Cartea săptămânii

Un virtuoz al genului scurt

Tot cu prilejul aniversar al numărului 100 al Literomaniei, cartea săptămânii este volumul de proză scurtă „Uscătoria de partid (blitz-proze)” de Radu Ţuculescu (Editura Şcoala Ardeleană, 2019), volum care a apărut – şi continuă să apară – în foileton pe Literomania, la rubrica săptămânală a lui Radu Ţuculescu, intitulată chiar „Blitz-proze”. Textul de mai jos reprezintă postfaţa la acest volum. Radu Ţuculescu se numără printre colaboratorii noştri fideli, săptămânali, iar apariţia acestui volum marchează cum nu se poate mai potrivit aniversarea revistei noastre, deopotrivă cu aniversarea unei vârste rotunde a scriitorului. 

Prozator, dramaturg şi traducător din limba germană – născut în 1949 (la Tîrgu Mureș) şi debutat în anii ’80, aşadar odată cu scriitorii generaţiei ’80 –, Radu Ţuculescu este unul dintre romancierii noştri de prim-plan în postcomunism. Adevărat virtuoz, exersîndu-se pe o claviatură stilistică extrem de bogată şi de variată, Radu Ţuculescu s-a impus după ’90 prin „Povestirile mameibătrîne” (Cartea Românească, 2006) şi prin romanele ce se întorc asupra trecutului (traumatic) comunist, „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Mierla neagră” (Cartea Românească, 2015). După romanul „Mierla neagră”, apărut în 2015 – un roman al comunismului şi postcomunismului românesc (un roman grav, sumbru, alcătuit din mai multe straturi textuale), prozatorul Radu Ţuculescu a schimbat total registrul stilistic, publicînd în 2017 un roman burlesc şi fantast, comic şi poetic, din care nu lipsesc, totuşi, accentele dramatice şi notele de un acut realism: „Măcelăria Kennedy (efectele tandre ale încălzirii globale)” (Polirom, 2017).

Iar acum, în 2019, Radu Ţuculescu revine, iată, cu un delicios volum de „blitz-proze” (e termenul folosit de scriitor), scrise în comunism şi postcomunism, între anii 1986-2016, care au apărut în volume ori diverse reviste literare. Trebuie să spun că o parte din aceste proze au fost publicate de-a lungul acestui an – într-un soi de „foileton” online – pe Literomania, revista literară online pe care am iniţiat-o împreună cu Raul Popescu, şi în numerele căreia (săptămînale) Radu Ţuculescu a fost prezent în permanenţă, în ultimul timp, ca un fidel colaborator al nostru (la rubrica „Blitz-proze”, desigur). Şi pentru că, de cîţiva ani încoace, vorbim – în literatura română contemporană – de o revenire în forţă a prozei scurte, cred că putem lărgi categoria alăturîndu-i şi proza foarte scurtă, flash fiction – cum am numit-o noi pe Literomania, într-o rubrică special consacrată („Flash fiction stories”) sau, de ce nu, blitz-proze, cu termenul propus de însuşi Radu Ţuculescu. Ori microficţiuni (microfictions), cu termenul folosit de un alt virtuoz al genului (foarte) scurt, scriitorul francez Régis Jauffret.

Care ar fi trăsăturile specifice acestui gen prozastic? O anumită virtuozitate, fiindcă e vorba de arta de a construi un text narativ de impact pe spaţiu foarte redus, dar şi economia de mijloace – aşadar, nici un cuvînt în plus în fixarea personajelor, situaţiilor, replicilor etc. Radu Ţuculescu, care e, în plus, absolvent de Conservator (la Cluj), excelează în aceste două privinţe: e un virtuoz al pieselor de mici dimensiuni (de altfel, formaţia muzicală a scriitorului se face simţită şi în construcţia textelor sale literare). Adevărate instantanee ale cotidianului ante- şi postdecembrist – cu accente umoristice, groteşti, absurde (în tradiţia central-europeană, dar asezonate ocazional şi cu balcanism şi caragialism) –, prozele lui Radu Ţuculescu sînt „vechi şi nouă” în acelaşi timp (vorba „Glosei” lui Eminescu): „vechi” pentru că ne readuc în faţa ochilor cotidianul anilor ’80, „nouă” pentru că, pe de o parte, acest cotidian ajunge pînă în zilele noastre, cu insesizabile transformări, iar pe de altă parte, pentru că sînt texte scurte, nervoase, perfect adaptate epocii noastre a vitezei extreme (pot fi citite oriunde, oricînd, pe tabletă, telefon ş.a.m.d.).

Radu Ţuculescu mărturiseşte că nu vede o mare diferenţă, ruptură, între blitz-prozele sale de dinainte de ’89 şi cele de după căderea comunismului. Un seismograf atît de fin – aşa cum este arta blitz-prozelor sale – ne arată că marile schimbări tectonice se produc – în societate, în mentalităţi, în practici şi cutume – cu mişcări treptate, uneori abia sesizabile cu ochiul liber. Prozele lui Ţuculescu se petrec „la firul ierbii”, sînt decupaje nepremeditate ale cotidianului precum instantaneele fotografice ale lui Cartier-Bresson şi nu propun, aşadar, o „vedere de sus”, panoramică. În orice caz, se impune, şi de data aceasta, constatarea privitoare la cîştigul inestimabil pe care-l aduce literatura – observaţia ei fină a mentalităţilor, a psihologiilor individuale, limbajului, comportamentelor ante- şi postdecembriste. O linie subţire, prea puţin demarcatoare, desparte anii ’80 de anii ’90 şi 2000, există multe continuităţi peste cîteva puncte de ruptură, de discontinuitate.

Constrîngerea, suspiciunea, delaţiunea din comunism se simt vag în contexte şi situaţii. Micile întîmplări narate primesc, după caz, accente de absurd, grotesc, umor negru. Aşa se întîmplă, de pildă, în prozele care îl au ca personaj pe Popică. În „Din teamă”, aflăm (cu sau fără stupoare, în funcţie de propriile noastre amintiri din comunism) că cititul noaptea e o activitate suspectă şi… consumatoare de curent:

„După un timp, Popică a constatat că vecinii îl privesc cam ciudat, apoi i-a auzit cum rosteau niște aluzii vagi pe care nu le-a priceput, deoarece Popică nu a priceput niciodată aluziile vagi, pînă cînd unul dintre ei i-a spus direct, îți arde cam mult lumina în cameră! Suspect de mult! Iar curentul electric este din ce în ce mai scump!

Popică i-a explicat că citește, la care i s-a răspuns evaziv: «Lasă, lasă, că știm noi». Fiindcă nu a primit nici o explicație în plus, a ridicat din umeri și a continuat să-și vadă mai departe de noua sa pasiune. Dar atitudinea și vorbele cu prea multe înțelesuri ale vecinilor au sfîrșit prin a-l neliniști.

Astfel, într-o bună zi, Popică a cumpărat o lanternă puternică și a început, de atunci, să citească numai sub plapumă ori sub pătură, ca în copilărie, cînd făcea lucrul acesta de frica părinților, care-l amenințau mereu cu bătaia”.

Orice ieşire din normă este, în comunism, suspectă, raportată, ba chiar pedepsită. Acelaşi Popică, acum deprimat de ploile nesfîrşite – doar pentru că-i cere casierului, la gară, „un bilet pînă unde vreți și-n ce direcție vă place mai mult” – este raportat de acesta din urmă şi dus la… ospiciu (unde personajul e redus la stadiul de „popic” sau de „zero”, conform titlului prozei scurte): „Prietenii casierului îl mîngîiară, un timp, pe Popică pe cap, drăgăstos, îl lăsară să-și bea cafeaua, apoi îl gîdilară sub bărbie, îngînînd melodii vesele și, în cele din urmă, îl urcară într-o mașină albă și-l duseră într-un loc foarte curat și alb, unde Popică fu scăpat de lehamite și de plictiseală și transformat într-un simplu popic” („Zero”).

Tot din comunism provin blitz-prozele ce surprind naveta cu autobuzul (care vine sau nu vine), aglomeraţiile şi conversaţiile din autobuz, călătoriile cu trenul neîncălzit în plină iarnă, şedinţele de partid interminabile şi goale de conţinut, lucrările publice începute şi lăsate de izbelişte, după bunul plac al autorităţilor (şanţuri săpate, straturi de flori abandonate etc.). După ’90, regăsim vechi stări de lucruri reajustate, acomodate la tranziţia către democraţie. Iată un portret satiric, necruţător al „românului erectil”, care intră în politică: „Românul erectil face politică. O fabrică. O produce. O comite. O aranjează. O simulează. O cauzează. O chiverniseşte. O şporoleşte. O fată. Pentru el, politica e o haină. Ba una de marcă, ba una de second hand, ba de-a dreptul o simplă zdreanţă. Depinde de situaţia în care se află, pe care o creează ori în care se trezeşte, întîmplător. Ştie că trebuie să se comporte cameleonic, să prostească marea masă de gură-cască, îndopată cu dulciuri, emisiuni TV tembelo-distractive şi tembelo-novelistice. Trebuie să fie actor, dar nu unul de marcă, ci unul cît se poate de cabotin. Doar unul din ăsta poate convinge pe ceilalţi români, erectili şi ei, însă fără capacităţi politice, fără ambiţii politice ori fără aspiraţii politice” („Românul erectil (II)”). Şi încă un citat – o şarjă groasă – din aceeaşi categorie a „românului erectil” în postcomunism: „Îşi cumpără un pui întreg, bine umflat, prin cele mai recente metode. Ceapă, ridichi, usturoi. Verdeţuri de anotimp. Proaspete, că-i plac prospăturile. Şi bere. Multă bere, la litru ori la doi, în sticle de plastic, sînt mai uşor de transportat, dar şi de golit, hă hă. Şi rîde gros, căci românul erectil e într‑o permanentă veselie. Ţigări cît încap în buzunare, pungi cu pîine gata feliată, acum timpurile s‑au modernizat, nu-ţi mai pierzi vremea cu nimicuri” („Românul erectil (I)”).

Prozele scurte semnate de Radu Ţuculescu mixează diverse ingrediente şi tonalităţi: parodie, satiră, absurd, grotesc, dar nu lipsesc nici elementele ludice,  poetice sau observaţia caracterologică. Umorul reprezintă, de regulă, ingredientul comun – o combinaţie insolită de ardelenism şi caragialism, declinată în comic de situaţie, de caracter şi de limbaj. Am citit cu mare plăcere acest volum de proză scurtă, care confirmă încă o dată – dacă mai era nevoie – un scriitor virtuoz, un maestru al registrelor stilistice, al observaţiei umane şi sociale.

Postfaţă la volumul „Uscătoria de partid (blitz-proze)” de Radu Ţuculescu, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2019

 

Parteneriat media

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu