Blitz-proze

Variaţiuni pe o temă dată

În spatele ferestrelor largi

Într-un colț al garderobei, sub cuierele goale, moțăia un bătrînel mărunt și uscat, cu ochelarii opriți pe vîrful nasului. Holul, destul de mic și slab luminat, era dominat de o impunătoare sobă de teracotă, cum nu mai văzusem în viața mea. Plăcile albe, strălucitoare, decorate migălos cu flori discrete de o mînă de maestru, m-au obligat să le cercetez, un timp, cu atenție.

Bătrînelul deschise un ochi și, fără să se miște, se holbă la mine cu uimire evidentă, ca la o apariție dintr-o altă lume, ca la un intrus. Mi-am dres glasul, dar n-am apucat să spun ceva că bătrînelul îmi arătă cu mîna o ușă și șopti: „ Intrați pe acolo!”.

Am pătruns într-o sală enormă în care domnea un aer stătut.

Pereții înalți erau căptușiți cu tablouri. Le-am deslușit cu greu. Nu pricepeam de unde atîta întuneric în sală, cînd numeroase ferestre largi dădeau spre stradă, afară, unde soarele strălucea puternic. Razele lui se loveau de sticlă, nu reușeau să treacă prin ea, și erau proiectate înapoi în unghiuri ascuțite.

Am pășit cu atenție pe parchetul lucios, cu intenția să descopăr mai bine picturile. Arătau a fi vechi, după minusculele crăpături apărute pe suprafața lor.

Deodată, dintr-un colț al scării, se desprinse o umbră, apropiindu-se cu repeziciune și fără zgomot. Era o femeie mică, slabă, palidă, fără vîrstă, în ochii căreia am descoperit aceeași uimire ca a bătrînelului din hol. Începu să vorbească cu un glas lipsit de intonații, apoi, cu cît alunecam mai mult pe lîngă pereți, se însuflețea. Ajunse să-mi explice, cu adevărată patimă, fiecare pînză în parte, să-mi povestească amănunte din viața pictorilor. Nici nu se uita la tablou, ar fi știut, cred, locul fiecăruia și cu ochii închiși.

M-a purtat astfel prin numeroase săli, toate încărcate cu pînze. Săli bîntuite de un aer stătut, vechi, cufundate într-un semiîntuneric gros, chiar dacă toate aveau ferestre înalte, largi, iar afară soarele strălucea puternic.

Nu știu cît timp am călătorit cu femeia aceea. La un moment dat, nu mai reușeam să mă concentrez asupra vorbelor sale. Urechea intercepta doar un murmur neîntrerupt ce venea dintre umbrele dense din jur.

Apoi m-am trezit, din nou, în hol. Bătrînelul moțăia în același loc, încovoiat pe scaun ca un cîrlig. Nu mai deschise ochiul. Femeia îmi strînse mîna și-mi șopti, cu emoție: „ Vă mulțumesc pentru vizitarea muzeului nostru! ”.

Afară am constatat că, într-adevăr, era Muzeul de artă al orașului. Eu greșisem intrarea. Căutam hotelul în care fusesem cazat, hotel lipit de clădirea muzeului.

 

Variaţiuni pe o temă dată

Se dedică lui Andrei Belîi, care nu a cunoscut festivalul naţional „Cîntarea României”

 

(trage cortina, mă, au trecut minutele acordate. Cine-s ăştia de-s mai cu moţ?! /Nu trag nimic. Eu îs pus aici să prezint. Şi nu mă împinge, că-mi încurc foile de nu mai ştiu pe cine anunţ/ şi ce dacă nu s-au adunat toţi? Intrăm, terminăm repede şi valea! Tot nu facem mare brînză, că-s alţii care cîştigă obligatoriu!/ am auzit că-s exigenţi/ pe naiba! Aceiaşi de fiecare dată/ mi-e sete/ noi intrăm la ora fixată!/ Îi dăm cu forţa afară, de-o fi cazul) 

Bombardate de sunete, scaunele goale trosneau. Loveau cu înverşunare scîndurile prăfuite, tălpile dansatorilor strînse în cizme negre. Spectatori mai puţini, la ora aceea a dimineţii, intrau şi ieşeau. Uşile nu fuseseră închise. Era nouă şi jumătate. Un singur şir pe la mijlocul sălii, de luminiţe-lămpi de carte şi de scaune ocupate. Nu chiar toate. Cîte o chelie încruntată, ici-colo. Ochelari cu dioptrii. Feţe severe, cunoscătoare în materie.

(de ce nu păstrează ordinea?/ cum vin şi ei. Cu diverse mijloace de transport/ e bine şi aşa/ azi m-aş fi dus la un pescuit/ ia de aici, că-s ţigări mai bune/ o să dureze după cum arată listele/ sînt nouăzeci de poziţii/ să mai scurtăm din timp/ nu-i lăsăm pînă la capăt./  ba-i lăsăm. N-avem încotro/ nici la noapte nu terminăm/ luaţi cîte o cafeluţă şi un pahar cu apă minerală)

Uşile cu zgomot se trînteau. Intrau şi ieşeau, spectatori ocazionali. Trecători întîmplători, curioşi din fire. Unii se aşezau, alţii ezitau. În schimb, vorbeau sonor, ca la meci. Cîteva femei angajate să facă ordine, încercau să o facă. Fără vreun rezultat concret. Pe uşile de la intrare, chiar şi concurenţii începură să intre. Mai timid la început apoi rînduri-rînduri. În culise nu mai găseai un locşor. Era ca-ntr-o cutie de sardele. Unii, mai puţin dibaci, nu-şi mai găseau partenerii. Căci toţi erau la fel de frumos îmbrăcaţi şi de coloraţi.

(ce-i cu microfonul ăla de hîrîie ca o rîşniţă? aruncaţi-l! Mai bine fără el/ Cum să cînt fără microfon? Mă acoperă orchestra/ Eu vreau să termin cît mai repede!/ de ce-au intrat ăştia înaintea noastră?! Le trag cortina în nas/ stai blînd. Aşa a zis tovarăşu’, să intre, că au autobuz peste o oră/ dă şi mie să trag o duşcă. De unde eşti?/ de pe aici/ bună licoare. Te unge. Mă apuc de chiuit/ n-aţi găsit careva o cizmă?)

Praful, în dîre subţiri dar vizibile, se înălţa. O pornea prin vasta sală lin, semiîntunericul pipăindu-l cu degete cenuşii. De ritmurile îndrăgite se încingea atmosfera. Creştea entuziasmul de ambele părţi, tinzînd spre un entuziasm general.

(cine-s ăştia care au intrat acum pe scenă?/ habar n-am. Nu s-a înţeles ce-a anunţat tipa la microfon/ arată bine. Ar trebui s-o invităm lîngă noi/ n-ai ceva de cap?/ am. Întotdeauna port pastilele cu mine. Sînt păţit. Odată am plecat tot aşa, într-un juriu, într-alt oraş, şi nu-mi luasem pastilele. M-au apucat durerile de cap, încă în vagonul de dormit. Mi-am trezit vecinul, apoi controlorul, fără rezultat. N-aveau nici ei. Era să mă damblagesc. Toată noaptea m-am plimbat pe culoar, cu geamurile deschise, înjurînd. Dimineaţa, ajuns în oraş, am căutat o farmacie, pînă mi-a trecut durerea de cap. Dar, totodată, uitasem complet pentru ce venisem în acel oraş! M-am plimbat toată ziua, iar spre seară am luat un tren către casă. Aşa mi se întâmplă, dacă las să-mi treacă durerile de cap, fără a lua pastile. De la sine. Mi se şterge totul din memorie pe ziua respectivă. Devin senin ca o dimineaţă de vară/ cine-i solistul ăsta? habar n-am. Nici nu se aude. Hîrîie microfonul/ poziţia 33, dacă am înţeles bine/ eu am înţeles 23/ ceva cu trei, în tot cazul/ n-are importanţă. Ne lămurim la concluzii/ le vom trage la noapte, o să vezi)

Începu a se încinge atmosfera din sală, dar şi cea de pe scenă. Împinşi de o curiozitate omenească, ocupau scaune, tot mai mulţi spectatori. Cu veselie caracteristică aplaudau şi fluierau. Dialogau cu artiştii. Strigătele celor din sală se amestecau cu strigăturile venite de pe scenă. Ca un schimb de opinii era. Umorul specific din nou se evidenţia. Aşa. Şi tot aşa. Hop ş-aşa, n-o lăsa. Frunză verde trei surcele, vai de picioarele mele. Hop!

(ăştia au mai cîntat şi cu alţi solişti. Acum se dau drept formaţie, io îi reclam/ reclamagiule!/ da’ ce, vor să halească un premiu?!/ lasă-l naibii de premiu. Să terminăm o dată, că nu mai stau mult/ Nici eu. Diseară am nuntă/ bă, tu tot aici eşti? Trupa ta a terminat de mult/ da?! De aia nu-i găseam nicăieri/ trage cortina. Avem o surpriză. Or să rămînă pe spate/ doar dacă-i loveşti în cap/ unde mi-e coşul? mi-a rupt careva fusta/ eu fac contestaţie! N-am fost ascultat decît de doi membri. Nu-i competitiv. Unde erau cei1alţi?/ Îţi spun eu unde/ fac contestaţie. Asta-i bătaie de joc/ este!)

Şi, dintr-odată, se stinseră toate luminile. General vacarm. O voce puternică reuşi, în cele din urmă, să liniştească spiritele, urlînd: „ Fără agitaţie!” Şi se făcu lumină. Adică, se deschiseseră, larg, toate uşile laterale ale sălii, iar prin deschizăturile largi năvăli lumina soarelui, mînjind totul cu un semiîntuneric plăcut, odihnitor. Era o banală pană de curent.

(aşteptăm să vină?/ n-aşteptăm nimic/ daţi-i drumul mai departe. N-avem timp de pierdut/ mai sînt o mulţime de poziţii/ îi dăm drumul/ Ne-am obişnuit, chiar vedem foarte bine)

Repede s-au adaptat la noua situaţie. Banala pană de curent ţinu două ore. Printre unii spectatori, mare bucurie. Umbre vesele săltau pe scenă. În mod artistic. Şi ce importanţă are, că-i cutare ori cutare.

(tragem un pui de somn/ tot nu putem nota nimic/ a sosit o sticlă. Cică de la pozitia 20/ ţinem minte/ şi încă una, de la poziţia 13/ o ţinem minte şi pe asta/ bunăăă. Chiar că trag un pui de somn/ ne refacem forţele/ să putem trage concluzii ferme/ cei mai buni dintre cei mai buni)

(mă, nu cîntaţi voi în locul nostru? Tot nu se vede. Sînteţi mai apţi şi mai pregătiţi. Nouă ni s-au înmuiat genunchii de cînd tot aşteptăm/ cînd eraţi programaţi să intraţi?/ nu mai ştie nimeni)

Pereţii începură să se înmoaie. Deveniră elastici. Ca de gumă. Şi acoperişul, de asemenea. Pe nesimţite, întreaga clădire deveni elastică. Se transformă într-o minge uriaşă. Începu să salte pe loc. Înălţimi mici, la început. Apoi, din ce în ce mai mari. Tot mai sus, tot mai sus. Şi tot pe loc/ pe loc/ pe loc/ să răsară busuioc!

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

Scrie un comentariu