de chestiune. Ştiu dacă-i un băiat bun, ori un tip vulgar. Dacă-i un tâlhar înrăit, ori un găinar de rând; dacă-i un seducător (séduisant, nu séducteur al francezilor), sau un profitor de duzină.

La prima vedere, s-ar părea că gestul ăla de a-şi luneca pe furiş piciorul, cu o mutră de fariseu, nu l-ar putea comite decât un singur gen: borfaşul. Totuşi, nu-i aşa: nu-i puştoaică să n-o fi remarcat. Fiecare tip are nevoie de o pavăză proprie, dar aproape întotdeauna, mai ales când băiatul e foarte tânăr sau prost îmbrăcat, ai de-a face cu un găinar de rând.

Tactica ăstuia din urmă nu se schimbă niciodată. Întâi şi-ntâi, nemişcarea subită şi aerul c-ar fi cu gândul undeva, aiurea. Apoi, o ochire rapidă înspre persoana noastră, ce pare să se oprească la obraz, dar al cărei scop exclusiv a fost să aprecieze din fugă distanţa ce se află între piciorul lui şi al nostru. Odată obţinut acest reper, începe cucerirea.

Cred că există puţine lucruri mai amuzante decât manevra asta a domniilor-voastre, când vă întindeţi piciorul cu infinit de discrete înaintări alternative, cu tocul şi cu vârful. Domniile-voastre, fireşte, nu vă daţi seama; dar jocul ăsta de-a şoarecele şi pisica, teribil de nostim, cu ghete numărul 44, iar colo sus, lângă tavan, o mutră de neghiob (din pricina emoţiei, fără îndoială), n-are seamăn cu nimica din ceea ce mai faceţi domniile-voastre, în materie de ridicol.

Am spus deja că în asemenea cazuri nu muream de urât. Iar distracţia mea constă în următoarele: din clipa când seducătorul a apreciat cu maximum de exactitate distanţa pe care o are de parcurs cu piciorul, arareori se mai uită încă o dată în jos. E sigur pe calculele sale şi nu ţine musai să ne pună în gardă cu noi ocheade. Binecuvântarea, pentru el, constă, după cum vă puteţi închipui, în contact, nu în contemplare.

Ei bine: când simpaticul personaj se află la jumătatea drumului, eu încep exact aceeaşi manevră pe care a executat-o dânsul, cu egală gingăşie şi cu acelaşi aer plutitor, de parcă m-aş gândi la cai verzi pe pereţi. Numai că în direcţie inversă. Nu mult, zece centimetri sunt suficienţi.

Face să vezi, atunci, stupoarea vecinului meu când, ajuns în sfârşit la punctul localizat cu precizie, nu află nimic. Absolut Nimic: gheata lui numărul 44 e singură-singurică. Asta-i mai mult decât poate el să îndure; aruncă mai întâi o ochire în podele, apoi spre obrazul meu. Eu mă aflu tot cu gândul la şapte poşte depărtare, visând la cai verzi pe pereţi; însă tipul îşi dă seama.

În cincisprezece prilejuri (şi notez cifra asta în cunoştinţă de cauză) din şaptesprezece, domnul stingheritor nu mai insistă. În cele două cazuri rămase, trebuie să recurg la o privire de avertisment. Nu-i nevoie ca expresia privirii ăleia să fie mândră, jignită ori dispreţuitoare: e suficient ca respectiva mişcare din cap să fie în direcţia lui; spre el, dar fără a-l privi. Întâlnirea cu privirea unui bărbat căruia, cine mai ştie, poate să-i fi plăcut într-adevăr, din toată inima, de persoana noastră e un lucru ce se cere totdeauna evitat în asemenea cazuri. Într-un găinar de rând poate zăcea stofa unui tâlhar periculos, lucru pe care-l ştiu casierii marilor bănci şi fetele nici subţiri, nici brune, cu gura defel îngustă şi ochii defel mici, cum este şi preaplecata dumneavoastră slugă,

M.R.

 

Domnişoară,

Mii de mulţumiri pentru amabilitate. Voi semna cu multă plăcere impresiile dumneavoastră, precum doriţi. Totuşi, m-ar interesa enorm, exclusiv în calitate de coautor, să aflu următoarele: afară de cele şaptesprezece cazuri concrete pe care le consemnaţi, n-aţi simţit niciodată cea mai vagă slăbiciune pentru vreun vecin, înalt ori scund, blond ori brunet, gras ori slab? N-aţi avut niciodată un infim simţământ de uitare de sine – cel mai firav cu putinţă – care să vă facă neobişnuit de anevoioasă şi epuizantă îndepărtarea propriului dumneavoastră picior?

Iată ce-aş dori să aflu etc.,

H.Q.

 

Domnule,

E drept, o dată, o singură dată în viaţa mea, am simţit atare slăbiciune pentru o persoană, lipsa aia de vlagă în picior la care vă referiţi. Persoana în cauză eraţi dumneavoastră. Dar n-aţi ştiut să profitaţi.

M.R.

După „Tres cartas… y un pie” , din volumul „El salvaje” de Horacio Quiroga, 1920

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Dominique Ilea

Dominique Ilea

Născută în 1962, Anca-Domnica (Dominique) Ilea părăsește România în 1991 și se stabilește în Franța. Prozatoare și eseistă, s-a făcut cunoscută ca traducatoare de literatură română în franceză (Ion Creangă, Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Lucian Raicu, Răzvan Petrescu etc.).

Scrie un comentariu