Cartea săptămânii

„Viaţa se arată ca o imagine cu mult înainte de a exista o biografie”

În România, numele lui James Hillman (1926-2011) nu spune prea multe unui cititor neiniţiat în tainele psihanalizei. Foarte puţini ştiu cine este acest psiholog format în Europa, dar care a făcut furori în SUA. Prima dată am auzit despre James Hillman la începutul anilor 2000, la o emisiune a psihologului italian Gabriele La Porta – unde am aflat şi despre alţii, ca Thomas Moore sau Luigi Zoja –, iar mult mai târziu am citit prima carte de James Hillman, nu în original, ci tradusă, trebuie s-o mărturisesc, în franceză. Este vorba despre „The Soul’s Code. In Search of Character and Calling” (în franceză având titlul destul de comercial „Le code caché de votre destin”), care a fost un bestseller în momentul apariţiei, fiind prezentă şi în „The New York Times Bestseller List”. Publicată în 1997, „The Soul’s Code…” a apărut în 2017 şi în română, la Editura Trei, cu titlul „Codul sufletului. În căutarea caracterului şi a vocaţiei” (traducere şi note de Florin Tudose), într-o nouă şi foarte atractivă colecţie de psihologie, „Misterele inconştientului colectiv”.

James Hillman s-a format, cum spuneam, în Europa, unde a studiat literatura engleză, iar mai apoi şi-a susţinut lucrarea de doctorat. De asemenea, a fost, până în 1969, directorul Institutului „C. G. Jung” din Zurich. În 1975, volumul „Re-visioning Psychology” a fost nominalizat la Premiul Pulitzer. Celebritatea va veni, însă, mai încolo, în 1997, după publicarea lui „The Soul’s Code…”. Trebuie spus că James Hillman este principalul reprezentant al Şcolii Arhetipale – ba chiar, am putea spune, iniţiatorul ei–, un curent psihanalitic de influenţă jungiană în care se pune accent pe imagini, pe arhetipuri, pe multitudinea miturilor şi a fanteziilor care modelează în permanenţă psihicul. „La cel mai fundamental nivel al realităţii psihice – crede Hillman – se află imaginile fanteziei. Aceste imagini sunt activitatea primară a conştiinţei… Imaginile sunt singura realitate pe care o putem percepe în mod direct.” (1) Altfel spus, avem de-a face, în cazul lui Hillman, cu o psihologie „politeistă”, care are ca element central noţiunea de „anima”. În privinţa viselor, Hillman refuza interpretarea de tip „refulare sau compensare”, căci visul, credea psihanalistul american, are finalităţi proprii, nu constituie doar o punte între inconştient şi conştient: „Trebuie să inversăm procedura obişnuită de a traduce visul în limbajul eului şi, în schimb, să traducem eul în termenii visului. Aceasta înseamnă să lucrăm cu eul în termenii visului, considerând visul o metaforă, văzând prin «realitatea» sa” (2).

Destul de radical se arată Hillman şi în „Codul sufletului…”. În volumul din 1997, elementul central este „teoria ghindei” („the acorn theory”), care pune accent pe individualitate ca principala caracteristică a fiinţei umane – o influenţă a romantismului de secol XIX, de care Hillmann era foarte ataşat (de altfel, regretul său este acela că privirea omului modern „a fost secată de orice formă de romantism şi fler ficţional”). Revenind la teoria ghindei, cu toţii suntem diferiţi unii de ceilalţi. Chiar şi gemenii monozigoţi. „În miezul ei, aşadar, ne avertizează Hillman, cartea de faţă vorbeşte despre chemare, destin, caracter şi despre imaginea apriorică ce stă la baza identităţii umane. Toate acestea sunt elemente ale «teoriei ghindei», teorie care pleacă de la ipoteza că orice fiinţă umană beneficiază de unicitatea sa care se cere trăită ca atare şi care este apriorică în raport cu viaţa”.

Expresia „apriorică în raport cu viaţa” este importantă în înţelegerea demersului hillmanian. Timpul – ireversibil, imperturbabil și imuabil – este o paradigmă, crede autorul nostru, care se cere depăşită. Numai aşa omul este capabil să evite capcana cauzalităţii. În caz contrar, „ce a fost determină ce va fi, iar omul rămâne legat cu lanţuri de un trecut asupra căruia nu are nicio putere”.

Destinul, aşa cum ni-l prezintă, Hillman, necesită o privire inversă, oarecum retrospectivă, căci talentul fiecărei persoane în parte (sau harul cu care a fost înzestrată – har de care dă socoteală daimonul sau îngerul păzitor) îşi face simţită prezenţa de la o vârstă fragedă, iar o minte vigilentă poate creiona, pe baza acestuia, destinul unei persoane. Să nu uităm, ghinda conţine în sine viitorul stejar, cu toate caracteristicile sale. Stejarul măreţ, puternic este prezent acolo, în acea ghindă în aparenţă nesemnificativă prin dimensiunile sale.

Ajuns în acest punct, îl las pe Hillman să ne spună mai multe, mai ales că în scenă intră şi „mitul”: „Fiecare persoană vine pe lume cu o chemare. Ideea aceasta vine tocmai de la Platon şi poate fi găsită în Mitul lui Er, la finalul lucrării sale celei mai cunoscute, «Republica». Vă voi face o prezentare succintă. Sufletul fiecăruia dintre noi primeşte un daimon unic înainte de naştere şi alege imaginea şi tiparul după care va trăi pe Pământ… După cum a explicat ulterior cel mai mare dintre platonicieni, filosoful Plotinus (205-270 e.n.), noi ne alegem corpul, părinţii, locul şi circumstanţele care se potrivesc sufletului nostru şi care, aşa cum spune mitul, ne sunt necesare. Asta înseamnă că totalitatea circumstanţelor vieţii noastre, incluzând aici corpul în care locuieşte sufletul şi părinţii din care ne-am născut şi pe care poate în timpul vieţii îi blestemăm, sunt opţiunile sufletului nostru şi nimic altceva – opţiuni pe care nu le înţelegem deoarece le-am uitat. Pentru a combate amnezia, Platon ne povesteşte mitul şi chiar specifică, în ultimul capitol, că supravieţuirea mitului ajută la supravieţuirea şi evoluţia noastră. Cu alte cuvinte, mitul are o puternică funcţie de salvare psihologică, iar o disciplină psihologică derivată din el poate fi inspiraţia unei vieţi trăite conform mitului”.

James Hillman asta şi face în cartea sa – povesteşte destine care au respectat forma, tiparul mitului. Aflăm, astfel, foarte multe detalii din viaţa unor personalităţi (de ce personalităţi? pentru că acolo urma daimonului este mai mult decât evidentă) ca Pablo Picasso, Yehudi Menuhin, Georges Simenon, Josephine Baker, Judy Garland etc. Ideea din spatele biografiilor oamenilor de succes este aceea că viaţa se formează în jurul unei imagini unice. Altfel spus, „viaţa se arată ca o imagine cu mult înainte de a exista o biografie în spatele ei”.

Bine, vă veţi întreba, dar ideea de destin nu implică predeterminarea, anularea liberului arbitru? În parte, da. Glasul daimonului se cere ascultat. În schimb, pentru a împlini lucrarea destinului, fiecare om îşi alege calea sau metodele prin care să se manifeste cât mai deplin cu putinţă. Mai mult, ne avertizează Hillman, soartă nu înseamnă fatalism, căci „soarta generează doar întâmplări neobişnuite, evenimente ce ies din tipar”: „Ar fi mai înţelept să considerăm soarta drept «o variabilă de intervenţie» momentană”. Mai mult: „Soarta nu mă eliberează de responsabilitate, de fapt, chiar dimpotrivă. Soarta solicită, în mod special, responsabilitatea analizei”.

James Hillman este un autor complex, fin, un psihanalist nonconformist, cu un talent literar demn de toată invidia. Este tipul de scriitor care îţi place pentru că reuşeşte să te plimbe cu nonşalanţă prin întreaga cultură europeană, pentru că te convinge că eşti bun aşa cum eşti, pentru că încă mai crede într-un sens al fiinţei umane. În final, aş mai recomanda celor curioşi un alt volum de James Hillman. Este vorba despre superba antologie „A Blue Fire”, îngrijită de Thomas Moore. Sper că va fi tradusă şi la noi cât de curând.

 

Citatele de la notele (1) și (2) sunt extrase din volumul „Jung și post-jungienii” de Andrew Samuels (Editura Herald, 2013)

James Hillman, „Codul sufletului. În căutarea caracterului şi a vocaţiei”, traducere şi note de Florin Tudose, Colecţia „Misterele inconştientului colectiv”, Editura Trei, Bucureşti, 2017

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu