Atelier Literatura la feminin

Un sfert de oră de dragoste (Erotice IV)

Mergeam în același ritm. Apoi a închis telefonul, s-a uitat la mine și mi-a spus că sunt frumoasă. Într-o vineri. Vineri este ziua lui Venus, a Venerei. Pe 14 februarie. 14 februarie este ziua Sfântului Valentin. „V”-ul este doar o coincidență, ca și faptul că, în drum spre metrou, am mers alături, un timp, de un individ care vorbea la telefon. Când s-a oprit, mi-am dat seama că-mi era, fără să știu, tovarăș de drum. Ești frumoasă. E greu să rămâi indiferent când auzi așa ceva. Oricând ar fi rostit și pe orice voce, gândul posibilei tale frumuseți te tulbură. Poate cândva vei renunța la el. Nu încă, nu când se-apropie primăvara.

Mă trezisem într-o ciudată stare de spirit. O fericire calmă, venită de nicăieri. Înainte de a adormi, am râs uitându-mă la o imagine de pe site-ul unui psiholog care încerca să inducă ideea că fericirea e la îndemâna oricui și că e suficientă o anume atitudine ca să atingi extazul: în jumătatea superioară vedeai, într-un câmp verde cu flori roșii, o femeie bucuroasă că există, cu mâinile ridicate spre cer, gata-gata să zboare, în cealaltă, același peisaj și aceeași femeie, stând în fund pe iarbă, tristă. M-am întrebat instantaneu cum ar fi arătat femeia superioară într-un câmp plin de rahat și m-a apucat râsul. În ziua de vineri, 14 februarie, o zi cu soare, aproape de prânz, mă-ndreptam spre metrou. Aveam ore după-amiaza și, cum era sărbătoare, renunțasem la blugi. Am reușit să mă îmbrac mai repede decât de obicei.

Poate pentru că venise deja primăvara. Nu prea fusese iarnă. Ceva zăpadă prin ianuarie, o săptămână de ger și apoi soare de aprilie în februarie. Primăvara înfloresc copacii și arbuștii, ies ghioceii, narcisele și zambilele din pământ, explodează într-o zi-două, le respiri esența vegetală și htonică. Încet, încet se umple câmpul de flori, nu de rahat (sic). Te simți dintr-odată mai tânără, chiar dacă nu ești. În păduri scot toporașii capul lor violet și catifelat, răzbătând la lumină prin covorul de frunze maronii, putrede. Când iarna e grea, mă rog, când era, mirosul lor, mai amețitor decât toate parfumurile de firmă, are ceva cristalin în aerul purificat de săptămânile lungi cu temperatura sub limita de îngheț a apei. Mă uitam la pomii înșirați de-a lungul bulevardului sau prin grădinile din fața blocurilor să văd dacă au ieșit mugurii, pândesc în fiecare an prima înflorire; nu ieșiseră, crengile se-amestecau în arabescuri de un negru șters, uscate, caligrafice, pe cerul azuriu. Poate doar gândul că e 14 februarie îmi crease o stare de spirit primăvăratică, deși era doar februarie și în memoria mea profundă, memoria copilăriei și a speciei, primăvara nu venea mai devreme de 1 martie.

Slab, un metru șaptezeci-șaptezeci și cinci, îmbrăcat în negru, blugi și geacă, cu o cămașă bleu spre gri. N-am reușit să-i văd ochii decât în ceață, avea ochelari cu lentile groase. Și elegantă, a mai zis. Tânără. Nu-i adevărat, i-am răspuns. E o iluzie. Primăvara… N-a venit încă primăvara. Ar fi putut să fie iarnă, anul trecut erau nămeți în februarie și viscol. Da, dar e soare. V-a amețit soarele. Cest le soleil, cum spune un personaj dintr-un roman celebru. Nu cred că e o iluzie, soarele e destul de anemic. Doar atitudinea contează. Primăvara din suflet. Privește-mă. E primăvară. Suntem tineri amândoi, eu am patruzeci și doi de ani. Eu, nu. Nu contează.

Adidașii lui lăsau pe asfalt un fel de pulbere fină, alburie, un fel de sare a singurătății. Praf de zăpadă topită. Profesor de germană. Peter Schlemihl, omul care și-a vândut umbra în schimbul aurului. Pot să-ți spun Peter, nu-i așa? Poți să-mi spui cum vrei. Băiat sărac, născut la periferie, aproape de Circul Foamei. Acum dă meditații prin toate cartierele și uneori așteaptă să se facă ora să sune la ușă. În asemenea momente de așteptare, e normal să-i spui unei femei că e frumoasă. Așa cum Venus a apărut altădată din spuma mării, femeia care se-ndreaptă spre metrou, tramvai sau autobuz se-ntrupează din neliniștea așteptării. Timpul care trece alături de ea capătă forma a două inimi care bat în același ritm sau măcar încearcă. Într-un sfert de oră trăiești o mică poveste de dragoste. Poate chiar o jumătate de oră. În fond, poți întârzia. Puțină lume mai ajunge la timp astăzi.

A învățat germana ca să fugă de-acolo. Doar tata mai trăiește. L-a iertat până la urmă. Mama a murit nici tânără, nici bătrână. Doar foarte singură. Se trezea cu noaptea-n cap ca să mai spele câte ceva. Când nu mai era nimic de spălat, se așeza turcește pe canapeaua din sufragerie și-și făcea manichiura. El stătea la masă și-nvăța la germană. Nu era soare afară. Pe geam pătrundea pâcla unei zile mohorâte și-a fumului gros de la fabrica de vopseluri din apropiere. Tatăl dormea profund. Era paznic la un depozit. Lucra noaptea. Contează. Pereții albi, murdari, jupuiți. La intrare, treptele tocite, urme pe asfalt, praf, urină, frunze, peturi. În spate, mirosul de gunoi fermentat. Și înăuntru. Dacă nu ești atent, dacă obosești, ridurile, scrijeliturile, putreziciunea se strecoară înăuntru. După ce-și făcea manichiura, mama uda florile. Avea balconul plin de flori. Când s-a trezit, tatăl a aruncat pe geam leandrul cu florile de culoarea ciclamei și cu mirosul lor amar cu tot. Cu otrava din el.

Acum se va duce dincolo, se pregătește. L-a iertat. N-am înțeles niciodată de ce nu pot să te iubească oamenii cât ești viu și de-abia când ești altceva te iartă. Pentru că sunt proști și răi, a zis. Acum el a rămas și mai singur pe lume. Are nevoie de o prietenă, de o iubită, de o soție. Vrei să fii soția mea? Eram la gura metroului, ar fi vrut să mă conducă până jos, să coboare treptele cu mine și să ne despărțim pe peron. Era mai romantic. Dar trebuia să se-ntoarcă la eleva lui Otilia, întârziase deja, s-a obișnuit Otilia, nu e prima oară, dar nu întârzii niciodată mai mult de un sfert de oră. Vrei să fii soția mea? Nu știu, poate. Vino duminică în Piața Victoriei, la miting. Dacă răspunsul va fi „da”, voi avea la mine o crenguță cu flori de leandru.

Pe 16 februarie a plouat toată după-amiaza, iar seara a început să ningă. N-a mai venit.          

 

Parteneriat media

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) .

Scrie un comentariu