Blitz-proze

Vai, ce bine va fi!

În vagonul comun al acceleratului domneşte un aer gros ca o pastă de roşii. Florica s-a descălţat şi-şi mişcă degetele de la picioare cu intenţia de-a le aerisi. În faţa ei, un tînăr slab şi deşirat îi priveşte cu duioşie pieptul plin, dezgolit pe jumătate, împînzit de bobiţe mici, strălucitoare, de sudoare. Trei băieţi de-o şchioapă se află alături de ei pe banchetă. Sînt blonzi, desculţi, îmbrăcaţi doar în chiloţi cafenii şi maiouri de-o culoare incertă. Cel mai răsărit dintre ei crestează artistic o porţiune din banchetă, cu vîrful unui briceag. Cel mai mic urlă, brusc, că-i este foame. Florica scoate dintr-o sacoşă ouă, pîine, roşii plus o bucată de salam umed. Curăţă cîte un ou pentru fiecare băiat, împrăştiind cu grijă cojile pe jos. Îşi curăţă şi ei unul, pe care şi-l pune-n poală, pentru a putea împărţi cîte o felie de pîine, una de salam şi cîte o roşie. Banchetele sînt folosite drept masă. Copiii muşcă din ou, îl lasă pe banchetă ca să poată apuca roşia să muşte şi din ea. O mînă le este ocupată de pîinea cu salam. Din cînd în cînd, felia de salam le scapă printre degete şi se întrec care să o ridice mai repede de pe jos. Florica muşcă şi ea din ou şi din pîinea cu salam, privindu-i încîntată.

– Oamenii blonzi, zice tînărul în timp ce destupă o sticlă cu un lichid tulbure, am auzit că-s foarte deştepţi. Aşa o fi… chiar dacă noi doi sîntem ceva mai şateni.

Florica îi zîmbeşte galben din cauza gălbenuşului care i s-a lipit de buze şi de vîrful nasului.

– Să nu-mi spui că sînt toţi trei ai tăi, continuă tînărul şi dă repede pe gît o duşcă, aşteptînd apoi, cu emoţie, răspunsul.

– Nu-i nici unul, îngaimă Florica printre înghiţituri. Cum poţi crede! Sînt ai lu’ soră-mea, drăguţii de ei.

– Că şi eu iubesc copiii, exclamă, cuprins de entuziasm tînărul. Ia o duşcă, să-ţi faci poftă, că-i cald al dracului!

Florica pune pîinea cu salam pe marginea geamului, bea o înghiţitură, apoi se străduie să dezlipească pîinea. Din cauza aerului greu, totul a devenit lipicios. Băiatul cel mic s-a aşezat pe bucata de ou, strivind-o. La fel păţeşte cel mare cu bucata de roşie.

– Sînt copii, ce să le faci, gîndeşte tînărul cu voce tare, dar…  nu-i frumos să lăsăm în farfurie!

– Chiar aşa, îl secondează Florica, şi izbucnesc amîndoi în rîs.

Copiii adună resturile de pe banchetă, deoarece ei doresc să crească mari şi puternici. Apoi Florica deschide un borcan cu compot de prune. După o masă, simţi nevoia de ceva dulce. Florica îşi vîră, cu delicateţe, degetele în borcan şi împarte prune copiilor. Zeama i se scurge printre degete, pe braţ, pînă la cot. Îl îmbie şi pe tînăr să servească din borcan, dar mîna tînărului nu încape în borcan, cu toate eforturile depuse. Un nou prilej de bună dispoziţie.

– Eu – mai bine din sticlă, conchide tînărul.

Copiii şi Florica au mîncat toate prunele, scăpînd din gură sîmburii pe jos. Borcanul în care a mai rămas zeamă acrişoară, preţ de trei degete, este aşezat sub banchetă, pentru mai tîrziu. Florica aruncă o privire pe fereastră şi exclamă:

– Vai, ce de grîu! O să fie multă bogăţie anul acesta. Am văzut şi iepuri şi fazani şi căprioare am văzut pe cîmp. Tu vezi ce de grîu şi de bogăţie? De-acu’ s-a terminat cu mizeria.

– D-apoi cum, confirmă tînărul, care nu reuşeşte să vadă nimic afară, din cauza şiroaielor de transpiraţie ce-i împăienjenesc ochii.

– Mamă, ce bine o să fie, mai zice Florica.

– O să fie, zice şi tînărul, şi-o ciupeşte de şold, apoi îi oferă, cu multă generozitate, sticla în care lichidul s-a îngroşat ca o ciorbă de mazăre.

 

Papagali

De curînd am făcut o vizită unui prieten și nu mică mi-a fost surpriza cînd am descoperit în bucătăria sa, destul de strîmtă, cîteva colivii cu papagali pictați în cele mai năstrușnice culori. Prietenul meu a zîmbit îngăduitor mirării mele și, pentru început, m-a invitat să iau loc.

L-am urmărit cum hrănește micile păsări cîntătoare cu salată proaspătă, cu mei și morcovi. Vîra, meticulos, salata și morcovii între gratiile coliviilor, iar meiul îl scurgea într-o mică tăviță din tablă. Papagalii făceau un zgomot vesel, incitați de bunătățile primite. Prietenul meu a scos, apoi, o sticlă burtoasă cu vin negru și, știind că ard de nerăbdare să aflu, începu să-mi explice pe-ndetele:

– Papagalii, dragul meu, după cum bine vezi și tu, sînt păsări superb colorate, mici și cîntătoare, care-ți pot însufleți zilele mohorîte. Există și papagali mai mari, dar aceia sînt destul de blegi ca să prezinte interes. Atîta timp cît se află în colivii, dacă-i observi cu atenție, descoperi că au ușoare urme de personalitate. Ba există și papagali melancolici. Papagalițele sînt mai cochete și trag, din cînd în cînd, cu ochiul la vecinul din cealaltă colivie. Dacă le dai însă drumul, își pierd orice urmă de personalitate. Se înșiră toți, ca pe ață, pe bara galeriilor de la perdele și nu se mai mișcă de acolo. Nu mai fac gălăgie, nu se mai hîrjonesc, stau cuminți și abia așeaptă să fie vîrîți înapoi. Îți dai seama cît sînt de minunate păsările astea?! Dacă ai puțină răbdare, reușești să-i înveți cîteva cuvinte. Te imită perfect și nu riști să te contrazică niciodată. Te asigur, dragul meu, că este minunat să ai papagali în jurul tău. Este liniștitor, îți tonifică încrederea în tine.

Prietenul meu a mai vorbit despre păsările mici și cîntătoare, despre intenția lui de a face diverse împerecheri cu scopul de a obține exemplare cît mai colorate care să-ți încînte privirile. De asemenea, să fie cît mai sprintene și să execute în colivii, la comandă, adevărate spectacole acrobatice, adevărate numere de circ. L-am ascultat pînă seara tîrziu, aprobîndu-l.

Apoi mi-am luat rămas bun de la el.

Am ieșit în balcon și mi-am luat zborul.

Advertisements


Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

Scrie un comentariu