Atelier

Zeppelin-ul Piticului

1. Era 24 aprilie, orele 11 şi 34 de minute. Sofian s-a oprit din mersu-i şontîc la etajul doi, în scara G a blocului Florin din Baia-Sprie. Ieşea în oraş. În parcarea din faţa scării îl aştepta Smart-ul. De doi ani și jumătate îi tăiaseră piciorul stîng, deasupra genunchiului. I se înnegrise degetul mare. Diabetul îi împlinise șaisprezece ani. Chirurgul de la Cluj i-a spus-o verde: „Prea tîrziu, Sofiane, piciorul nu mai poate fi salvat”. Iar Sofian: „Tăiaţi degetul sau talpa piciorului”. Iar medicul: „Peste o lună o să vii să mai tăiem iar, că se va înnegri tot”. Iar: „Măcar să-mi rămînă genunchiul”. Iar: „Dacă veneai acum un an, da, acuma nu nu se mai poate, Sofiane”.

A primit prin CNAS un picior rigid, fără genunchi. Un an a tot reînvăţat să meargă. Cu cîrje. Şontîc. Ieri, 23 aprilie, gata, s-a dus la chirurgul care-i tăiase piciorul, a predat piciorul fără genunchi, a mai adăugat 1.500 de lei și şi-a luat picior cu genunchi. În dimineaţa asta de 24 aprilie, deci, la orele 11 şi 34, şi-a programat inaugurarea piciorului cu genunchi. Medicul l-a învăţat abecedarul noii achiziții. A intrat, pe neașteptate, şi medicul cardiolog: „Domnule, uită-te la el, e Sofian. În urmă cu optșpe ani l-am operat de inimă şi încă mai trăieşte”.

Uşa vecinei Eulalia s-a deschis. Sofian a bătut cu cîrja în piciorul cu genunchi. „Merele de azi au coaja de badog, Eulalia”, a spus Sofian. Uşa vecinei Eulalia s-a închis.

După tăierea piciorului, Sofian şi-a vîndut vechea lui Dacie, a mai pus 4.500 de lei şi și-a cumpărat Smart-ul. Era greu de condus cu piciorul stîng fără genunchi. Sofian umbla cu greutate. Era mai comod cu celălalt picior. A pornit motorul Smart-ului. La plimbare prin Baia-Sprie. S-a oprit în faţa cofetăriei din parc. S-a uita la vechea catedrală. Cînd era elev, se juca prin părculeţ. Cădea. Se ridica. Avea acum șaizeci și opt de ani. Sofian din Smart îl vedea pe Sofian elev în clasa a doua, jucîndu-se prin parc. Smart-ul o luase pe strada principală, oprise în faţa vechii gări a oraşului. Sofian copilul îl urmase, era deja în gară, urca în trenul de Baia-Mare. Smart-ul pornise și el către Baia-Mare. Parcă-l deranja totuși piciorul cu genunchi. Simţea că-i apare o bătătură pe carnea de deasupra genunchiului. Gara din Baia-Mare. În parcare. Şontîc, şontîc. Pe peron. Cînd l-au scos de sub tren, era fără piciorul cu genunchi. I l-au găsit pe linia ferată de pe peronul trei. În haina costumului, autorităţile au găsit un bilet. „De singurătate”, scrisese Sofian cu un pix cu pastă roşie. Sofian a fost dus la morgă. Un acar a dosit piciorul cu genunchi. Duminică avea să-l ducă la tîrgul de vechituri. Se gîndea să-l vîndă. Habar n-avea cît poate cere.

***

La orele 12 şi 53 de minute, în gara din Baia-Mare, la linia trei, sosea trenul de Baia-Sprie. Rezemat de uşa compartimentului, tînărul Sofian privea pe fereastră. Se construiseră patru blocuri muncitoreşti în cartierul cu case de lîngă gară. Avea în piept un glob gălbui care-l gîdila pînă în cerul gurii. Era bucuros. Ținea în pumnul mîinii stîngi o hîrtie de cinci lei. Biletul de intrare la cinematograful din Baia-Mare costa cincizeci de bani. La orele 14, la cinematograf începea filmul. La orele 18 şi 3 minute urca în trenul Baia Mare – Baia-Sprie, tot de la linia trei. La orele 18 şi 42 de minute ajungea pe peronul gării din Baia-Sprie.

 

2. Era Eulalia Năftănăilă după tată. „Dacă vrei numele Năftănăilă, te iau de bărbat, Florine.” Şi Florin a spus: „Bine, Eulalia”. Asta a fost acum patruzeci şi ceva de ani. Eulalia lucra în atelierul de tehnică dentară din Baia-Sprie. Florin era şeful şantierului unde se construia blocul cel lung de pe strada Geometriei. Pe terasa cofetăriei din centru, Florin a zis: „Domnişoară, ce piept aveţi, domnişoară”. Şi a oftat. Eulalia s-a uitat la el cu atenţie. „E natural, Florine, natural”, i-a răspuns. În dimineaţa următoare, Eulalia l-a chemat pe Florin în atelierul ei. L-a întîmpinat cu ţîţele afară. „Pune mîna, pipăie şi spune-mi dacă mai e nevoie de ceva.” „Nu-i nevoie, Eulalia. De nimic nu mai e trebuinţă”, a îngăimat şeful de şantier. Eulalia Năftănăilă e văduvă, Florin a făcut un AVC şi s-a dus. Are acum șaizeci și opt de ani. Locuieşte pe strada Geometriei, în blocul Florin, botezat așa în amintirea soțului ei. De la Florin i-a rămas băiatul Florinel. S-a dus şi el, prin străinătăți. La Liverpool a terminat facultatea de business. A stat la căminul mixt. Era gratis. În cameră a avut un coleg olog. La studente era la fel. După ce a terminat facultatea, s-a însurat cu Sophie, o oloagă din Irlanda. Aşa s-a născut Patrick. „E sănătos tun, mamă Eulalia”, i-a scris Florinel pe Messenger. Eulalia primea fotografii cu nepotul. „Patrick la doi ani lîngă pomul de Crăciun”, „Patrick la cinci ani, la grădiniţă”, „Patrick jucînd fotbal pe terenul dintre case”, „Patrick cu Sophie, mama lui şi nora ta, la bazinul de înot”. Sophie avea piciorul stîng mai scurt.

„Eu, cînd eram tînără, umblam uite-aşa, ca o zvîrlugă” îşi zicea Eulalia, privind fotografia cu noră-sa.

În 24 aprilie, către seară, i s-a făcut somn. Avea în minte vorbele vecinului Sofian: „Merele de azi au coaja de badog”.

Sofian a fost tîmplar. Sofian a fost colegul de clasă al Eulaliei la Şcoala Generală din Baia-Sprie. Mergeau împreună la ore. Treceau pe lîngă barul cu băuturi, patiserie şi suveniruri ţinut de Piticul Băii-Sprii. Venea Piticul şi le spunea: „Omul e în Paradis pe Pămînt, măi copii”. Le dădea prăjituri fără să le mai ceară bani. Un pitic tăcut, cu trei fetiţe şi trei băieţi. În vis, Eulalia şi le amintea pe Oana, Dina şi Crenguţa, care locuia hăpt pe creanga unui dud, îmbrăcată cu o blăniţă galbenă. Când cobora la tejghea, îşi lua şi halatul cel alb.

Eulalia se uita temătoare la Sofian. Îl pîndea pe nenea Piticul. Era sigură că îşi construise un peşte mare care o să-l înghită pe Sofian în pîntecele lui şi o să-l ţină trei zile şi trei nopţi nemîncat, pînă avea să-i albească toată pielea. Era sigură că peştele e submarinul Piticului, că are forma unui dinozaur, aşa că-l botezase chiar Dino.

„În clasa a şasea am mai avut visul ăsta”, şi-a spus Eulalia, tot în vis. N-avea puterea să se smulgă din vise. Piticul îşi luase o mantie fără mîneci, mîinile lui erau ca niște aripi crescute din trup. „După nenea Piticul s-au apucat pictorii să-i închipuiască în lucrările lor pe îngerii cu aripi”, susținea, tot în vis, Eulalia.

„Cine ar fi de acord, Eulalia, să repare ceea ce-a distrus altul?” striga Piticul, arătîndu-i-l pe Sofian. „I s-au constatat toate defecţiunile”, mai urla Piticul.

Eulalia visa iepele frumoase care se aflau sub autoritatea unei babe. Baba era Crenguţa, cea care locuia de mică pe creanga unui dud. Nu mai avea halatul cel alb. Nici nenea Piticul nu mai avea barul. Lîngă iepele frumoase era şi Iapa Iepelor şi, mai în depărtare, Prîslea cel Voinic, iar în mărul de lângă el, merele de aur. Baba Crenguţa o ducea de mînă pe Eulalia pe o cărare către pădurea de foc, era ceaţă, îi arăta plantele pe care se dezvoltau ciuperci de culoare albă, ca o molimă ce sufoca cu gaze toxice plantele, ce se umpleau cu bube. „Asta-i lepra pămîntului, Eulalia”, i-a spus baba Crenguţa în vis. Exact ca în visul de demult, când Crenguţa nu era babă. Urma ca baba Crenguţa să aleagă cele cinci plante, să pregătească extractul de nucă, să aducă oala de fiert sarmale şi ceainicul cu apa fierbînd sub presiune, să le amestece pe toate ca să facă pomada.

„N-ai uitat visul, Eulalia”, i-a şoptit baba Crenguţa. „Interesant. Pomada asta omoară «lepra pămîntului». Nici pînă astăzi n-am reuşit s-o brevetez.” „Chiar acuma o să strige nenea Piticul”, îşi spunea Eulalia, și auzea din cele patru zări: „Cînd sufletele nu părăsesc trupurile îngropate, trebuie să le înalţi la ceruri cu Zeppelin-ul. Neapărat cu Zeppelin-ul. Altfel nu se poate”, şi apoi hohotul de rîs ascuţit al Piticului.

Se făcuse ora şase dimineaţa. Eulalia se trezise transpirată. „Tot ca-n visul de demult”, îşi spunea uluită. Se apucase de trebăluit în bucătărie. Nu se mai gîndise să caute cheia visului de demult. Pe la şapte dimineaţa îl uitase.

 

3. În Baia-Sprie, ploaia de primăvară o aduceau iute norii negri. Era caldă și dura cam cît drumul unei babe de la cofetăria din centru pînă la Piaţa de alimente de lîngă Primărie.

În dimineaţa de 25 aprilie, în camera unde avea televizorul şi computerul, aşezată în fotoliu, Eulalia îşi punea sieși multe întrebări. Apoi căuta răspunsurile. Plîngea şi se căia că în atelierul de tehnică dentară a avut o lungă perioadă atee. Cele de Sus o atrăgeau acum. Lumea era o corabie care ducea cuvintele ei la înalta judecată a cenaclului literar din oraş.

„Dacă eşti nemulţumită, poţi face recurs, vom porni altă procedură şi te asigur, Eulalia, că rezultatul va fi acelaşi”, de patru ori i-a spus agentul agricol de la primărie cuvintele astea. Eulalia reclamase porumbeii. Asta după ce i-a urmărit o primăvară şi o vară, în 2013, cînd şi-a pierdut bărbatul, cînd umbla de una singură prin oraş. Porumbeii umblau doi cîte doi. În şase luni n-a văzut niciunul singur. Doar ea. Doi cîte doi, pînă ajungeau o sută. Ciuguleau tot, după ei și iarba se ofilea. Dispărea pînă și sămînţa de flori pusă în ghivece pe balcoanele apartamentelor blocului Florin. Trebuiau stîrpiţi. Eulalia scrisese la Primărie și la Protecţia Consumatorului din Baia-Mare despre pericolul care paşte oraşul. În cutiile poştale se găseau săptămînal fluturaşii Eulaliei. Ajunsese un fel de poştaş. Oraşul trebuia să scape de porumbei. Cînd trecea prin parcul cu vechea catedrală, porumbeii se căcau pe capul ei. Se ferea de găinați. La Primărie i se spunea „nebuna porumbeilor”. Şase luni a ţinut bătălia. Au cîştigat-o porumbeii.

Eulalia s-a apucat de pictat. A deschis expoziţii în holurile băncilor comerciale din Baia-Mare. Cel mai colorat tablou al ei se numea „Leana şi radiera”. I l-a cumpărat domnul Pompeiu Iulian, directorul de la BCR. Ajunsese pictoriţă amatoare de succes. În 26 aprilie, la cofetăria din Baia-Sprie avea vernisaj cu expoziţia „Spaţii închise și frumos colorate”. Le văzuse în Ciclade. A fost ultimul concediu petrecut cu Florin Năftănăilă, în anul 2012. La amiază, grecii Cicladelor închideau uşile şi ferestrele din pricina căldurii. Oraşul devenea un tablou tăcut. Peste tot, numai uşi şi ferestre viu colorate. Marea albastră la o aruncătură de băţ. În camera de hotel, Florin îşi fixase fotoliul sub instalaţia de aer condiţionat. Dar Eulalia nici nu simţea căldura amiezii, pleca în turul orașului și făcea schițe.

Chiar în prima noapte după ce s-au întors din concediu, a survenit AVC-ul. Florin a căzut în baie. S-a lovit la cap. La spital, a stat cu el la reanimare şi în salon. Asistentele îl masau la mîini şi la picioare. „Nu mai are mult şi se duce, doamnă.” Ea îşi lipea urechea de buzele crăpate ale bărbatului. Simțea respirația. Auzea cum şopteşte: „Apă”. „Daţi-i apă, doamnă”, striga Eulalia. „E ca și dus, doamnă.” Eulalia îi lua mîna, deja rece, în mîna ei caldă, şoptindu-i: „Dacă mă auzi, mişcă degetele”. Florin Năftănăilă le mişca. „Dar aude, doamna asistentă, mă aude”, zicea Eulalia. „Aude pe dracu’, doamnă, e gata de el, e doar un spasm.” După două zile, l-au dus la morgă. Eulaliei rămase fără bărbat i-a fost ruşine să mai iasă în oraş. Cam după o lună de zile, s-a apucat să urmărească porumbeii. După şapte luni, a devenit pictoriță, grație uşilor şi ferestrelor colorate din Ciclade.

Expoziţia era amenajată. Tablourile înșirate pe pereţii cofetăriei. Două zile de mari emoţii. La amiază trebuia să facă plăcintă cu mere şi clătite cu dulceaţă de mere. Seara şi-o va petrece pe Facebook si Badoo. Avea sute de prieteni. Bărbaţi de la cincizeci și cinci de ani în sus. Îi alegea pe sprînceană. Le acorda prietenia. Nu mai era singură. Deschidea computerul. Citea mesajele. Răspundea. Aştepta like-uri. Își şi umpluse serile. Nopţile dormea că puteai tăia lemne pe trupul ei. Şi brusc, ieri, uite că Sofian i-a spus în faţa uşii de la apartament: „Merele de azi au coaja de badog”. Dacă ar fi avut un pistol, ar fi tras. Așa, i-a trîntit violent uşa-n nas.

Din fotoliu a auzit bătaia în uşă. S-a dus să deschidă. Doamna Lia, fosta ei şefă de la atelierul de tehnică dentară, era foarte agitată. Eulalia a înţeles doar: „Sofian” şi „de singurătate”. A trîntit imediat uşa. S-a aşezat iar în fotoliu. A plîns. Înmormîntarea va avea loc chiar în timpul vernisajului expoziţiei „Spaţii închise frumos colorate”. A cuprins-o ciuda. „Sofian ar fi putut aştepta încă o zi. Îl vor îngropa în colţul ăla urît din cimitir, unde stăpîni sînt spinii şi cărarea e îngustă printre morminte uitate. Nu, n-am să merg la înmormîntare, am altceva mai bun de făcut.” Intrase în bucătărie. Se apucase cu sîrg de dat merele pe răzătoare pentru plăcintă.

În 26 şi 27 aprilie, anul 2017, un Zeppelin, frumos colorat în dungi roşii şi verzi, a trecut razant pe deasupra oraşului Baia-Sprie. De două ori era să lovească turnul catedralei romano-catolice. Cîţiva băiesprieni au putut zări un pitic la cîrma obiectului zburător.

La începutul vernisajului, Zeppelin-ul a rămas ca încremenit deasupra cofetăriei oraşului. Apoi a luat-o lent către cimitir, supraveghind sicriul în care Sofian era mort. „Vai! Ce mort frumos şi tare senin, de parcă nici nu l-a făcut terci trenul”, a glăsuit preotul dinaintea gropii.

 

4. Vernisajul a fost un eşec. A vorbit pictorul venit din Baia-Mare cu autobuzul. L-au ascultat Eulalia cu trei doamne bătrîne din oraş. A rămas neatinsă prăjitura cu mere. Din cei cinci litri de vin s-a băut un singur pahar. Ultimul drum al lui Sofian trecea pe lîngă cofetărie. Pictorul tocmai rostea: „Universul picturilor doamnei Eulalia e închis şi frumos colorat, o lume care-și ajunge sieși”. A aplaudat doar băiatul din cofetărie. Eulalia a mulţumit frumos. Şi-a pus iar în genţi prăjiturile şi vinul, și către casă. Pe aleea care ducea la casa scării G din blocul Florin, a simţit vîntul care-i trecea prin haine. Parcă era dezbrăcată, ori mai degrabă parcă era îmbrăcată în haine reci de badog. A auzit clar vocea lui Sofian: „Merele de azi au coaja de badog”. A scăpat din mîini gențile cu prăjiturile şi vinul. S-a întins pe iarbă. Era deja noapte.

 

5. Eulalia vorbea tare cu nenea Piticul: „Jur că am să-l împuşc, de cum intră în casa scării. Cu pistolul Beretta. Cele şase cartuşe în trup. Jur să ţin în cel mai mare secret această misiune, Piticule. Jur să restitui pistolul”. Piticul : „Doamnă, ţi se dă pistolul Beretta, conform dorinţei tale, pentru a-l nimici pe acela care s-a nimicit deja singur. Îl vei folosi exact aşa cum ai spus. După ce vei trage cele şase gloanţe în trupul ologului, vei lua legătura cu mine pentru a-l returna. Dacă vrei să mai trăieşti, Eulalia, şi să execuţi și alte sarcini asemănătoare, îmi vei da de ştire. Hai, semnează aici”.

 

6. Dimineaţa, trupul doamnei Eulalia a fost descoperit chiar de agentul agricol al Primăriei din Baia-Sprie. „E nebuna porumbeilor, uf! am scăpat!”, a gîngurit agentul. Îi venea să și danseze.

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu