Avanpremieră

Voi, cuvinte

„Ingeborg Bachmann (1926–1973) se bucură şi astăzi, la peste 90 de ani de la naşterea sa, de aprecierile criticii literare internaţionale, care o consideră una dintre cele mai mari scriitoare de expresie germană ale secolului XX. Publicarea volumelor de poezii Timp amânat (Die gestundete Zeit) şi Invocarea Ursei Mari (Anrufung des Grosen Baren) în anii 1953 şi, respectiv, 1956 o propulsează pe autoarea născută la 25 iunie 1926 în orăşelul austriac Klagenfurt în galeria poeţilor de primă mărime de limbă germană de după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de Paul Celan, Hans Magnus Enzensberger sau Günter Eich. După debutul fulminant în poezie, Ingeborg Bachmann se concentrează mai târziu, între anii 1960 şi 1970, asupra procesului de creaţie a unei opera magna în proză, intitulată Todesarten (Variaţiunile morţii), marcând o tranziţie clară de la poezie la proză. (…) Asemenea lui Paul Celan, Ingeborg Bachmann apare astfel într-un context istoric de profundă dezorientare literară aproape ca un înger salvator al poeziei de limbă germană. Provocarea formulată de filozoful Theodor W. Adorno, reprezentant al teoriei critice şi membru al Şcolii de la Frankfurt, în întrebarea sa referitoare la imposibilitatea de a mai scrie literatură după momentul Auschwitz, părea să fi găsit un răspuns cel puţin aici, în poeziile tinerei Bachmann.”

(Fragment din Prefața semnată de Ramona Trufin în volumul Voi, cuvinte. 101 poeme antume și postume, selecția poemelor și traducerea din germană de Ana Mureșanu și Ramona Trufin, colecţia „Poezia”, Humanitas Fiction 2017)

Timp amânat (1953)

TIMP AMÂNAT

Vin zile tot mai aspre.
Timpul amânat până la revocare
devine vizibil la orizont.
Curând va trebui gheata să-ţi legi
şi câinii înapoi la ferme să-i alungi.
Pentru că măruntaiele peştilor
s-au răcit în vânt.
Sărăcăcios arde lumina nipralelor.
Privirea ta scrutează ceaţa:
timpul amânat până la revocare
devine vizibil la orizont.

Dincolo iubita-ţi se cufundă în nisip,
el se ridică în jurul părului ei fluturând,
vorba i-o taie,
îi porunceşte să tacă,
muritoare o ştie
şi acceptând despărţirea
după fiece îmbrăţişare.

Nu privi în jur.
Gheata ţi-o leagă.
Alungă câinii înapoi.
Aruncă peştii în mare.
Stinge nipralele!

Vin zile tot mai aspre.

Invocarea Ursei Mari (1956)

INVOCAREA URSEI MARI

Ursă Mare, coboară, noapte flocoasă,
fiară cu blană de nori, cu ochii bătrâni,
ochi de stele,
prin desiş răzbat scânteind
labele tale cu gheare,
gheare de stele,
treji ne ţinem turmele,
însă de tine înrobiţi, neîncrezători
în coastele tale ostenite şi în tăioşii
tăi colţi, pe jumătate dezveliţi,
urs bătrân.

Un con: lumea voastră.
Voi: solzii ei.
Eu îi mân, îi rostogolesc
dinspre brazii de început
înspre brazii de la sfârşit,
îi amuşin, cu botul îi cercetez
şi îi apuc între labe.

Fie-vă frică sau nu vă fie!
Plătiţi obolul şi orbul
cu un cuvânt bun alinaţi-l,
să ţină ursul în laţ.
Şi condimentaţi bine mieii.

S-ar putea ca ursul ăsta
să rupă laţul, să nu mai ameninţe
şi toate conurile, din brazi căzute,
să le-alunge, pe cele mari, înaripate,
prăbuşite din rai.

Poezii
1957-1961

VOI, CUVINTE
Pentru Nelly Sachs, prietena, poeta, intru cinstire

Voi cuvinte, sus, după mine!,
şi chiar dacă am ajuns departe,
mult prea departe, mai merge o dată
şi mai departe, merge fără oprire.

Nu se înseninează.

Cuvântul
va trage după el
doar alte cuvinte,
fraza, altă frază.
Aşa ar vrea lumea,
definitiv,
să se impună,
să fie rostită deja.
Nu o rostiţi.

Cuvinte, după mine,
ca să nu rămână definitivă
– nu pofta aceasta de cuvinte
şi sentinţa după recurs!

De-acum să nu lăsaţi o vreme
vreun sentiment să mai vorbească,
pentru ca muşchiul inimii
să se exerseze în alt fel.

Lăsaţi, vă spun, lăsaţi.

Nu în cea mai înaltă ureche,
nimic, o spun, şoptit,
despre moarte nimic nu-ţi vine în minte,
lasă totul, urmează-mă, nu blând,
nici cu amărăciune,
nu consolator,
nici fără consolare,
nedesemnând ceva,
dar nici fără de semn –

Şi doar atâta nu: imaginea
în urzeala de praf, rostogolire goală
de silabe, cuvinte ale morţii.

Nici un cuvânt al morţii,
voi, cuvinte!

Postume
Nu știu o lume mai bună

LINIA VIEŢII

Noaptea îmi apare în vis

Astă-noapte am visat
în palma mea unul îmi desluşea că ar fi scurt
întreruptă, se despică, şi am zărit una
două morţi trei morţi, doar
moarte
şi dimineaţa am presat cu o cârpă udă
locul, am deschis fereastra,
atinse acelaşi loc,
am pus de ceai,
atinse acelaşi loc, totul
atingea fisura asta şi
aşa am văzut-o la trezire:

Ca o rochie veche vreau să mă destram
să mă fracturez pe la încheieturi
să mă zbârcesc, cum mărul se zbârceşte, mică străveche şi cenuşie
să mă fac, iar într-o bună zi înghemuită
să mă întind sub o rădăcină şi să râd
de toate morţile, şi să mă sting, nu violent,
aşa încât abia să simt unde încep
să încetez şi încetez să aparţin


INGEBORG BACHMANN s-a născut in 1926 la Klagenfurt (Austria). După studii de filozofie, psihologie și germanistică la Innsbruck, Graz si Viena, obține titlul de doctor cu o teza despre receptarea critică a lui Heidegger. Întâlnirea (1948) și prietenia cu poetul originar din Bucovina Paul Celan au avut o influență hotărâtoare asupra vieții și a operei lui Bachmann. În 1953 i se decernează premiul uneia dintre cele mai importante grupări literare postbelice din Germania – „Gruparea 47” – pentru volumul de versuri Die gestundete Zeit (Timp amânat). În perioada 1953-1957 locuiește la Roma, unde scrie al doilea volum de versuri, Die Anrufung des Grossen Baren (Chemarea marelui urs) (1956). Volumul de povestiri Das dreissigste Jahr (Al treizecilea an, 1961) marchează trecerea autoarei de la poezie la proză. Spre sfârșitul anului 1965 se mută din nou la Roma, unde, pe lângă librete de operă, scrie romanul Malina (1971) și culegerea de povestiri Simultan (1972), care urmau să alcătuiască, împreună cu alte fragmente de proză, un ciclu epic intitulat Todesarten (Variatiunile mortii). Ingeborg Bachmann a primit Premiul pentru Literatură al Orasului Bremen (1957), Premiul „Georg Büchner” pentru Literatură (1964) și Marele Premiu de Stat al Austriei (1968). Moare în 1973, în urma unui incendiu izbucnit în locuința sa de la Roma, vastul ei proiectul narativ rămânând nefinalizat. Malina, uvertura întregului ciclu epic, este singurul roman terminat. În memoria scriitoarei se acordă anual, din 1977, la Klagenfurt, Premiul Ingeborg Bachmann, una dintre cele mai prestigioase distincții literare din spațiul de limbă germană.

Scrie un comentariu