Interviu

Vlad Roman: „În literatură, aș paria pe granița dintre mărturisire și invenție”

Debutat în 2016 cu romanul „Cât mai aproape de tine” (Editura Univers), Vlad Roman (n. 1981) a publicat în 2018 un al doilea – impresionant – roman, „Prima secundă” (apărut la aceeaşi editură). Vlad Roman este, cu siguranţă, unul dintre cei mai buni tineri scriitori din literatura română actuală, iar acest nou roman vine să confirme maturitatea şi rafinamentul scriiturii sale. Cu ocazia noului său roman, Vlad Roman mi-a acordat acest interviu pentru Literomania – în care e vorba nu numai despre recentul său roman, dar şi despre literatură în general, mize, surse de inspiraţie şi modele literare, scris şi lectură, document şi invenţie. (Adina Diniţoiu)

 

Ai debutat în 2016 cu romanul „Cât mai aproape de tine” (Ed. Univers, în colecţia coordonată de Alina Hlinski), un roman foarte matur ca scriitură, psihologic à la Virginia Woolf  şi ironic-metatextual à la Mircea Nedelciu (ca să dau două referinţe literare). În 2018, ai publicat al doilea roman, „Prima secundă” (Ed. Univers), un impresionant roman (inclusiv ca dimensiuni) despre timp, amplu, cizelat – una dintre apariţiile remarcabile ale anului trecut. „Prima secundă” e de o factură cu totul diferită faţă de primul tău roman: livresc şi detectivistic à la Umberto Eco, plasat în secolul XVI, la Linz, având ca personaje matematicieni şi ceasornicari celebri care se întâlnesc pentru a valida calculele matematice ale unui document pe baza căruia calendarul iulian va fi înlocuit de calendarul gregorian. Cum ai ajuns de la un roman la celălalt – două formule atât de diferite –, cum funcţionează inspiraţia la tine?

Vreau întâi să-ți mulțumesc pentru intenția acestui interviu și pentru cuvintele care o însoțesc. Apoi să te (vă) felicit pentru Literomania: arată bogat și a crescut foarte mult de la primul număr până acum. Prezența acestei platforme este un argument bun pentru faptul că spațiile culturale contemporane de la noi pot căpăta forme de expresie diferite și, în același timp, comparabile cu acelea ale revistelor tradiționale.

Cele două romane au avut geneze și trasee diferite. „Cât mai aproape de tine” este un roman tonal, cu multe referințe în viața mea, pe când în „Prima secundă” sunt mult mai detașat personal. Așa că o parte din răspuns este relativ simplă: inspirația funcționează în baza propriei sale surse și transmite forma acesteia. Am debutat târziu față de cum se obișnuiește la noi, însă asta nu înseamnă că n-am trecut, la fel ca toți ceilalți, printr-o mulțime de faze și încercări. Când a apărut primul roman, eram deja detașat de stilul de acolo și, parțial, desprins chiar și de următorul roman. „Cât mai aproape de tine” este scris parțial într-o pauză de vreo doi ani de la munca de documentare la celălalt, deși a existat un timp când s-au suprapus. Însă în ambele cazuri, am avut câteva luni, la final, când am lucrat doar la acel text anume și când n-am citit nimic altceva. Poate că asta explică distanța de la o formulă la cealaltă, despre care vorbești. Cred că este o distanță necesară. Dar mai este și distanța rezultată din faptul că o formulă e din viață, iar cealaltă din cărți.

 

Am pomenit mai sus câteva referinţe literare. Care sunt referinţele tale literare, ai nişte modele de scriitori care te „obsedează”, te influenţează?

Sunt un cititor lent. Cred că trăiesc mai mult decât alții cu senzația că n-am citit destul, că n-am descoperit suficient. De-a lungul anilor, am înțeles că această senzație crește, lucru firesc astăzi. Dar lucrul e și bun, pentru că atunci crește și posibilitatea modelelor viitoare. Sunt foarte mulți scriitori față de care simt afinitate și încă mai mulți cei pe care-i respect în sensul că eu sunt cine sunt pentru că ei au trăit (sau trăiesc) și au scris. Există o teamă în mine să nu îmbătrânesc cu modelele și referințele din tinerețe, așa cum vezi uneori într-un club o generație 30 plus care dansează pe o muzică anume, apărută când aveau toți 18 ani.

Apoi mai este problema mediului artistic despre care vorbim: mulți sunt scriitori, dar mulți sunt din alte zone, fac alte lucruri, se exprimă altfel. Și mai sunt cei din viață. Pe lângă ce ai amintit tu, îți mai adaug dintre scriitori pe Ernest Hemingway, Truman Capote, Baltasar Gracián, Raymond Carver, Yasunari Kawabata. Marcel Proust, firește. Am un respect definitiv pentru scriitorii realiști, în primul rând Lev Tolstoi și Gustave Flaubert. Sunt foarte multe nume și aleg cu ușurință. Rar de tot ni se întâmplă să ne închidem într-o imagine irevocabilă. Așa că, dincolo de specificul listei, îmi place s-o consider receptivă. Și sper să-și păstreze flexibilitatea în timp.

Cum anume şi cât timp ai lucrat la romanul „Prima secundă” – acest roman complex, cu multe detalii de atmosferă, personaje, teme filozofico-teoretice etc. perfect controlate? Te-ai documentat pentru el?

Primele încercări în direcția acestui roman sunt mai vechi de zece ani. Dar asta nu înseamnă că am lucrat atâta timp. A fost o perioadă de lecturi pe subiect, urmată de o pauză, apoi o a doua perioadă de documentare, mult mai intensă. Mi-am chestionat de multe ori nevoia de a adecva realitatea din „Prima secundă” la realitatea istorică de la care se reclamă – e o chestionare venită din consumul mare de timp pe care a implicat-o –, dar nu am putut niciodată să depășesc această nevoie. De aici efortul de documentare. Erau două probleme majore: una de a înțelege contextul socio-cultural și alta de a cunoaște cât mai precis momentul tehnologic despre care vorbeam. Am lucrat în valuri – în anumite etape am citit, în altele am scris. Cu specificarea că a existat, la final, o perioadă de redactare când mă oprisem complet din lectură.

Documentarea s-a dovedit dificilă, cu toată informația accesibilă pe subiect. Au existat câteva decenii la sfârșitul secolului al XVI-lea (să zicem 1570-1600) care au schimbat mult Europa de atunci (în deceniile imediat următoare, se așază într-o primă formă matură raționalismul francez; în aceeași perioadă, barocul își extinde și își fundamentează aria de influență; apar primele instituții reformate; văzută mai extins, este perioada primelor republici moderne). La un nivel vizibil, de suprafață, acest lucru s-a întâmplat și din cauză că științele au evoluat și s-au diversificat, dar și pentru că s-a modificat percepția față de natura imaginii din cauza modificărilor din gândirea religioasă și laică a vremii. E un moment simbolic: inventării noului calendar îi corespunde, în clasa unităților, inventarea secundei. Cele două standardizări, în mărime și micime deopotrivă, au avut loc aproape simultan și au decis foarte mult sensul și influența timpului în perioada modernă. Ca să înțeleg minimal aceste schimbări, am avut nevoie, ironic, de mult timp. Peste acest nivel, se suprapune un altul, care îmi spune că modificarea sensibilității unei perioade istorice se produce lent și subtil, în baza unor realități care sunt adesea invizibile la momentul respectiv. Semnele acestor modificări iau forma unor realități stranii pentru că ne este greu să ne raționalizăm diferența și/sau posibilitatea modificării. Am vrut să-mi pun personajele în fața unor astfel de semne (oameni noi, imagini ciudate, povești dificil de inclus în spațiul vieții, ritmuri neînțelese etc.) și să le dau libertatea să reacționeze. Gestul de a suprapune o astfel de perspectivă peste o realitate istorică precisă a cerut el însuși multă lectură. Apoi am ajuns într-un punct când mi-am spus că trebuie să mă opresc din documentare dacă vreau să scriu ceva. A fost o decizie grea, care îmi dă și astăzi un sentiment de neîncheiere.

M-au impresionat detaliile matematice, dar şi detaliile tehnice ale funcţionării ceasurilor de masă (ori de perete) produse în atelierele maeştrilor ceasornicari din Linz în secolul XVI (fireşte, nu am fost în măsură să le verific). Cum le-ai obţinut, sunt autentice sau inventate?

În continuarea a ceea ce spuneam mai sus – intenția mea a fost să le corelez cu realitățile istorice, deși țin mai mult la autonomia lumii din roman. Le-am obținut citind cărți de specialitate. În 2008, am ajuns la Uhrenmuseum și la Globenmuseum, ambele în Viena, și vizitele mi-au schimbat destul de mult perspectiva asupra acestui subiect. Mi-au oferit o înțelegere mai punctuală. Cred că, orice ai scrie, efortul documentar este însoțit de un alt efort, care presupune să te lași permeat, scris, decis de realitățile despre care scrii. După ce am publicat „Cât mai aproape de tine”, o cunoștință îndepărtată pe atunci, și care mi-a devenit ulterior apropiată, a plecat în Rusalka – un loc din nordul Bulgariei, care apare nominal în roman. Mi-a adus de acolo câteva pietre și o bucată de lemn care au cunoscut apa mării. Nu cred că trebuie să explic ce este esențial în cadoul ei, cu atât mai mult cu cât eu nu am fost acolo. Țin numai să remarc cu câtă claritate arată el relația corelativă ce se stabilește între invenție și autenticitate.

Deci, ca să mă întorc, sunt autentice sau așa se doresc. În efortul narativ, există (sau ar trebui să existe, așa cred) un moment când realitatea ficțională devine mai reală decât referința ei exterioară. Când se reconfigurează ceva. Când copilul își uită mama. Locul acelui moment depinde de foarte multe lucruri, inclusiv de tipul textului, de poziția autorului, de distanța dintre cele două lumi, de concretețea lumii ficționale, de incidența trimiterilor istorice ș.a.m.d. Și, totuși, dincolo de acest aspect, mi-am dorit ca referințele matematice, tehnologice etc. să fie aplicate. Altfel, tot efortul pe care l-am explicat mai devreme, răspunzând la întrebarea precedentă, s-ar fi dovedit futil.

De ce… „Prima secundă”? Ai putea da cititorilor câteva indicaţii de lectură a romanului tău (construit pe multe niveluri)?

La început a fost o fascinație pentru suprapunerea efortului hermeneutic peste cel detectivistic. Umberto Eco, așa cum spui, dar trebuie să-i adaug aici pe Arthur Conan Doyle și pe Orhan Pamuk (cel din „Mă numesc Roșu”). Plus alte nume, nu insist. Este o metaficțiune istoriografică, un gen destul de specific ca extensie și ca miză, ce încearcă să discute natura discursului (inclusiv pe aceea a propriului său discurs), a narațiunii, a timpului etc. în contextul unui teritoriu istoric predeterminat sau pe fundalul unei ficțiuni istorice. Apoi, într-o zi, au început să vorbească, aproape simultan, pictorul Filippo Morra și ucenicul ceasornicar Michael, și textul mi-a arătat în ce fel trebuie să gliseze dinspre un discurs interesat de natura timpului către unul focusat pe natura imaginii. Am ales și am rămas la acest titlu pentru că implică un sens oximoronic dând simultan posibilitatea translației spre imagine. Pentru mine, „Prima secundă” este și o pledoarie pentru iconoclastie (un termen pe care-l folosesc aici prin prisma teoriei imaginii și eliberat de conotația lui religioasă și tradițională).

Care sunt, pentru tine, personajele de prim-plan (decisive) ale cărţii: maestrul ceasornicar Bernasius (care vrea să introducă, pe furiş, o eroare în manuscrisul matematic al calendarului gregorian), ceasornicarul arab ibn Ziyād (cunoscătorul unor parabole de-a dreptul iniţiatice), pictorul de cadrane de ceas Filippo, Antonio (cel ucis) sau ucenicul Michael, manuscrisul vorbitor etc.?

Din cauză că mi-am dorit ca romanul să funcționeze pe mai multe planuri și mai multe voci, personajele relevante pentru mine sunt numeroase. Le-ai selectat aproape pe aceleași pe care le-aș selecta eu. L-aș mai adăuga pe Szentágotai Loránd, tâlharul care nu influențează nimic, dar care a generat acest roman și care a fost primul din inima mea.

Intenția mea a fost să tai romanul în două bucăți – una de dinainte de crimă și una de după crimă. Cred că interpretarea funcționează deseori așa: pe de o parte, înainte de eveniment, înainte de poveste și, pe de altă parte, după crimă, după eșec, după catastrofă. Este primul motiv pentru care am ales să fie multe voci. Al doilea motiv este narativ. Istoria ne învață că perspectiva este mai adâncă și mai verosimilă dacă vorbesc mai mulți oameni, dacă sunt mai multe guri. Este o formă de imprudență carismatică acolo: a vocilor, de a selecta evenimentele, și apoi a perspectivei, de a le unifica. Am mult respect pentru autorii care pot să facă asta, cred că de aceea m-am îndreptat spre un asemenea model în romanul acesta. Așa că pentru mine personajele esențiale de aici sunt tocmai vocile lor: Bernasius pentru modul cum reconfigurează calendarul, Filippo pentru efortul de a-și afla imaginea la care lucrează, ibn Ziyād pentru bisht-ul roșiatic, Michael pentru sinceritate, manuscrisul pentru ironia lui nepricepută etc. Ce este straniu – și abia acum înțeleg asta! – este că mă raportez complet diferit la personajele poveștilor, la Karim, la Farid, la Behar și la ce protejează ele. De parcă ar fi existat în mine o distanță între modurile cum am utilizat cele două șiruri de nume. Sunt sigur însă că ele m-au scris diferit.

Cum ai procedat în cazul poveştilor spuse invitaţilor săi de Bernasius ori al parabolelor spuse pictorului Filippo de ceasornicarul arab ibn Ziyād, ai avut surse de inspiraţie?

Este complicat. Pentru mine, cele cinci povești sunt o mărturie a interesului constant pentru povestirea în ramă. Mă interesează în primul rând relația dintre poveste și ansamblu. Din punctul de vedere al teoriei narative, este o relație specială din cauza raporturilor ce se stabilesc între cei trei poli (lumea ramei, lumile povestirilor și lumea cititorului) și din cauza glisărilor posibile care apar. Care este identitatea unei asemenea lumi? Care este relevanța ei? Cum ne putem pierde în ea evitând rama? Ce modifică în realitatea ramei diferența pe care o introduce o astfel de povestire? Cum face asta? Ce gol ar lăsa dacă ar fi eliminată? Ce construiește suma acestor povestiri? Construcția aceasta este inclusă în construcția ramei sau are o natură separată, distinctă, identitară? Atunci, ce este suma poveștilor fără rama lor? Astfel de întrebări și altele asemănătoare stau la baza deciziei de a structura romanul într-o asemenea formă.

Apoi sunt parabolele și imaginile lui ibn Ziyād, care nu au aceeași natură (și nici rang narativ similar) cu aceea a povestirilor; ele se leagă mai degrabă de alte două versante. Pe de o parte, este vorba de sensul maieutic pe care îl introduc și-l mențin în efortul hermeneutic și în cel detectivistic deopotrivă. Pe de altă parte, este sensul paideic, care poate fi corelat cu tradiția arabă a acestui personaj, o cultură interesată de povestirea didactică, de înțelegerea prin imagine și de descoperirea adevărurilor prin exemplificare directă.

Ştiu că trăieşti retras pentru a te consacra scrisului. Urmăreşti însă online actualitatea literară, românească şi/sau străină? Ce autori (clasici, contemporani) citeşti/ai mai citit, ce urmăreşti pe net? Ce anume te stimulează în scrisul tău?

Când m-am retras geografic, am câștigat timp și am pierdut dialog. Mă refer la dialogurile posibile cu cei din lumea culturală de azi. Apoi nu a mai fost așa, lucrurile s-au reașezat, au apărut alți oameni și alte contexte. Ce m-a izbit cel mai mult – eu, cel puțin, a trebuit s-o trăiesc ca s-o înțeleg – este cât de puțin ne cunoaștem între noi. Am senzația fermă că în societatea de azi există mai multe straturi distincte, individualizate pe orizontală, care comunică între ele mult prea puțin.

Mediul online permite însă o racordare flexibilă la grupurile pe care le preferăm. În schimb, internetul ne individualizează mult ariile personale. Mă informez online, m-am afiliat nominal sau nu la diverse grupuri și direcții care mă interesează etc., am feed-urile mele, care sunt, la rândul lor, foarte specifice, urmăresc regizori care îmi plac, la fel ca oricare altul. Acum citesc „Scrisorar” al lui Mihail Șișkin, dar urmează și „Luarea Ismailului”, de care sunt la fel de curios. Am citit recent „Little” de Edward Carey, „Warlight” de Michael Ondaatje, am recitit „Satantango” a lui Krasznohorkai László și m-am reîntors la Hermann Hesse din motive care nu contează acum. Este o listă incidentală de nume și am ales numai autorii de literatură. Adaug doar câteva din spațiul nostru lingvistic cu care m-am întâlnit pentru prima oară sau din care am recitit cu plăcere în ultimul an: Diana Adamek („Adio, Margot”), Matei Călinescu („Viața și opiniile lui Zacharias Lichter”), Horea Poenar („Locuri blînde pentru Aura”), Matei Florian („Cexina Catapuxina”), Ioana Bradea („Înalt este numele tău”). Sunt foarte multe cărți care așteaptă; să ne cunoaștem alteritatea mai bine înseamnă să încercăm să fim puțin mai liberi.

Dacă ar fi să pariezi, pe ce anume ai paria în literatură? (teme, autori, metode etc.)

Aș paria pe granița dintre mărturisire și invenție – unde localizez discursul literar astăzi. Este o linie fluidă, plină de riscuri, recurențe și lucruri încântătoare. Cred că această graniță are un rol social esențial, care se manifestă inițial la un nivel vizibil prin schimbarea și modelarea credințelor, prin lupta continuă împotriva prejudecăților de tot felul, prin remarcarea unui spațiu al decenței și a unui teritoriu al dialogului. Aceste forme de manifestare trebuie readaptate continuu la context pentru ca eficiența lor să fie credibilă, reală și aplicată. La un nivel mai profund, aceeași graniță influențează societatea modificând formele de sensibilitate sau inventând altele noi, restructurând formele posibile de discurs și, printr-un asemenea gest, deschizând mai departe posibilitatea comunicării. Nu putem inventa fără dialog, fără să ne înțelegem excepția și contrapartea. Acestea sunt gesturi de responsabilitate care ritmează o mișcare a literaturii mult prea vastă pentru acest paragraf.

Cred în invenție pentru că sunt convins că ne modificăm în timp. Ei bine, este vorba tocmai despre aceste modificări și despre redefinirile în mișcare pe care le reclamă ele. De aceea, scriem în primul rând ca să învățăm (și, sunt convins, orice autor serios ar afirma că a învățat scriind un text nou mai mult decât a transmis prin același text – asta nu este o formă de modestie, ci un adevăr lucid și destul de simplu), ca să descoperim și abia apoi ca să fundamentăm forme noi de trăire. Orice autor, orice temă și orice metodă care face asta păstrează deschisă poarta dintre cine suntem și cine putem fi.

Ce urmează după „Prima secundă”, lucrezi la o nouă carte?

Da, firește, am mai multe proiecte, însă vorbesc cu dificultate despre ce scriu, atunci când scriu. Recent, din cauza unui prieten, m-am întors la un text pe care îl lăsasem în urmă, dar nu știu dacă o să reușesc să-l termin, dacă o să-l public etc. Am în plan un altul, dar acolo nu am scris deocamdată aproape deloc și mai este foarte multă muncă de făcut. În plus, este alternanța aceasta dintre lectură și scris, care vine cu propriile sale ritmuri, și care nu-mi permite niciodată să văd cu certitudine înspre ce mă îndrept. Cred că urmează, în primul rând, o perioadă de lecturi, chiar dacă și acestea se vor diminua pentru că, uite, vine primăvara. Mai sunt, apoi, acele aspecte care sunt exterioare literaturii, tot ceea ce ține de viață, lucruri care ne ocupă timpul și ne discursivizează într-o cel puțin la fel de mare măsură. Dincolo de toate astea, îți mulțumesc pentru întrebări și îmi îndrept toate gândurile bune către Literomania, mai ales acum după ce a împlinit 100 de numere în tot atâtea forme și imagini noi.

 

Parteneriat media

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

1 comentariu

  • Când am citit “Cât mai aproape de tine” nu mi-a venit să cred că autorul e român. Pentru că romanul lui nu semăna absolut cu nimic din peisajul literar românesc. Desigur, nu doar insolitul este calitatea lui, ci și scriitura. Pare că e deja un autor matur, care știe foarte bine ce face. Sunt acolo patru personaje care se îmbină și se depărtează unele de celelalte, în proximitatea unei ape (aparent liniștite), iar relațiile dintre ele, ambigui, de pun serios pe gânduri. E un roman care te tulbura și nu înțeleg cum a rămas cu o receptare atât de slabă, în ciuda coteriilor literare.
    Din interviu, văd că al doilea roman este foarte diferit. Altă dovadă că avem aici un scriitor adevărat. A explorat deja alt drum, nu vine să ne spună aceeași poveste și eventual în același fel.

Scrie un comentariu