Poezie

Verdele e culoarea speranței

Mă îndepărtez cu repeziciune.
În curând voi fi prea departe pentru a mă putea întoarce
în timpul vieții acesteia.
Și nici nu-mi mai pasă dacă dincolo e ceva.

În țara în care un om viu este declarat mort
și nu poate dovedi justiției că este viu
în care am vrut să construim cetăți ale liniștii & împăcării
și să ne ascundem după mirosul aspru de cimbrișor
am cunoscut moartea.

Rezervele mele de curaj și de rezistență sunt tot mai puține
tot mai lungi privirile mele aruncate-napoi
tot mai mari regretele și mai neputincioase mișcările.
Mă trezesc uneori din somn asudat,
mă rostogolesc ușor la vale, printre mălini,
și vântul împrăștie petalele bezmetice prin tot părul.

Să spargem o ușă, un tabu, un canon. O vitrină.
Să spargem ceva în ființele acestea atât de deprinse cu rutina & umilința.
Să spargem imaginea despre lume, să developăm,
să devoalăm imaginea unui câine schingiuit atârnat cu o sfoară de grinda din tavan –
adevărata realitate.

Să nu ne mai ferim de cuvinte, să nu mai fim ipocriți,
să nu ne mai prefacem că nu ne mai pasă,
că nu se poate face nimic
(chiar dacă nu se poate face nimic întotdeauna se poate face ceva).

Prea multe imagini ale câmpiei sfârșitului,
cu oameni mici și egali făcând același lucru la nesfârșit.
Fericiți. Atât de fericiți. Atât de insensibili, atât de abrutizați.
O societate care își ucide inadaptații, o mulțime care își sufocă
revoltații și își urmărește cu sete de sânge marginalii.

Și iarăși eu în lumea aceasta, subversiv prin vocație,
marginal prin acțiune și neacceptare. Văzusem o fotografie
cu niște copii strângând fânul pe dealuri – eu la 10-14 ani.
Nicio rămășiță nu a mai rămas din lumea aceea
în noua această lume a violenței.
Nicio memorie exactă care să aline imaginea unui sfârșit odios.

O familie ruptă, un destin incert, câteva sute de cărți
ce se plimbă prin oraș ca o extensie a unui corp aproape înfrânt.
Există ceva care să merite posesie? Există ceva care să merite?
Am eșuat în tot ce-am crezut, chiar și în ce mi-am impus să cred până la capăt.
Mă trezesc uneori asudat, întind mâna înspre imaginea unor lucruri trecute,
înspre căldura unor corpuri volatilizate, înspre dragostea unor ființe pe care le-am ucis.
Pulverizată, imaginea mea în toată încăperea, odată cu respirația.
Întind mâna și nu mai e acolo nimic.

Să spargem limbajul & suferința. Să spunem ce credem și cum e acum.
Să ne exhibăm pentru a nu ne pierde, pentru a ni se face rușine, pentru a nu mai ucide.
A nu mai… țăndări de sticlă sub pielea din palme. Candelabrul mare și frumos din palat
a căzut și s-a spart.
Orbecăim în genunchi pe podea, niciun miros, niciun foșnet. O bătaie de inimă
care se aude tot mai distant undeva, ascunsă, înspăimântată, să nu poți ajunge la ea.

O femeie în plină putere care flutură ca un steag de război să stai la distanță.
Verdele e culoarea speranței. O femeie chicotind doar pentru ea.
Tulburarea e de la tristețe. O dragoste excepțională,
de parcă intrase dracul în ea. O femeie bună sau o femeie rea?

Perpetua suferință este ireversibilă, așa cum în vechime pentru poeți
dragostea pentru natură era. Blândețea care te ademenește și te întunecă,
care te rupe în zeci de fragmente fără de sens. Privești tulburat,
dar tulburarea e de la tristețe. Un aventurier înfrânt, la pensie.
Verdele e culoarea speranței și pentru pensionari?

Nicio reflecție serioasă și nicio aprofundare apropo de război & cruzime,
la ce bun? Totul, în fine, este un bun al nostru, ne aparține. Complet ignorant.
Probleme serioase, simple deturnări de la viață, plimbări prin întreprinderi comunale,
detururi menite să-ți rupă picioarele, toate problemele din lumea noastră
sunt ascunse în bătăile inimii.

Diamante pentru maimuțe, nu vorbim de păcat, nu atingem aspectul moral al chestiunii,
umor politicos, precizie și uscăciune, o siluetă nemișcată între două felinare
pe pajiște. Până la urmă cineva te trage înăuntru, fă-le pe plac,
lucrurile nu mai pot fi schimbate. Un ciclist singuratic.

Stai comod? Plângi? Citești toate prostiile astea? Nu mai poți ocoli.
Se-ntâmplă în multe feluri: poți să îți rupi o ureche, să fii închis într-o cameră,
să te lovească cineva peste față, să fii bolnav, să se prăbușească clădiri și blocuri
și să se rupă străzi, să fii primul bărbat al cuiva, să coordonezi tu torturile,
să trebuiască să-ți iei rămas bun de la cei mai dragi dintre oameni,
să primești trei gloanțe în burtă și să supraviețuiești,
să te uiți zi de zi în oglindă, să îți ceri scuze, să aluneci pe zăpadă, să te răstorni,
să fii femeie, soție, poate să ai și copii, să moștenești o valiză a cuiva care a murit la Auschwitz,
să mori la Auschwitz, să spargi o vitrină de sticlă, să te naști înaintea unui război,
să te reguleze o lepră, să fii otrăvit cu ciuperci, să ți se sfâșie inima, să te găsească
în ascunzătoare, să te ucidă un criminal, să te oblige părinții să cânți la clarinet,
să fugi în America, să fii bătrân, să îți crească în curte o statuie a lui Stalin,
să îți crească în carne ura & spaima, să fii scăldat în sudoare, să nu fii un erou,
să dansezi, să se termine, să cureți totul cu nisip, să fii vinovat, să ai aripi,
să-ți crape organele, să te doară în cur, să fii sarcastic, să nu-ți iasă sandviciurile,
să plângi, să fii singur, să nu-ți crești copiii.

Recomandare Literomania

Despre autor

Cosmin Perța

Cosmin Perța

Cosmin Perța, poet, prozator și eseist, născut în 1982 în Vișeu de Sus, Maramureș, a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Și-a continuat studiile la Universitatea din București, obținând o diplomă de masterat în literatura contemporana și titlul de doctor în litere cu o teză despre fantastic în literatura est-europeană. A publicat cinci cărți de poezie, două de povestiri, două romane, o monografie, un studiu și o piesă de teatru. Poemele sale sunt traduse în 11 limbi. În presa romanească și în cea străină există peste 200 de cronici, recenzii și referințe la opera sa.

1 comentariu

Scrie un comentariu