Anticariat Poezie

Trubadurul Radu Stanca

Cu promisiunea că voi continua serialul despre Oscar Wilde, vă invit să-l redescoperim împreună, în Literomania, pe Radu Stanca, trubadurul poeziei românești. În pivnița anticaritului în care trudesc cu voioșie, căci asta-mi e firea, am găsit un superb volum, „Versuri” de Radu Stanca – o antologie de fapt, din 1980, apărută la Editura Dacia, din Cluj-Napoca (ediție îngrijită, prefațată și adnotată de Monica Lazăr). Nu am rezistat tentației de a nu prelua câteva poeme din acest volum și, de asemenea, câteva ilustrații (semnate de Ioachim Nica, grafician clujean). Despre Radu Stanca, unii știu mai multe, alții mai puține, mulți, mai nimic, așa că o prezentare a acestui poet nu este de prisos. Radu Stanca s-a născut, în 1920, la Sebeș (Alba), iar în 1922 familia sa se mută la Cluj. Student la Facultatea de litere și filosofie din cadrul Universității din Cluj, Radu Stanca se mută la Sibiu, unde, în 1940, din cauza războiului, se mutase și Universitatea din Cluj. Se alătură cunoscutului Cerc Literar de la Sibiu, din care mai făceau parte și I. Negoițescu, Ștefan Aug. Doinaș, Cornel Regman, I.D. Sîrbu și O. Cotruș. În „Revista Cercului Literar”, Radu Stanca publică multe dintre poemele sale cele mai cunoscute și eseuri. Devine prim-regizor al Teatrului de Stat din Sibiu. Moare în 1962, în ziua de 26 decembrie, la numai 42 de ani. În prezent, versurile sale cele mai cunoscute sunt cele din „Corydon”, în rostirea lui Florian Pittiș (deși cred că foarte mulți nici nu știu că ele îi aparțin lui Radu Stanca): „Sunt cel mai frumos din oraşul acesta, / Pe străzile pline când ies n-am pereche, / Atât de graţios port inelu-n ureche, / Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta. / Sunt cel mai frumos din oraşul acesta”. Să ne (re)amintim, prin urmare, de Radu Stanca (vă recomand și articolul din Literomania, semnat de Ruxandra Cesereanu, despre povestea de iubire dintre Radu Stanca și soția sa, Dorina, poreclită Doti, articol pe care-l găsiți aici).

 

Adio la prieteni

Fac reverența cuvenită
Și mă retrag din adunare.
O altă umbră mă invită.
Stimate umbre, salutare!

Nu încercați la despărțire
Să-ncrucișați cu mine spada.
De-acum las totu-n părăsire,
De-acum am rupt-o cu balada.

Rămâneți, cum sunteți, la mese
Și nu vă pierdeți dispoziția.
Nici unuia că plec nu-i pese
Nu-mi luați în seamă dispariția.

Eu merg acum în altă parte,
La alt banchet, unde-i mai bine.
Mă duc la chef la Doamna Moarte,
Acolo se petrece bine.

Acolo se servesc bucate
Ca-n altă parte nicăirea,
Tăceri de foc nenumărate.
Grimase ce-nspăimântă firea.

Iar la sfârșit amfitrioana
Ea însăși îți servește vinul
Care-ți deschide larg Nirvana,
Care-ți alină-n chinuri chinul.

Deci, reverența cuvenită
Și mă retrag din adunare!
O altă umbră mă invită.
Stimate umbre, salutare!

 

Ilustrație de Ioachim Nica

Ilustrație de Ioachim Nica.

 

Arhimede și soldatul

Să nu te-atingi de cercurile mele
Ostaș viclean! Și nici să nu te-nșele
Asemănarea lor cu arcul tău.
Sunt simple jucării și nu fac rău.

Nu te uita prostit, cu cohiul acru.
În rotunjimea lor stă actul sacru,
Care-mplinește sânul, mingea, vasul,
Și aceasta nu-i o lance, e compasul.

Apropie-te mai bine cu sfială,
În rotunjimea lor nu e greșeală.
Și chiar dacă le vezi întinse-n zgură
Esența lor e tot idee pură.

Dacă arunci o piatră-n lac se iscă,
Le vezi stârnind un salt de odaliscă,
În fumuri noi se leagănă agale,
Pe scoici și melci desfășoară spirale.

Cerescul cerb le poartă sus în coarne.
Sunt ochiul lui atent când el adoarme.
În forma lor tot cosmosul încape.
Privește-le, nebunule, de-aproape!

Zadarnic te-nvârtești pe lângă poartă.
Cât timp problema mea rămâne moartă,
Cât mă frământ să-i aflu dezlegarea,
Nu-ți părăsesc, fii sigur, închisoarea.

Căci sau sub ziduri, sau sub cer cu stele,
Înconjurat de cercurile mele,
Fie că dorm pe prund, ori blăni de biber,
Cât timp le am pe ele, sunt liber!

 

Ad inamicos

Dacă-ar putea privirea să ucidă
Ai fi demult un stârv căzut pe-o parte.
Dar ochii mei, cu pacea lor lividă,
Nu sunt în stare sulițe să poarte.

Dacă-ar putea irisul meu cel verde
O rază otrăvită să emane,
Ți-aș perfora, la ora care pierde,
Și inima și sufletul, dușmane!

Ți-aș spinteca adâncul tău de patimi
Din care izvorăsc atâtea rele
Și neamul meu strivit sub răni și lacrimi,
N-ar mai scrâșni în cântecele mele.

Dacă-ar putea privirea să ucidă
Ai fi demult ucis, dușman de moarte.
Dar ochii mei, cu pacea lor lividă
Nu știu pumnale aprige să poarte.

Poeme din volumul „Versuri” de Radu Stanca, ediție îngrijită de Monica Lazăr, prefață, note și comentarii de Monica Lazăr, ilustrații de Ioachim Nica, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980

 

Despre autor

Bozz

Bozz

Bozz lucrează de cinci ani într-un anticariat bucureștean. Este absolvent de Litere, dar nu crede că studiile sale îl pot ajuta la modul concret, cel puțin nu în această viață. Și-a găsit consolarea în munca de anticariat și în cele trei beri pe care le bea conștiincios în fiecare seară. A acceptat să scrie la rubrica „Anticariat” din pură plictiseală, deși, în adâncul sufletului său, mai crede în puterea literaturii de a schimba mentalități.

Scrie un comentariu