Cartea săptămânii Avanpremieră

„Un anume domn Piekielny” de F.-H. Désérable – Premiul Goncourt-Alegerea României 2017

Romanul lui François-Henri Désérable, „Un certain M. Piekielny” (Gallimard, 2017), a obţinut, anul trecut, Premiul Goncourt – Alegerea României 2017, şi este în curs de apariţie, în traducerea Adinei Diniţoiu, la Humanitas Fiction, în Colecția „Raftul Denisei” coordonată de Denisa Comănescu.

François-Henri Désérable va veni în România, la sfârşitul lunii octombrie, invitat de Editura Humanitas Fiction și de Institutul Francez din România.

Miercuri, 31 octombrie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr. 38) va avea loc lansarea traducerii româneşti a romanului său „Un certain M. Piekielny” (Gallimard, 2017)/ „Un anume domn Piekielny” (Humanitas Fiction, 2018, traducere din limba franceză de Adina Diniţoiu) – lansare la care vor participa: François- Henri Désérable, Adina Dinițoiu, Mihaela Dedeoglu, Marius Constantinescu. Moderator: Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction.

Roman prezent pe toate listele marilor premii literare franceze în 2017 (Goncourt, Renaudot, Femina, Médicis, Interallié, Grand Prix du roman de l’Académie Française, Prix „Jean Giono”), „Un anume domn Piekielny” a obţinut Premiul Goncourt – Alegerea României 2017, iar în Franţa a câştigat, în același an, Marele Premiu de literatură al oraşului Saint-Étienne.

Publicarea romanului „Un anume domn Piekielny” de F.-H. Désérable coincide cu o altă apariție editorială importantă din colecția „Raftul Denisei“: romanul autobiografic „Promisiunea zorilor” de Romain Gary, tradus în limba română de Daniel Nicolescu. În același timp va avea loc, la București, și premiera filmului „La promesse de l’aube” (2017). Ecranizarea din 2017 a romanului lui Romain Gary va rula în săptămâna 29 octombrie-4 noiembrie la Cinema „Elvire Popesco”, prin amabilitatea Institutului Francez din Paris și a Institutului Francez din Romania, cu ocazia apariției celor două romane menționate.

*

François-Henri Désérable se reîntoarce, în romanul său, cu pasiune, pe urmele celebrului scriitor Romain Gary (Roman Kacew, pe numele său adevărat), a cărui autobiografie romanţată „La Promesse de l’aube”/ „Promisiunea zorilor” l-a marcat iremediabil, literar şi biografic: drept urmare, F.-H. Désérable, fascinat de domnul Piekielny, personaj misterios ce apare în cartea lui Gary, porneşte în căutarea adevăratei identităţi a acestui Piekielny, vecin de imobil (după spusele lui Gary) cu micul Roman Kacew, pe vremea când locuia în oraşul natal, Vilnius (Lituania), înainte de a fugi, împreună cu mama lui, Mina, din calea naziştilor. Cine era oare acest domn Piekielny, mărunt şi modest, ce semăna cu un „şoarec trist”? Gary povesteşte că a fost singurul vecin care a crezut în spusele Minei Kacew, mamă ambiţioasă şi autoritară, care vedea în fiul ei Roman un nou Victor Hugo şi îi prevestea o carieră de mare scriitor şi diplomat. Şi că l-a rugat să pomenească de existenţa lui, atunci când va deveni celebru, în faţa mai-marilor acestei lumi – ceea ce Gary ne asigură că a şi făcut mai târziu, la ONU, în faţa Reginei Angliei sau a lui Charles de Gaulle.

Roman poetic şi picaresc în egală măsură, ironic şi livresc, biografic pe alocuri (şi F.-H. Désérable are o mamă ambiţioasă şi autoritară, împotriva căreia – dar cu tandreţe – devine scriitor), „Un anume domn Piekielny” este şi o pledoarie seducătoare pentru literatură, o mărturie ce atestă puterea extraordinară a ficţiunii de a crea personaje vii ce sar din pagină, abolind graniţa dintre ficţiune şi real. Destinul mărunt al lui Piekielny, ce sfârşeşte în gropile comune în care sunt aruncaţi evreii ucişi de nazişti, devine şi un simbol pentru mulţimea acestor destine anonime cărora le-au pus capăt atrocităţile naziste.

„«Un anume domn Piekielny» – scrie Bernard Pivot în cronica pe care i-o consacră romanului în «Le Journal du Dimanche» – e un roman în acelaşi timp foarte precis şi nonşalant, riguros şi fermecător. Îmi plac la nebunie cărţile în care plăcerea evidentă de a conduce o anchetă incertă se transformă, pentru cititor, într-o revigorantă incursiune în Istorie şi imaginar.” (Adina Diniţoiu)

 

97

E o seară de iulie 1963 la Casa Albă, invitaţii servesc wedding cake, în Pennsylvania Avenue, Washington D.C. În jurul mesei trebuiau să fie şase persoane: John Fitzgerald Kennedy, numit şi Mr. President, soţia lui Jacqueline, căreia i se spune Jackie, autorul discursurilor sale Richard Goodwin, zis Dick, însoţit de soţia lui Sandra, numită şi Sandy, Roman Kacew, cunoscut ca Romain Gary, şi Jean Seberg – dar unde sunt ultimii doi?

În ajunul evenimentului, scriitorul şi vedeta hollywoodiană au fost preveniţi că bărbatul cel mai puternic al celei mai puternice ţări din lume îi va aştepta la el în seara următoare, la ora 20.00 fix. Să nu întârziaţi, au fost puşi în gardă, punctualitatea este politeţea regilor, iar preşedintele Statelor Unite este, în felul lui, un astfel de rege. Nicio grijă, a răspuns Gary, vom veni chiar mai devreme, dar în ziua cu pricina, la ora respectivă, nu sunt încă acolo. Kennedy îşi consultă ceasul – un Omega din aur galben de 18 carate, gravat cu numele lui – al cărui ac indică 20.05. Hm, îşi zice el, dar ştiu că au tupeu cei doi. La 20.10, se plimbă de colo-colo prin Biroul oval. Sunt acolo un drapel american, un glob pe un trepied, o machetă de barcă cu pânze, dinţi de rechin, două-trei bibelouri prezidenţiale, un telefon care nu e roşu, câteva dosare confidenţiale şi John-John, ssst! ascuns sub birou. La 20.15, întors în salon, bate cu pumnul, în sens propriu, în masă (trei secunde mai târziu, Alexander M. Irlesse, seismolog la Perth, înregistrează o mică zdruncinătură). Ar fi bine pentru ei să aibă o scuză bună, îşi zice Kennedy pe la ora 20.20. La 20.30, singura lor scuză e să fi murit. Nicio şansă, sunt încă în viaţă şi, într-un final, şi ajung, puţin jenaţi, dar în fine, ambuteiajele, ştiţi… Kennedy se pregăteşte să-i admonesteze pe faţă, dar apoi zăreşte surâsul lui Jean, gropiţa lui Jean, ochii ei albaştri, sânii ei şi mai ales, mai ales, fundul micuţ al actriţei, perfect mulat în… Jean, îi spune Gary logodnicei sale, smulgându-l pe Preşedinte din reverie, povesteşte-le gazdelor noastre ce ni s-a întâmplat la New York. E complet idiot, spune ea, am ratat avionul: credeam că zborul pentru Washington pleca de la LaGuardia, şi de fapt pleca de la Idlewild, i-a explicat ea, candidă, lui JFK – care nu e încă numele aeroportului. Ne-am zăpăcit de tot, adaugă ea, abia respirând.

Nu-i nimic, nu-i nimic, răspunde Kennedy, care-şi vine în fire, şi îi invită să li se alăture celorlalţi convivi în salon. După dumneavoastră, spune el, arătându-le drumul. Ce gentleman, îşi spune Jean, trecând în faţa lui. Ce fund, îşi spune John, văzând-o trecând, puţin mai înaltă de un metru jumătate şi cocoţată pe tocuri. Ce întâmplare, îşi spune şi Gary, gândindu-se la mama lui. Dacă m-ar fi văzut aici, îmbrăcat ca un lord, la braţ cu cea mai frumoasă femeie din lume şi la masa unui rege, ar răsufla zgomotos, plină de mulţumire, iar apoi, cu un gest teatral, fără să dea drumul din mână ţigării Gauloise, şi-ar deschide larg cât lumea braţele ei mici şi ar aştepta ca fiul ei să i se refugieze la piept, ca să-l acopere de sărutări. Un Victor Hugo, ar exclama ea, cu lacrimi în ochi. Fiul meu a ajuns un Victor Hugo!

Dar ea nu mai trăieşte, îşi spune Gary în continuare, iar eu nu sunt Victor Hugo. Nu sunt decât un banal… Scriitor, spune Kennedy, văzându-l pe Gary pierdut în gânduri, şi eu aş fi vrut să fiu scriitor! Vreau să spun – să nu fiu decât asta. Căci scriu şi eu, ştiţi. Tocmai ce am terminat, de altfel, o carte. Precedenta, se laudă el, a luat Premiul Pulitzer. Echivalentul, cred, al premiului dumneavoastră Gun-coort. Şi îi vorbeşte despre titlu (Profiles in Courage), gen (biografie), subiect (curajul politic a opt senatori americani), despre data apariţiei (1956), editor (Harper & Brothers), numărul de pagini (două sute şaptezeci şi două), dar omite totuşi să precizeze că el n-a scris un rând din aceste pagini (nu vrea să-l încarce cu detalii). Ah, exclamă Gary, care nu se lasă înşelat, suntem aici între confraţi, aşadar. Citiţi mult? îl întreabă pe Preşedinte. Da, răspunde Kennedy. Scriitori francezi? Da, spune Kennedy, am, de altfel, pe birou o carte de… Ştiţi, scriitorul care a murit într-un accident de trafic, acum trei sau patru ani… Erau doi în maşină… Damn, exclamă el, îmi scapă numele. Albert Camus, spune soţia lui, care intervine în conversaţie. Apoi adaugă: Cui îi mulţumeşti? Mulţumesc, Jackie. Şi Michel, continuă Gary, Michel Gallimard, nepotul lui Gaston, editorul meu: el era la volan.

Bine, spune Kennedy, care nu vrea să aprofundeze subiectul – are alţi cai de bătaie decât moartea (suntem la o mie o sută treizeci de mile şi patru luni de Dallas, dar el e la mii de leghe distanţă cu gândul). Surâde cu zâmbetul celor cărora viaţa le-a surâs, şi vorbeşte despre cinema cu Jean. Am văzut À bout de souffle, spune el în franceză. I loved it, continuă în engleză. Şi Les Quatre Cents Coups. Twoofo (vrea să spună Truffaut) ar merita să aibă o stradă care să-i poarte numele. Copiii voştri locuiesc pe străzi care se numesc rue Anatole France, bulevardul Victor Hugo, avenue Paul Valéry: ei încep de la cea mai fragedă vârstă să simtă importanţa Istoriei şi a culturii. La noi, nu există decât străzi numite Main Street şi Broadway. Cu toate acestea, avem suficient de multe nume pentru a înlocui aceste denumiri: „Scuarul Hemingway”, „Bulevardul Melville”… Mi-ar plăcea ca un puşti să se întoarcă acasă şi să-i spună mamei sale, care-l ceartă pentru că e în întârziere: „Am jucat base-ball în Avenue William Faulkner”.

Iar Gary, ascultându-l pe Kennedy, îşi spune că, într-o zi, poate că va exista undeva o avenue Romain Gary, sau o piaţă, sau cel puţin o stradă. Ar vedea-o, de pildă, în arondismentul al VII-lea, sau poate în Cartierul Latin, unde sunt universităţile, ori de ce nu, pe Île Saint-Louis, vom vedea, oriunde dar mai ales nu în arondismentul al XV-lea, se gândeşte el, în vreme ce un chelner de culoare cu mănuşi albe îi aduce o cupă de şampanie. N-a suportat niciodată arondismentul al XV-lea, insipid, fără savoare, fără nici un suflet, aflat atât de departe de orice încât ai zice că are şi decalaj orar, nu, la drept vorbind, dacă ar trebui să dispară un arondisment din Paris ca să se construiască o parcare, ar vota cu două mâini pentru… Al XV-lea amendament al Constituţiei, continuă Kennedy, văzând cum se îndepărtează chelnerul, garantează dreptul de vot tuturor cetăţenilor din Statele Unite. A fost ratificat acum aproape o sută de ani, şi totuşi, în ţara aceasta, negrii continuă să fie împiedicaţi să voteze. Am fost nevoit să impun ca studenţii negri să fie admişi la Universitatea din Alabama, stat al cărui guvernator are drept credo, ţineţi-vă bine: „Segregarea pentru totdeauna”. E ruşinos, spune Jackie. Dezgustător, întăreşte Jean. Excelent, spune şi Gary (tocmai a gustat din şampanie). Nu beau niciodată, adaugă el, dar nu se întâmplă în fiecare zi să ciocnesc cu preşedintele Statelor Unite, nu-i aşa? Aşa că fac o excepţie de la regulă. Pentru mine, apă, precizează prima doamnă, însărcinată până la gât – care e împodobit cu un colier de perle de două rânduri ce trebuie să fi costat o avere din banii contribuabilului. Apoi îşi pune o mână pe pântece, rotund sub rochia Givenchy (două averi), se ridică, ia de pe şemineu o mică sculptură precolumbiană, o priveşte îndelung, apoi o arată invitaţilor săi: e un cadou de la André Malraux, precizează ea, o zeiţă a fertilităţii. Nici nu se gândea ce bine zicea…

Trabuc? întreabă Kennedy. Cu plăcere, răspunde Gary. Desigur, spune şi Goodwin (e încă aici şi el? îl uitasem). Bărbaţii se retrag în salonaş să fumeze. Majordomul le propune o selecţie de trabucuri made in USA exclusiv. Nu, îşi spune Gary, nu-i posibil, trabucurile, cele adevărate, vin din Cuba. Îşi aduce aminte că, în buzunarul interior al hainei, se află cutia lui de trabucuri. Ştie că se găsesc acolo, în cutie, havane importate clandestin din Cuba. Dar mai ştie că, nu cu mult timp în urmă, administraţia Kennedy a extins embargoul. Importul de produse cubaneze e, de atunci, în mod strict interzis. Bun, şi ce să fac? se gândeşte Gary. Ar fi păcat, totuşi, să le las în fundul buzunarului, e prea frumoasă ocazia. Dar dacă le scot, ce va crede Kennedy? Ezită, cântăreşte argumentele pro şi contra, după care, la dracu, îşi zice, n-o să-i sară ţandăra pentru câteva frunze de tutun rulate în ţara lui Fidel (i se întâmplă să fie mai grosolan, am mai spus). Drept urmare, puţin cam brusc şi stângaci, îşi scoate cutia din buzunar ca o spadă din teacă, şi în timp ce face gestul – se vede făcându-l, au ralenti, ca într-un vis – se întreabă dacă nu cumva e pe cale să-şi pună în joc cariera, dacă nu e pe cale să-şi facă seppuku, dar cu atât mai rău, too late, se aude spunându-i Preşedintelui: un trabuc adevărat?

Kennedy nu spune nimic, Gary îşi ţine răsuflarea, puţin neliniştit, temându-se de un refuz dur şi de un incident diplomatic. Trec o secundă, două secunde, o eternitate, Kennedy nu răspunde încă nimic (vrea să-l facă să plătească întârzierea de adineauri) şi Gary, înroşindu-se, cu havanele în mână, devine încetul cu încetul stacojiu – într-atât încât sfârşeşte prin a se confunda cu funda prinsă la reverul hainei sale. Ce idiot, îşi spune, ce mai idiot. Auzi ce idee, să-i propui preşedintelui Statelor Unite ale Americii un trabuc al cărui import l-a interzis el însuşi? E ca şi când un ataşat de ambasadă de pe lângă Sfântul Scaun, invitat la Palatul apostolic într-o duminică după slujbă, beat de sângele lui Hristos şi tulburat de nudurile lui Michelangelo, i-ar oferi Sfîntului Părinte, într-un moment de destindere a conversaţiei, serviciile unei prostituate. Ce idiot, dar ce idiot, îşi repetă scriitorul, în timp ce acul ceasului Omega al Preşedintelui se învârte fără încetare.

Cu plăcere, răspunde, într-un final, Kennedy. Mulţumesc, Eugène, îi spune el majordomului, care aşteaptă, stoic, ţinând în mână trabucurile americane ca nişte mici cilindri, dar o să degustăm havanele prietenului nostru. Poţi să-ţi iei marfa înapoi, îi trece prin minte lui Gary, ce-şi recapătă puţin câte puţin culorile – sau mai degrabă şi le pierde, revenind de la stacojiu la alb. Nu fumez niciodată trabuc cubanez, zice Kennedy (minte), dar nu se întâmplă în fiecare zi ca un scriitor francez să-ţi propună unul, nu-i aşa?

După care apucă trabucul, îl pipăie puţin, ca un connaisseur, îl adulmecă, îi taie capătul şi îl duce la buze neaprins, îl ţine între degetul mare şi arătător, aprinde un chibrit, apropie flacăra şi o răsuceşte, o duce la buze, trage două fumuri, îşi trece o mână prin păr şi conchide: note pământoase, erbacee, arome lemnoase, multă vigoare, Montecristo nr. 4, isn’t it? Ei bine, spune Gary, văd că nimic nu vi se poate ascunde. Nu în materie de trabucuri, răspunde Kennedy, iar pentru restul, am serviciile secrete. Ştiţi, continuă el, de ce sunt numite trabucuri Montecristo? Da, zice Gary, în fabrici, pentru a înlătura plictiseala micilor mâini care le confecţionau, un maistru le citea romane angajaţilor săi. Preferatul lor, se spune, era romanul lui Alexandre Dumas, Contele de Monte-Cristo. Ei bine, zice şi Kennedy, văd că nu pot să vă spun nimic nou. Nu despre Dumas, răspunde Gary, la rândul lui, iar pentru restul, am cărţile.

Conversaţia se învârte apoi în jurul Africii şi al organizaţiei Peace Corps (obsesia lui Goodwin), al Generalului de Gaulle (obsesia lui Gary), al femeilor (obsesia Preşedintelui), al micului ghemotoc de blană care vine să se strecoare între picioarele Preşedintelui (e Puşinka, spune Kennedy, câinele fiicei mele Caroline, un cadou de la Hruşciov. Mama lui a fost în spaţiu. Vorbesc despre Puşinka, glumeşte el, nu despre Hruşciov), al discursului său din iunie, din Berlinul de Vest (aici spun – declară Kennedy – Ich bin ein Berliner), pe scurt, atmosfera e destinsă, amicală, invitaţii beau scotch şi fumează havane, Goodwin se ridică şi merge să urineze, Kennedy surâde, îi umple din nou paharul lui Gary, iar Gary zice, bine dispus: Apropo de zidul Berlinului, ştiu una bună: Trei prizonieri în Gulag stau de vorbă între ei: ia spune, camarade, cum ai ajuns aici? Din pricina serviciului, răspunde cel dintâi. Într-o dimneaţă, am ajuns cu întârziere la muncă; am fost condamnat la zece ani pentru sabotaj. Eu, spune cel de-al doilea, am ajuns mai devreme la serviciu; am fost condamnat la zece ani de spionaj. Dar tu? Oh, eu, spune al treilea, ajungeam la timp în fiecare dimineaţă. Şi atunci? întreabă ceilalţi doi. Păi am fost acuzat că mi-am cumpărat ceasul din Vest. (Kennedy râde, Gary zâmbeşte.)

Apoi cei doi nu mai râd şi se cufundă în tăcere. Trag din havanele lor cuprinşi de melancolie. Gary le priveşte cum ard încet, înălţând vălătuci de fum, topindu-se în cenuşă, exact ca Piekielny, îi trece lui prin minte, şi-şi aduce aminte de promisiunea făcută. Şi în clipa aceea, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, cu jumătate de voce, scriitorul îi şopteşte Preşedintelui: „In the Wielka Pohulanka Street, at number 16, in Wilno, Mr President, lived a certain Mr Piekielny”.

Kennedy nu înţelege, ridică o sprânceană, rămâne tăcut, ca şi când ar contempla un minut de tăcere în memoria acelui om mărunţel, apoi trage din nou din havană. Are privirea uşor confuză, Gary îşi fixează ochii pe buzele lui, dar Preşedintele le deschide la intervale regulate doar pentru a trage din trabucul cu reflexe roşietice – ori poate că încearcă să comunice cum fac indienii, prin semnale de fum?

În clipa aceea, Gary îl imită, nu spune nici el nimic, îşi duce şi el trabucul la buze şi, între două fumuri, desenează cu litere de fum P, apoi I, E, K, până la Y din PIEKIELNY, şi aşa se termină, în gestul de a fuma împreună, cu iz memorial, în amintirea aburită a amabilului şoarec din Wilno, dineul între doi oameni de seamă ai acestei lumi.

Traducere din limba franceză de Adina Dinițoiu

Cartea apare în librării pe 21 octombrie.

 

 

Foto: Francesca Mantovani

François-Henri Désérable s-a născut în 1987 la Amiens, și a trăit, până în adolescență, în Picardia. La cincisprezece ani, pleacă în Statele Unite, în Minnesota, pentru se dedica hocheiului pe gheață, sport pe care îl practică de la vârsta de cinci ani. La optsprezece ani, devine jucător profesionist de hochei, se înscrie la Drept și începe, în același timp, să scrie. „Tu montreras ma tête au peuple”, volum de povestiri care surprind ultimele clipe din viața victimelor ghilotinate în timpul Revoluției Franceze, vede lumina tiparului în 2013 și este salutat de critică, și recompensat cu Prix de la Vocation. În 2015, François-Henri Désérable publică romanul „Évariste”, o biografie romanțată a lui Évariste Galois, copilul-minune al matematicii, ucis în duel în 1832, la vârsta de 20 de ani. În 2017, apare „Un anume domn Piekielny” („Un certain M. Piekielny”), ce devine imediat un succes de critică și de public.

 

Parteneriat media


Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu