Literatura la feminin Avanpremieră

Trezirea leilor (fragment)

Într-o noapte, după o gardă lungă, neurochirurgul Eitan Green lovește cu mașina un african și, panicat, fuge de la locul accidentului. A doua zi, viața se schimbă: medicul trebuie să plătească pentru fapta lui. Și nu oricum.

Mai multe dileme amenință să distrugă echilibrul fragil dintr-o lume a dezechilibrului și a violenței. Mai multe vieți riscă să se spulbere. Mai multe suflete așteaptă sfârșitul unui coșmar.

Responsabilitate? Lașitate? Vină? Eroism? Altruism? Empatie? Ce sunt toate acestea după ce o întâmplare absurdă ajunge să domine un destin ce scapă de sub control? Iată câteva dintre întrebările ce-și caută răspunsuri în „Trezirea leilor”, roman al căutărilor și al tensiunilor și meditație despre o societate imorală.

„Gundar-Goshen știe foarte bine să dea adâncime emoțională unei intrigi de thriller, cu răsturnări de situație și accentpe vinovățiile, dorințele și secretele personajelor.“

New York Times

 

E cea mai frumoasă lună pe care am văzut-o vreodată, își spunea, când l-a lovit pe omul acela. În prima clipă a continuat să se gândească la lună, apoi imaginea s-a stins dintr-odată, ca o lumânare în care sufli.

În primul moment, singurul lucru la care s-a putut gândi a fost că face pe el. O nevoie urgentă, absolută, și doar cu mare greutate a reușit să se rețină. Simțea că tot stomacul i se prăbușește brusc înăuntru, într-o singură clipă, iar în clipa următoare totul avea să dea în afară, fără nici un control, fără amânare. Și atunci, dintr-odată, i s-a desprins corpul. Creierul a trecut pe pilot automat. Nu mai simțea nevoia să meargă la WC. Nu se mai întreba dacă va mai ajunge la respirația următoare.

Era un refugiat ilegal din Eritreea. Sau din Sudan. Sau Dumnezeu știe de unde. Un bărbat de vreo treizeci de ani, poate patruzeci, niciodată nu se putea stabili cu exactitate vârsta la oamenii ca el. La sfârșitul unui safari în Kenya îi dăduse un bacșiș șoferului. Recunoștința omului îi făcuse asemenea plăcere, încât îi pusese câteva întrebări banale cu o amabilitate în care în clipa aceea crezuse cu adevărat. Îl întrebase cum îl cheamă, câți ani are și câți copii. Îl chema Husu, avea trei copii și era de vârsta lui, deși părea cu zece ani mai mare. Oamenii ăștia se nășteau bătrâni și mureau tineri. Iar între cele două momente nu erau prea multe de povestit. Când îl întrebase data nașterii, reieșise că erau născuți la diferență de o zi. Asta n-avea nicio importanță, și totuși… Acum, în fața lui zăcea pe drum, cu capul strivit, un bărbat de treizeci sau patruzeci de ani.

Janis Joplin îl implora să mai ia o parte din inima ei…, dar el a îngenuncheat în mijlocul drumului și s-a apropiat de buzele crăpate ale eritreeanului. Un medic de la Soroka și-a terminat treaba la ora două noaptea, după o tură de nouăsprezece ore. Și, în loc să se ducă acasă să se culce, a hotărât să-și pună la încercare jeepul. Pe întuneric. Cu viteză mare. Cât se primește pentru așa ceva? Eitan s-a uitat implorator la gaura din capul bărbatului, dar craniul nu părea să dea nici un semn că ar intenționa să se refacă printr-o minune. La examenul de la sfârșitul anului cinci, profesorul Zakai îi întrebase ce trebuie să facă dacă primesc un rănit cu traumatism cranio-cerebral. Și-au ros pixurile, au șușotit între ei, dar au picat toți. „Problema voastră este că v-ați gândit că se mai poate face ceva“, spusese Zakai când contestațiile și plângerile i se îngrămădeau pe masă. „Când craniul este sfărâmat și există o leziune neurochirurgicală masivă, tot ce mai poți face e să bei o cafea.“ Cu toate astea, Eitan a verificat pulsul, care era rapid și slab, a verificat reumplerea vaselor capilare, care era extrem de lentă, a verificat cu o atenție ridicolă căile respiratorii pentru a se convinge că sunt libere. La dracu’, nu poate să stea așa aici și să se uite la om cum agonizează.

– Douăzeci de minute, a auzit în liniștea nopții ecoul vocii lui Zakai. Nici un minut în plus. Asta dacă nu cumva ai început să crezi în minuni.

A verificat din nou rana din capul eritreeanului. Ar fi trebuit mai mult decât o minune ca să acopere materia cenușie care se vedea sub șuvițele de păr: neuroni goi, dezveliți, care străluceau în lumina lunii. Sângele curgea din urechile bărbatului, deschis la culoare și apos din cauza lichidului cerebelospinal, care începuse deja să se scurgă din craniul crăpat. A alergat însă spre jeep și s-a întors cu trusa de prim ajutor în mână, a apucat să desfacă ambalajul unui pansament, dar a înghețat pe loc.

La ce bun? Omul era pe moarte. Iar când cuvântul i-a apărut limpede, a simțitdintr-odată cum i se acoperă cu gheață toate organele. Un strat de gheață, care i se întindea de la ficat spre stomac, de la stomac spre intestine. Intestinul subțire, dacă-l desfaci și-l măsori, are de la șase până la opt metri. De trei ori mai mult înălțimea unui om. Iar în diametru are aproximativ trei centimetri, dar mărimea diferă în funcție de vârstă. Intestinul subțire se împarte în duoden, jejun și ileon. Eitan a simțit cum toate aceste date exacte care i-au venit în minte îl calmează, o liniște albă și înghețată. A rămas fixat pe intestinul subțire. L-a examinat. Suprafața internă, spre exemplu, este mărită de proeminențele în formă de degete, numite vilozități intestinale. Această construcție anatomică mărește suprafața internă a intestinului subțire de cinci sute de ori, până la 250 de metri pătrați.

Uluitor! Pur și simplu uluitor! Acum era chiar recunoscător studiilor sale. Un zid de cunoștințe exacte stătea între el și cuvântul acela împuțit, „a muri“. Omul din fața lui era pe moarte.

Trebuie să suni la spital, și-a spus, să trimită o ambulanță. Să pregătească o sală de operație. Să-l alerteze pe profesorul Tal.

Să anunțe poliția. Pentru că asta vor face. Asta fac întotdeauna când primesc un raport despre un accident rutier. Faptul că medicul curant este, întâmplător, și șoferul care a provocat accidentul nu va schimba lucrurile cu nimic. Ei vor suna la poliție și poliția va veni, iar el le va povesti că era întuneric. Că n-a văzut nimic. Că nu există nici un motiv să te aștepți să umble un individ pe marginea drumului la o asemenea oră. Liat îl va ajuta. Doar nu degeaba era căsătorit cu un detectiv din poliția israeliană. Ea o să le explice și ei vor înțelege. Va trebui să înțeleagă. E adevărat, mergea cu o viteză mult peste limita permisă și, da, nu dormise de mai bine de douăzeci de ore, dar nevinovatul în cazul de față era eritreeanul, nu el. Nu existase niciun motiv pe lume pentru care Eitan să-și imagineze că avea să fie aici, la ora asta. Dar eritreeanul avea vreun motiv să-și imagineze că tu vei fi aici?

Fragment din romanul „Trezirea leilor” de Ayelet Gundar-Goshen, trad. de Any Shilon, Editura Nemira, colecția „Babel”, București, 2018

Advertisements


Despre autor

Ayelet Gundar-Goshen

Ayelet Gundar-Goshen

Ayelet Gundar-Goshen s-a născut în Israel în 1982 și a studiat psihologia la Universitatea din Tel Aviv, unde a lucrat și ca jurnalistă. Apoi a studiat cinematografia, iar scenariile ei de film și de televiziune au câștigat premii la festivaluri internationale. În prezent contribuie cu articole la BBC, Financial Times, Time Magazine și The Telegraph.
„O noapte, Marcovici”, romanul de debut din 2012, bestseller în Israel, a fost recompensat cu Premiul Sapir pentru debut si tradus în treisprezece limbi. A intrat și pe lista scurta pentru Grand prix des lectrices de „Elle”. Al doilea roman, „Trezirea leilor”, a fost foarte bine primit de critică și a intrat în lista de recomandări pe 2016 ale New York Times, Wall Street Jurnal, The Observer.

Scrie un comentariu