Cartea săptămânii

Un roman poetic şi hipnotic

Anul acesta, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca, a avut loc premiera filmului „Parking”, în regia lui Tudor Giurgiu – film care are la bază romanul „Apropierea” de Marin Mălaicu-Hondrari (scenariul filmului e semnat de Tudor Giurgiu și Marin Mălaicu-Hondrari), roman apărut în 2010 la Editura Cartea Românească şi tradus în limba spaniolă în 2015, cu titlul „Cercanías” (Ediciones Traspies). Este o ocazie excelentă, cred, de a readuce în atenţie acest roman poetic, care l-a impus pe scriitorul bistriţean Marin Mălaicu-Hondrari (debutat ca poet; în proză, a publicat volumele „Cartea tuturor intențiilor”, 2006, 2008; „Apropierea”, 2010; „Lunetistul”, 2013). „Apropierea” (reeditată anul acesta la Polirom, într-o a treia ediţie, avînd pe copertă o secvenţă din film)) reprezintă, aş spune, o reuşită – în proză – a unui tip de scriitură hipnotică, imagistică şi în mod esenţial poetică, tot aşa cum „Parking” este dovada că poezia poate fi reprezentată filmic.

„Apropierea” este, în egală măsură, un roman de dragoste pe mai multe voci (are în centru patru poeţi şi prieteni, care-şi trăiesc aventurile amoroase şi poetice în diverse colţuri din lume), un roman livresc şi intertextual în care iubirea pentru o femeie ajunge să se confunde, la un moment dat, cu însăşi iubirea pentru poezie. De altfel, pasiunea pentru poezie e liantul care-i apropie existenţial (şi pe jumătate biografic, fiindcă romanul are şi un punct de plecare în real) pe cei patru prieteni, ba chiar constituie un teren fertil pentru poveştile de iubire ale protagoniştilor.

„Apropierea” e, aşadar, un roman prin excelenţă poetic şi vizual, dar atent la „efectele de scenă” şi dovedind o adevărată artă a suspansului, creat din întrepătrunderea mai multor poveşti de dragoste, în capitole care încalcă ordinea liniară. Cele patru personaje principale sînt Adrian, (Florin Roman) The Great, Dan Parfenie şi Lidia (Stăpîniţa sau La madre de la poesía) – dintre ei, doar primii doi vor pleca într-o călătorie de-a dreptul iniţiatică, ce apropie, pînă la gradul zero, poezia de viaţă. Ca membră a acestei confrerii secrete – de un neoromantism pe cît de desuet, pe atît de hipnotic –, Lidia trăieşte şi ea sub magia poeziei şi a straniei solidarităţi pe care aceasta din urmă o creează între cei patru: „Iar cînd Adrian s-a întors din Asturias, (…) cine l-a aşteptat la aeroport?! La madre, ce puii mei, la madre. (…) Cînd a apărut printre maşini, cînd l-am văzut ridicîndu-şi mîna înspre mine cu lentoarea cu care se ridică la suprafaţă un peşte mort, sau ceva din adîncuri, eu cu păşunismul meu apocaliptic, cînd l-am văzut vreau să zic că am ţîşnit din maşină…”.

Dan Parfenie e scindat între irupţia strălucitoare a poeziei în cotidian şi mizeria prozaică: „Eu mereu le-am spus: oameni buni, eu nu pot fi ca voi, nu pot fi nici generos ca Adrian, nici drastic, precis şi intransigent ca The Great. Era simplu, numai că ei se încăpăţînau că poezia e mai presus de toate şi că fără scris toate se duc de rîpă. Şi în momentele mele bune îi priveam cu mare drag şi ziceam: o fi, dragilor, dar nu în cazul meu. Iar în momentele de slăbiciune, mă lua valul şi începeam să-i cred şi dintr-o dată berea căpăta alt gust şi gesturile îmi deveneau ritualice şi străluceam şi aşa, plin de strălucire, mergeam la şcoală şi-mi ţineam lecţiile în faţa ciurucurilor de tot felul”.

Cei patru prieteni sînt marcaţi, uneori cu suspiciune (ca Dan Parfenie), de mirajul poeziei ca mod de existenţă şi de solidaritate, şi însăşi această carte proclamă existenţa în numele poeziei ca resort ultim, care transformă ochiul în hipnoză, în privire revelată, şi gesturile în „gesturi ritualice”. Poezia este cel mai puternic excitant pentru aceşti noctambuli iniţiaţi, fumători înrăiţi şi consumatori pasionaţi de „cafele duble” şi aburinde.

Poate de aceea – ca în filmele lui Won kar wai (referinţa e chiar în carte)ea merge atît de bine cu iubirea. Adrian şi The Great, plecaţii de acasă – Adrian în Spania, The Great la o bursă în Berlin – se vor îndrăgosti intens, rezervînd iubirii aceeaşi intensitate pe care i-o consacraseră poeziei, lăsînd chiar impresia că poezia e liantul inextricabil care îi apropie pe îndrăgostiţi – mai bine zis, care îi alege. Poezia e cea care îi face lui Adrian miraculoasă singurătatea din rulota spaniolă – în care locuieşte ca paznic de maşini second hand –, ea o atrage acolo pe argentinianca Vanessa, traficanta de droguri bisexuală, îndrăgostită, la rîndul ei, de Adrian şi de Myriam (traficanta argentiniancă de parfumuri contrafăcute). Şi tot poezia o aduce pe studenta Dana la o lectură publică la Sibiu a lui The Great, în urma căreia, îndrăgostită, pleacă şi ea în Spania şi la Berlin, în căutarea poetului.

Adrian o cunoaşte pe Vanessa pe cînd încearcă să restituie destinatarului un colet furat, în care se află cartea lui Cortázar „62. Modelo para armar” (acelaşi scriitor din care Marin Mălaicu-Hondrari împrumută motto-ul cărţii). Adrian şi Maria – femeia căsătorită de care se îndrăgosteşte, sculptoriţă şi basistă a grupului de latino-jazz Tinto Brass Band – îşi vor trăi intens (şi scurt) pasiunea, citind „Marină” şi „Corabia beată” de Rimbaud pe un yacht în curs de dezmembrare, al cărui fier urma să-i servească drept materie primă sculptoriţei.

„Fantasma unui bărbat îndrăgostit bîntuie Europa pe urmele unei femei căsătorite. De la Barcelona la Livorno, de la Napoli la Villefranche-sur-Mer, mă urma ca o umbră, român nebun pe urmele vagi ale unei spanioloaice adultere. Dragostea noastră a fost legată de apă, de un dig la Marea Cantabrică, de şase ancore văzute de el pe cer, de croazierele pe Mediterana. În timp ce eu cu Tinto Brass Band încîntam publicul din sala de concerte, Adrian lua un tren, ori urca într-un autobuz, ori pierdea un avion, mereu pe urmele mele, urme de spumă şi sare care nu se spărgeau la ţărm, ci exact acolo prindeau viaţă. Dacă nava întîrzia, el era în port, cu ţigara în mînă, iar dacă vasul ajungea mai devreme, el era deja pe chei, cu vocea lui seducătoare”. E pasajul de început al romanului, rostit de vocea Mariei, cu trimiteri literare (vezi „Marina” lui Rimbaud) sau cinematografice (Won kar wai, Godard), inclusiv la tehnica „apropierii”, a aducerii în prim-plan succesive a personajelor şi a vocilor lor de scenă.

Extazul poetic, această dereglare a tuturor simţurilor rimbaldiană, şi erotismul hipnotic se contopesc pentru a-i extrage pe aceşti „cîini romantici” „şirului nesfîrşit de vieţi anoste”, rezervîndu-le o marginalitate trăită ca stare de graţie: „Los perros romanticos, aşa ne obişnuiserăm, pe urma lui Roberto Bolaño – spune Maria – să-i numim pe toţi cei care încercau să se smulgă şirului nesfîrşit de vieţi anoste, iar orice gest provocator de nebunie, de poezie, era gest de cîine romantic”. Prinsă în iubirea adulterină şi incapabilă să-l părăsească pe Xavier – soţul ei, sculptor şi el, care va muri subit –, Maria devine ea însăşi o pasionată de literatură şi ajunge să cunoască, prin Adrian, autori precum Alejandra Pizarnik, Roberto Bolaño, Nicanor Parra ş.a. Autori preferaţi din care traduce chiar Marin Mălaicu-Hondrari, şi lista de scriitori (Cortázar, Sylvia Plath, Angela Marinescu, Gellu Naum etc.) ce irigă subteran această proză în straturi multiple nu se opreşte aici. 

Aceste iubiri intense, aflate sub semnul poeziei, se consumă rapid, urmînd ca „fantasma” lor să se hrănească din amintiri: Adrian se va refugia în casa Vanessei, măcinat de amintirea Mariei şi a iubirii lor, prelungite o vreme prin internet. La sfîrşit, se va întreba: „Crezi că ne-ar fi fost mai bine împreună?”. Un manierism à la Won kar wai – care „îngheaţă” aceste iubiri în punctul lor culminant pentru a le conserva intensitatea, dincolo de care începe melancolia amintirii, cu cît mai sfîşietoare, cu atît mai necesară literaturii şi poeziei (sau filmului). Unui roman plin de poezie şi magie, „Apropierea” (de citit) şi unui film de văzut, „Parking”.

Marin Mălaicu-Hondrari, „Apropierea”, Cartea Românească, 2010/ Polirom, 2014/ Polirom, 2019 

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu