Plicul lui Pașadia

Ultimul copac

Cred că Goethe spunea undeva că, dacă ar afla că apocalipsa va veni a doua zi, tot ar planta un copac în curte. După tableta mea de săptămîna trecută, m-am tot gîndit. În definitiv, ce ne păstrează oameni? Speranța și decența.

Așa că am hotărît să încep un iulie fără plastic, o viață fără plastic, de fapt. Nu cred că ţine de mine totul, dar dacă nici nu încerc măcar, ce o să cred despre mine însumi? Indiferența e lucrătura diavolului.

Odată, un istoric a fost întrebat despre viața lui. Avea deja vreo optzeci de ani, deci interviul a fost un fel de sinteză și un fel de adio în același timp. Bătrînelul a spus la un moment dat: „Mi-am isprăvit alergarea”. M-am gîndit că așa ar fi elegant să plecăm de-aici. „Sînt fum și mă duc. De ce să socotești aceasta o problemă?” – așa cum spune marele împărat și gînditor Marc Aureliu.

Desigur, încă mai socotesc aceasta o problemă, încă nu pot să zic perfect calm „mi-am isprăvit alergarea”. Nu mi-am isprăvit-o – dar cine oare nu pleacă de aici cu valizele pline? Cine a știut vreodată sigur că va avea o posteritate și ea se va mai gîndi la el cîteodată? Tot ce putem face sau, mă rog, putem năzui este să știm cine sîntem și să fim convinși că lumea nu începe și nu se sfîrșește cu noi. Oricum, nu noi sîntem cei mai importanți factori în ecuația asta.

Melancolia, sigur, e îngăduită, mai mult, ea chiar are sens. Nimeni nu ne poate interzice să privim lumea asta prin care am trecut cu lacrimi în ochi. Nimeni nu ne poate opri să plantăm un copac în curtea noastră, gîndindu-ne că oricum n-are rost. Nici noi nu putem ști la ce ne va mîna teama, dacă ea apare într-o formă neîndurătoare. Dar pînă atunci să ne pregătim, să ne educăm în privința decenței cu care vom pleca.

 

Despre autor

Péter Demény

Péter Demény

Péter Demény (n. Cluj, 1972): scriitor, publicist, traducător, profesor la Facultatea de Litere a UBB Cluj. A tradus „Cartea de la Metopolis” a lui Ștefan Bănulescu și „Povestirea Țiganiadei” de Traian Ștef. De asemenea, a mai tradus și două romane de Daniel Bănulescu: „Te pup în fund, conducător iubit!” și „Diavolul vînează inima ta”. E redactorul revistei literare „Látó”. Volume: „Ikarosz imája” („Rugăciunea lui Icar”) – versuri, 1994; „Bolyongás” („Rătăcire”) – versuri, 1997; „A menyét lábnyoma” („Pe urmele nevăstuicii”) – studii, eseuri, recenzii, 2003; „Meghívó minden keddre” („Invitaţie pe fiecare marţi”) – publicistică literară, 2004; „Visszaforgatás” („Reluare”) – roman, 2006; „A fél flakon” („Flaconul golit pe jumătate”) – versuri, 2007; „Ágóbágó naplója” („Jurnalul fetiţei mele”) – versuri pentru copii, 2009, „Ghidul ipocriților” - eseuri (Polirom, 2013), „Kolindárium” (2015), „Lélekkabát” („Paltonul sufletului”- idem), „Apamozsár” („Măcinatul tatălui” - eseu, 2016), „Portrévázlatok” (schițe și portrete - idem), „Sünödi és a trallalla” („Ariciul lunatic” - povestioare, idem). Eseuri, articole şi versuri în româneşte în „Observator cultural”, „22”, „Bucureştiul cultural”, „Ziarul de duminică”, „Liternet”, „Apostrof”, „Teatrul azi”, „Corso”.

Scrie un comentariu