Interviu

,,Tu eşti scriitor, iar problema e cine are nevoie de tine”. Interviu cu Marian Ilea (I)

L-am cunoscut pe domnul Marian Ilea în urmă cu un an, când doamna profesoară de limba franceză, prof. dr. Daniela Sitar-Tăut, mi-a spus că domnul Marian Ilea mă aşteaptă să-i iau un interviu. La început eram foarte emoţionată, în mod firesc, dar domnul Marian Ilea m-a rugat să fiu deschisă, să-i pun întrebările, să vorbesc cu dânsul fără emoţii. După aceea mi-a citit prozele şi m-a sprijinit să le public. Aşa l-am cunoscut pe Marian Ilea. De curând i-am solicitat un alt interviu pe care-l puteţi citi acum. (Filofteia Covaciu)

– Bună ziua, domnule Marian Ilea! Vă mulţumesc că-mi acordaţi acest interviu!

– Bine te revăd, Filo!

– Aş vrea să vă pun câteva întrebări. Mi-aţi citit prozele, m-aţi ajutat să public câteva, în cazul dvs. cum a început „cochetarea” cu scrisul, cu literatura?

– Ei, hai să o luăm, aşa, cu începutul. Prima dată îţi spun că da, ţi-am citit prozele, ai dreptate. Proze bune, o tânără care promite din perspectivă literară, ca mulţi alţi tineri din ţară. Tu ai publicat proză în Literomania. E una din excepţionalele reviste ale acestei ţări, care are un subcapitol, dacă vrei, botezat de editorii Adina Diniţoiu şi Raul Popescu Flash fiction stories, sunt texte care uneori reprezintă debuturi, începuturi de carieră literară. Eşti foarte tânără, mă gândesc ce făceam când eram de vârsta ta. Nici prin minte nu-mi trecea să scriu cărţi, să debutez pe la reviste literare. Nici nu se putea pe vremea aia, darămite să public cărţile la edituri. Erau doar câteva edituri în România şi era o politică draconică, îmi zicea, când nu puteai să apari într-o revistă. Apăreai târziu, aşa era strategia Partidului Comunist. Eram în comunism când aveam vârsta ta. Aşa că nu am cochetat cu literatura. Culmea e că nici măcar bileţele nu le scriam fetelor, la şcoală, în clasă sau atunci când am terminat liceul, nu scriam textuleţe de genul ,,Să mă ţii minte, eu am fost colegul tău, când ţi-e greu să te gândeşti la mine…” cum se scria şi se mai scrie şi astăzi. Nu cred că tinerele generaţii de astăzi nu au umor. Am început să scriu la douăzeci şi doi de ani, dacă ţin bine minte, şi am scris într-un an de zile 3650 de pagini. În fiecare zi, dacă tuna sau fulgera, stăteam şi-mi scriam paginile. În fiecare zi scriam zece pagini. Nu am avut sâmbătă, duminică, weekend şi aşa mai departe. După ce am terminat exerciţiul acesta într-ale scriiturii, m-am apucat de scris. Cele 3650 de pagini stau şi astăzi undeva prin podul casei. Nu îndrăznesc să mă bag în ele, să văd cât de prost scriam la vremea aia sau cât de bine. Unii critici literari din ţara asta, cel mai insistent, Laurenţiu Ulici, îmi zicea ,,Hai, domnule, să le luăm şi să vedem ce-i acolo. Nu pot să fie prost scrise”. Nu m-am apucat de ele, dar stau la dispoziția celor interesați, deși mă îndoiesc să existe vreo victimă capabilă să se apuce de citit 3650 de pagini. Deci, așa am început, printr-un exercițiu care la un moment dat, apropo de ce înseamnă limba română, te face să demontezi cuvintele și să simți muzica pe care o creează literele apropiindu-se unele de altele. Dacă vrei, acesta este un exercițiu de inițiere făcut în inconștiența vârstei pe care o aveam, pe care o ai tu astăzi. Nu a fost o cochetare, ci a fost muncă. Efectiv, muncă. Asta înseamnă că eu chiar voiam să scriu cărți. Și chiar am scris cărți.

– Dumneavoastră ați trăit o perioadă la București, și în cadrul întâlnirii ,,Scriitori și liceeni” de la Colegiul Național Vasile Lucaciu din Baia Mare ne-ați spus că ați frecventat cenaclul ,,Junimea”. Cum v-a influențat activitatea cenaclieră?

– Două cenacluri am frecventat, e adevărat. ,,Junimea” era condus de un prozator foarte bun care era și critic literar foarte bun, Ovidiu Crohmălniceanu. Celălalt cenaclu pe care l-am frecventat, Universitas, era condus de Mircea Martin. De ce frecventam cenaclul? Era singura șansă de a te întâlni cu cei asemenea ție, care scriau literatură și se găseau sub lupa unui critic literar. Cenaclurile astea două au consolidat generația optzecistă bucureșteană, Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Sorin Preda și mulți alții, astăzi clasici ai literaturii. Cenaclul Universitas al lui Mircea Martin aduna generația ’90, generație din care fac parte, unde erau scriitori excepționali, unii la începuturi, dar care au confirmat pe parcurs, și e suficient să îți dau câteva nume, Ioan Es. Pop, Cătălin Țîrlea, Simona Popescu sau Ioana Pîrvulescu care venea la ,,Junimea” dar trecea și pe la Universitas. Generația ’90 este cea de care am zice noi că se află la putere în literatura română. Nu pentru că am avea noi niște merite extraordinare, ci datorită trecerii timpului. Probabil că am îmbătrânit și în spatele nostru sunt tineri care vin în forță și au dorința să ne detroneze, să ne dea jos de pe soclurile noastre. Glumesc. Dacă te interesează atmosfera de acolo, era absolut incredibilă. Noi nu aveam sentimentul, în anii ’80, că oareșcine ar fi interesat de noi, nu din perspectivă literară, ci ca oameni care ne adunăm la cenaclu, lângă Cișmigiu, și citim proză, poezie, teatru, critică, eseu. Pe cine să intereseze în țara asta? Interesat era, însă, Partidul Comunist Român… Partid care după două ore de cenaclu ne tăia curentul. Așa să te gândești, că eram la etajul patru, și după două ore ni se tăia curentul. Așa era politica. Nici măcar nu puteam să stăm la un cenaclu, din cauza curentului electric. Ne-am văzut liniștiți de treabă până în ’89, când au fost încercări ale generației mele de a-și publica cărțile, încercări eșuate. De exemplu, eu am vrut să public ,,Desiștea”, pe care criticii literari au și sprijinit-o și doreau s-o vadă tipărită la editura Cartea Românească. Cartea a apărut în ’90.

– Care este programul de lucru al scriitorului Marian Ilea?

– Este o întrebare interesantă. Mă întrebi despre programul meu ca scriitor, pentru că dacă mă întrebi de programul meu de lucru, pot să-ți spun că habar nu am când încep și când termin de muncit. Cât timp îmi rămâne după muncă e pentru scris. Pentru că, totuși, trăim într-o țară așa-zis capitalistă. Noi din ’90 am visat capitalismul. Sigur că îi trăim partea de coșmar, adică să lucrezi până pici jos, să câștigi puțin și apoi să vezi ce-ți rămâne ca să poți să scrii cărți. Eu scriu la bodegă. Acolo am un spațiu care seamănă a birou de lucru. De ce scriu acolo? Pentru că dacă mă duc până acasă pierd timp. Tu nu ai fost niciodată la bodegă. Mulți cunosc măcar termenul. Unii îl ironizează, alții vin acolo. Eu acolo scriu, altădată scriam în grădină, la casa din Baia Sprie. Obișnuiam să scriu pe coli mari de desen și să-mi fixez personajele de-o parte și de alta. Nu m-am înscris în Uniunea Artiștilor Plastici, dar fiecare pagină scrisă, de fapt, era o pagină mare, o coală de desen, pe care stăteau personajele, iar în mijloc, story-ul. Nu scriu ușor. Foarte interesant, că la Universitas și la „Junimea”, noi scriitorii, ne dădeam porecle, iar mie mi se spunea „mașina de scris”. Sentimenul era că dacă mă leg de un subiect, fac din el proză. Totuși, scriu foarte greu. Orice text presupune documentare, mai ales că sunt treizeci și ceva de ani de când lucrez pe același subiect, care se numește Medio Monte, un oraș transilvănean, de deasupra Transilvaniei, sau Desiștea, o așezare transilvană, rurală.Ceea ce se întâmplă în zonele prozastice seamănă cu ceea ce se întâmplă în orașele transilvane, dar nu e chiar așa. Ca să existe ca demers literar, trebuie să spui despre orice topos pe care-l creezi că era așa, că subiectul ține de Mitteleuropa și cine nu cunoaște ținutul să tacă și să citească! Îmi spuneam acum treizeci de ani: „Voi reuși?”, apoi „Dacă nu voi reuși?”. Atunci aș fi zis că am ars gazul degeaba, că am tăiat frunză la câini… Răspunsul pe care mi-l dădeam, de parcă rupeam frunze de trifoi cu patru foi, avea la final o semiconcluzie: „Dacă voi reuși?”. În literatură nu se poate da un diagnostic cert. Azi e într-un fel, mâine e în alt fel. Cred că e foarte important să fii scriitor într-o Românie care are nevoie de lăcătuși, de instalatori, de ingineri… Tu ești scriitor, iar problema e cine are nevoie de tine. Când te doare ficatul, nu te vindeci cu o proză. Te duci la medic și iei medicamente, însă dacă nu ar fi importantă literatura, nu ar scrie atât de mulți. E o invazie în literatura română, de tineri, mai puțin tineri care scriu literatură, dar e bine că lumea scrie. Orice om care scrie e un câștig pentru literatura viitorului.

– Stilul dumneavoastră narativ este unul foarte complex – ironie, parabolă, teatru, situații caricaturale. Aș vrea să vă întreb de unde vă luați personajele?

– Din viață, din ce se întâmpla ieri, din ce se întâmplă azi. Augustin Buzura pleca pentru câteva zile și, când era întrebat unde a fost, spunea că a fost să-și viziteze personajele. Felul, însă, ironic, caustic, mai mult caustic, pe care-l folosesc ține de detașarea de personajele mele. Tind să cred că nimic nu e complex în viața asta și că totul e simplu și că doar noi avem darul să complicăm. Încerc să nu mă complic în ceea ce scriu. Cât de reușite sunt personajele? Aici e o problemă. Eu văd personajul în mișcarea lui, în sistemul lui nervos, cu mușchi, cu inimă, plămâni, ficați și creier. Atunci când construiești un personaj, el e gata când tu simți că e gata. Și atunci, acesta e rolul tău, și ai senzația că unele personaje te vor urî, pentru că mai ai și darul acesta ca scriitor, să-ți mai omori tu personajele care, poate, nu vor să moară. E dificil să creezi în toată încâlceala asta. Cel care citește, când parcurge paginile, poate chiar crede în viața pe care o dai personajului. Ăsta e farmecul, din punctul meu de vedere, a meseriei ăsteia, care e o meserie, de proză vorbesc, care cochetează și cu arta în proporție de 4-5%, restul e muncă. Prozatorii sunt muncitorii literaturii, necalificați, cei care trag tare. Poeții sunt cei care așteaptă inspirația. E o meserie nobilă. Poezia îți dă esențe. Citești o poezie într-un parc, cum suntem noi aici, și te ajută să depășești o dramă a ta interioară și rămâi atașat de poezie. Nichita Stănescu, de exemplu, are niște poeme care-ți rămân în minte cu anii și apelezi când și când la ele. Nu o să apelezi niciodată la o proză, fie ea scurtă sau foarte scurtă. Acolo te duci să cunoști o altă lume. Dacă ea ți se deschide, atunci există, într-adevăr, ce cred eu că ar trebui să reușească prozatorul pentru cititor: să te ducă în zona în care la un moment dat tu erai, unde se află bucuria de a trăi, care înseamnă viața. La un moment dat, diversele constrângeri care apar – trebuie să te duci la serviciu, te-ai făcut medic, te duci în saloane –creează o rutină și se duce naibii bucuria aceasta de a trăi, pe care o ai din naștere. Orice om se bucură că trăiește și, după aceea, brusc, uită să se bucure. Citind o carte, poate-și aduce aminte și începe iar să trăiască. Acesta e, de fapt, rolul prozei. Nu cred că există un rol mai frumos decât acesta, să-l facă pe un om care nu mai știe să se bucure, și nici nu-i pare rău pentru asta, să simtă că dorește iar să se bucure, să trăiască zilele când bucuria venea spre el natural. Bucuria aceasta de a trăi în fiecare zi, răsare soarele, ești tânăr, o uiți… Și aici intră în scenă proza, care îți oferă ceea ce aveai și ai uitat: bucuria de a-ți trăi VIAȚA.

 

Despre autor

Filofteia Covaciu

Filofteia Covaciu

Filofteia Covaciu este elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național „Vasile Lucaciu” din Baia Mare. A debutat în antologia de proză scurtă ,,Curse pentru vise” de la editura Eikon (2018). Este prezentă cu un text și în antologia ,,Mărturii despre trecut... Lettres de la prison”, apărută la editura Actaeon Books. A mai publicat o proză scurtă în revista online Literomania („O noapte lângă tine”, Literomania nr. 69, 2018), un jurnal de călătorie în zece episoade, în cotidianul „Graiul Maramureșului” și două articole în revista „Nord Literar”.

Scrie un comentariu