Atelier Literatura la feminin

Trista poveste de dragoste a lui Nigel și a prințesei sale

Trecuse de jumătatea vieții sale nici prea lungi, nici prea scurte, când a auzit chemarea. Nu era încă bătrân, ajunsese însă la ultima tinerețe. Trăise în cea mai mare parte a anilor singur; în lumea lui de ape întinse până dincolo de orizont singurătatea e în firea lucrurilor. Se obișnuise cu ea. Dorința de a întâlni pe cineva care să i se alăture nu-l tulburase decât din când în când, la intervale din ce în ce mai rare pe măsură ce treceau zilele. Atunci își căuta o parteneră pentru un anotimp sau, poate, pentru două. Acum ar fi vrut să se așeze undeva, într-o insulă cu soare blând, cu arbori de manuka și kanuka, unde să nu întâlnească niciun prădător. Să aibă liniște și să se bucure în singurătatea lui de această ultimă tinerețe. Nu poți să călătorești toată viață, de la un timp încolo simți că aripile obosesc mai repede, că-ți slăbește vederea sau că e atrasă de ceva invizibil, că ți se frâng oasele. Ai vrea ca totul să devină previzibil și plin de farmec. Cum a fost cândva, de mult, în copilărie.

Se legăna în voia gândurilor pe valurile liniștite în ziua aceea de sfârșit de august. Se simțea deja primăvara. Arome uitate de mirt și de pin îi gâdilau nările, aduse de vânt, topite în aerul făcut din apă, alge și pește. Mai auzise chemarea, dar acum era altceva. Un cântec tulburător al unei ființe de departe, atât de straniu și, totuși, atât de cunoscut. Avea ceva din muzica pop & rock a anilor ’90, muzica primilor lui ani de viață. Crescuse pe ritmurile ei. Îl auzea la crepuscul, seara sau în zori, de câteva zile. Se temea să nu-l piardă. Cum ar fi să nu se mai audă într-o zi și să nu-l poată găsi nicăieri, pentru că nu știe cine îl cântă și cum se numește? Ce și-ar mai aminti? Dacă ar fi fost mai tânăr, ar fi zburat fără pauze către ființa care îl cheamă cu atâta patimă, dar acum trebuia să se odihnească din când în când, somnolând fie deasupra apei, fie deasupra vreunei stânci, mai ales noaptea.

Într-o zi le-a văzut de departe. Albe, strălucitoare în lumina soarelui. Vreo sută de partenere posibile, cu aripile întinse sau căzute, într-o așteptare încremenită, ca și cum cineva le oprise din avânt chiar în momentul în care cântecul lor atinsese nota cea mai înaltă. Așezate de-a lungul țărmului, de la un capăt la celălalt. Câteva se aflau chiar pe plajă, valurile se izbeau în penajul lor sidefat. Priveau departe, cu ciocurile întinse spre ocean, imobile, indiferente la orice le-ar face să piardă un semn al călătorului așteptat. Altele se pierdeau în vegetația abundentă de pe mal. Între două stânci, unde se termină plaja, aproape de un golf cu apa verde ca smaraldul, mai tăcută decât celelalte, aștepta prințesa lui. Albă, cu o pată gălbuie pe gât, înconjurată de haloul insuportabil al singurătății. Nigel avea ochi pentru așa ceva. Și suflet. Asemenea ființe degajă în jur un fel de întuneric strălucitor, e suficient să le privești ca să te îndrăgostești fără speranță. Nu sunt singure pentru că n-au avut noroc, singurătatea din lume se exprimă într-o formă mai evidentă prin ele. Simțea un nod în gât la gândul că soarta i-a adus pe neașteptate atâta frumusețe.

S-a învârtit o vreme în jurul ei oarecum temător, cu mintea tulbure, neștiind cum să înceapă. Ar trebui poate s-o salute, așa e civilizat. Emoția îi accelera bătăile inimii, îl îneca. Îi inunda creierul și i se părea că aerul transparent al amiezii a devenit albastru. Îi privea de la oarecare distanță corpul masiv, fascinant. Numai trupul mamei de altădată a mai fost atât de mare și de unduitor. Faldurile șoldurilor pline se opriseră într-un punct anume al mișcării lor ispititoare, iar bustul, îndreptat spre înălțimi, într-un elan care precede nu zborul, cum ar putea să creadă un profan –  zborul e în mare măsură plutire –, ci cântecul.  Să se prezinte și să-i spună că avea, în sfârșit, senzația că a ajuns acasă, deși el se născuse pe o insulă în altă parte a lumii, acolo erau păduri de mirt și de pin, aici doar arbuști de manuka și kanuka și iarbă crudă, gustoasă, încercase câteva fire ca să se refacă după drumul lung, îi plăcuse gustul lor. Că-i va construi un cuib din alge și din rămurele. Că vor sta în el îmbrățișați și vor concepe alte ființe cântătoare în timp ce soarele va traversa cerul și va dispărea în ocean o zi după alta, până le vor cădea penele și nu vor mai putea să se ridice. Până se vor face una cu pământul.

Spre sfârșitul zilei, pe plajă au apărut niște indivizi care au împrospătat vopseaua întinsă peste trupurile din beton. Dintr-o clădire situată în apropiere se auzeau cântece de păsări. Tot felul de păsări înregistrate. Oamenii dădeau cu pensula vorbind și râzând. L-au văzut pe Nigel visând în cuibul lui din alge și din rămurele de care se ocupase toată după-amiaza. S-au bucurat, în sfârșit capcana începea să funcționeze. Voiau să atragă gâște marine pe insula lor primitoare. Apoi s-au întristat. I-au vopsit prințesa cu mare grijă, atenți să nu rămână nicio urmă a miezului rece, de piatră, nisip și ciment. Fusese făcută în atelierul unui sculptor ratat din capitala insulei. Nigel, căci așa îl chema pe sculptor, ca pe Nigel al nostru – o simplă coincidență, firește –, după ce încercase zadarnic să vândă ceea ce imaginația lui de artist dădea la iveală, își deschisese o firmă de fabricat statuete din beton, ipsos, bronz sau marmură pentru grădinile și cimitirele din zonă. Trăia pe sponci și singur, căci ce femeie se îndrăgostește de un muritor de foame? Când o asociație a iubitorilor de păsări i-a comandat optzeci de statuete de gâști marine, nu i s-a părut nimic neobișnuit, dar, după ce și-a terminat treaba, a constatat că una dintre ele era puțin altfel, deși o turnase în aceeași matriță și-i aplicase aceleași culori. O recunoștea dintr-o privire, ca și cum reușise să facă, fără să știe cum, o statuie adevărată. Se gândea s-o păstreze, doar ca să-și dea seama ce era cu ea sau cu el. O lua razna? Până la urmă, în ziua livrării, le-a încărcat pe toate în camion, mahmur și plictisit, după o petrecere cu niște prieteni sau cam așa ceva.

 

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Scrie un comentariu