Invitatul/invitata Literomaniei

Un mort cu multe învieri

Literomania vă propune o nouă rubrică, „Invitatul/invitata Literomaniei”, în care diverşi scriitori, artişti, oameni din domeniul literar şi cultural ne vor scrie despre „mania” literaturii (ca să parafrazăm numele platformei noastre), despre gustul/pasiunea lor pentru literatură, despre relaţia personală cu literatura, cu scrisul şi cititul, despre importanţa literaturii în viaţa lor. Primul nostru invitat este cunoscutul scriitor, traducător şi realizator de emisuni literare TV Radu Paraschivescu, căruia îi mulţumim foarte mult pentru că a acceptat invitaţia noastră. (Literomania)

Bănuiesc încotro vi se îndreaptă gândul: că scriitorul moare cu fiecare carte pe care o termină şi învie cu fiecare carte pe care o începe. O fi, însă nu doar la asta mă gândisem, ci şi la altceva. La primele mele întâlniri cu scriitori: una neprotocolară, a doua ţeapănă şi prinsă în corsetul şcolii, iar a treia involuntar comică. Cea neprotocolară s-a petrecut cu o jumătate de secol în urmă la Sibiu, iar scriitorul a fost Paul Constant, un bătrân distins şi mucalit, care îşi scotea din când în când nepoatele, pe Ligia şi Geni, la un local unde le trata cu limonadă şi se trata cu două ţuici, la o distanţă de jumătate de oră între ele. Venit cu părinţii la Sibiu, pe Strada Dumbrăvii 109, asistam pentru prima dată la ritual. Ai mei rămăseseră acasă la gazde, cu Gabriel Constantinescu (fiul lui Paul Constant şi viitorul director al revistei „Puncte cardinale”) şi cu soţia lui, Maria, iar eu fusesem anexat trioului vesel. În local, Geni, mezina, stătea pisiceşte pe genunchii lui Paul Constant; Ligia i se agăţase de un braţ. Tactilul acestei imagini mi s-a păstrat icoană până azi. Un septuagenar rasat şi drept, pus pe glume şi tandru, la un loc cu două zvârlugi care îmi aruncau din când în când ocheade în care fulgera nedumerirea: „cu ăsta cum ne-om fi pricopsit?”. La un moment dat, simţind că începe s-o ronţăie plictisul, Geni şi-a ridicat privirea spre bunicul ei şi l-a rugat cu miere în glas: „Hai, Paul, cere-o şi pe a doua”.

Era pentru prima dată că auzeam un nepot sau o nepoată spunându-i bunicului pe nume. Nepoţii din Bucureşti intraseră deja sub tirania dubletului „mamaie-tataie”, pe când în Banatul primilor mei ani de viaţă se vorbea cu „bunul” şi „buna”. Paul Constant a râs, şi-a ciufulit nepoata şi i-a lăudat memoria luându-mă martor. „Ia uite la ea, ce ţinere de minte are”. „Era şi greu, de ieri până azi”, a murmurat mezina. Eram un străin nimerit în sărbătoarea lor complice, dar asta nu m-a împiedicat să-mi fac o impresie candidă despre ce va să zică un scriitor: un ins cu părul alb şi costum, care dă impresia că tocmai s-a întors de pe lumea cealaltă, miroase a apă de colonie, îşi duce nepoatele la birt şi bea două deţuri de ţuică pe zi.

Întâlnirea ţeapănă a avut loc într-o sală de clasă a Liceului „Ion Creangă”, în 1978. Atmosfera te făcea să te crezi părtaş la o deshumare, nicidecum la o întâlnire cu un scriitor. Încliftat ca un ginere tomnatic, oaspetele prozator a plimbat pe deasupră-ne o privire sastisită şi s-a lăsat îmbăiat de elogiile unei profesoare de română de la care abia ce aflaserăm, bieţii de noi, că „din poezia «Plumb» se desprinde ideea că mortul e singur în coşciug”. Prozatorul a rămas pe scaun, pradă unui spleen devorant, şi a acceptat să citească din vârful buzelor un fragment de creaţie personală din care nimeni n-a priceput o boabă. Când s-a pus problema întrebărilor şi a dialogului, capetele şcolăreşti s-au aplecat ca tulpinile sub vânt. Toţi aşteptam plecarea scriitorului, iar unii dintre noi ajunseseră deja să regrete ratarea unei ore de matematică unde ar fi înţeles la fel de puţin, dar măcar s-ar fi bucurat de glumele profesorului.

N-au trecut doi ani şi am avut parte de a treia întâlnire, cea involuntar amuzantă. S-a petrecut în armată, când comandantul unităţii ne-a cadorisit cu trei muschetari ai scrisului, prezentându-ni-i astfel: „Măi, paştili mă-sii (formula vernisa cam toate enunţurile comandantului), v-am adus trei scriitori, măi”. A aşteptat o secundă şi pe urmă a livrat informaţia decisivă cu arătătorul ridicat: „Contimporani, măi”. Carevasăzică, domnii scriitori nu veneau din Renaştere şi nici măcar din paşoptism. Ni se făcuse hatârul unor oameni cu semne vitale şi chiar cu darul vorbirii. Era mare lucru; să mai spui că armata nu preţuia cartea şi cultura. Doi dintre cei trei scriitori aveau băieţii colegi de ostăşie cu mine, iar al treilea, fratele. Unul dintre ei era beat turtă, ceea ce nu prea îi folosea în vipia dobrogeană. Întâlnirea a decurs crispat şi artificial. Toată lumea abia aştepta să scape. Unul dintre cei doi scriitori treji era stânjenit, celălalt, plin de propria lui importanţă. Al treilea ajunsese pe palierul etilic unde nu mai ştia ce spune. Am conchis atunci că dacă asta însemna să fii scriitor, mai bine lipsă.

Până la urmă, dacă-l scoteam din cadru pe prozatorul cu un frate coleg de armată cu mine, imaginea-tip a scriitorului nu avea nimic avantajos. Scriitorul părea un stârv readus la viaţă printr-o scamatorie. Manualele de română nu pomeneau pe atunci nimic de scriitorii „contimporani”, ceea ce sădea în mintea multora ca mine ideea că scriitorul adevărat era mort de mult. Un scriitor fără piatră de mormânt era o contradicţie în termeni, un nonsens. Şi-atunci, de ce să-ţi doreşti să fii scriitor? Altfel spus, de ce să vrei să mori? Cum puteai să-ţi savurezi gloriola, dacă nu mai erai pe lume? Cum dădeai apă la moara orgoliului, prin şedinţe de spiritism?

Cu toate acestea, am ajuns scriitor şi pot doar să bănuiesc reţeta de fabricaţie a carierei. Ea are două ingrediente avuabile: multele cărţi citite şi plăcerea de-a scorni poveşti. Şi alte două stânjenitoare: dorinţa de-a avea public şi invidia. Pe ultimele le iau pe rând. Or fi şi scriitori care nu scriu spre a fi citiţi, ci doar fiindcă nu pot altfel, fiindcă fac explozie dacă nu eliberează şuvoiul de magmă dinăuntru. Nu mă număr printre ei. Am nevoie de oameni pe care să-i intereseze ce fac, la fel ca un jucător de fotbal, un pianist sau un actor. Scrisul de uz personal mi se pare un soi de tenis la perete. Iar când eşti singurul tău evaluator, se cheamă că ai ajuns în fundătură, indiferent dacă vrei sau nu să recunoşti.

Dacă unii leagă dorinţa de-a avea public de orgoliul specific zodiei (Leu, mulţumesc de întrebare), e treaba şi dreptul lor. Nu cred în asemenea basme, ca unul care a văzut la viaţa lui destule Balanţe dezechilibrate şi Fecioare cu purtări de târfă. Însă publicul e genul de combustibil care te alimentează dacă-l alimentezi, iar reciprocitatea asta mi se pare perfect rezonabilă. Bine, bine, şi invidia? Ea de unde vine şi cum ajunge ingredient al scrisului? În cazul meu, e simplu. Traducând o mulţime de cărţi, am început să mă întreb: oare eu n-aş putea să scriu? Şi de ce să nu pot, mă rog? Ce are X şi nu am eu? De ce Y are atâta succes cu o carte pe care eu, unul, aş fi scris-o, poate, mai bine? N-ar fi momentul ca, după atâta hămăleală ca traducător, să trec la nivelul următor? Să obţin, cum s-ar zice azi, un upgrade? Să am numele pe copertă (şi dacă se poate, mare), nu doar pe pagina a treia?

E destulă şagă în rândurile de mai sus, dar şi câţiva sâmburi de adevăr. Iar acum, cu o privire peste umăr, după peste douăzeci de cărţi scrise şi peste o sută traduse, sunt convins de câteva lucruri. Primul: notorietatea (atâta câtă am) nu m-a schimbat şi nu m-a smintit. Al doilea: fără să născocesc în fiecare zi poveşti, scrise sau păstrate în cotloane ale minţii, nu m-aş simţi om întreg. Al treilea: unul dintre lucrurile fundamentale ale profesiei – căci da, este în fine o profesie – e să nu încerci să le placi tuturor. Cine face asta riscă să nu mai placă nimănui. Dacă simţi că ai ceva de spus şi de scris, fă-o fără să te intereseze ce-o să creadă mama, administratorul, iubita, liderul de grupă sindicală, fosta dirigintă, duhovnicul sau vecina de la trei. Bucură-te ca de o minune de fiecare frază pe care o scrii. Prăbuşeşte-te în moartea orgasmică a fiecărui sfârşit de carte. Şi naşte-te din nou şi din nou, cu fiecare carte pe care o începi. Pagina scrisă e, în fond, tărâmul unde poţi să te joci de-a urgia şi de-a demiurgia.

Despre autor

Radu Paraschivescu

Radu Paraschivescu

Trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.
Cărţi: „Efemeriada” (2000, Libra); „Balul fantomelor” (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); „Bazar bizar” (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); „Fanionul roşu” (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); „Ghidul nesimţitului” (Humanitas, 2006); „Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc” (Humanitas, 2006); „Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie” (Humanitas, 2007); „Cu inima smulsă din piept” (Humanitas, 2008); „Răcani, pifani şi veterani” (coord., Humanitas, 2008); „Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare” (Humanitas, 2009); „Fluturele negru” (Humanitas, 2010); „Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian” (Humanitas, 2011), „Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri” (Humanitas, 2012), „Maimuţa carpatină” (Humanitas, 2013), „Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle” (Humanitas, 2014), „Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti” (Humanitas, 2015), „Poveşti de dragoste la prima vedere” (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), „România în 7 gesturi” (Humanitas, 2015), „Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time)” (Humanitas, 2016), „Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?)” (Humanitas, 2016), „Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri” (Humanitas, 2017), „Cartea râsului și a cercetării” (Humanitas, 2017), „Două mături stau de vorbă. Scene românești” (Humanitas, 2018), „Orice om îi este teamă. Un partid, doi ani și trei premieri” (Humanitas, 2018), „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)” (Humanitas, 2019).

Scrie un comentariu