Blitz-proze

Zero

Din teamă

Pe Popică au început să-l pasioneze cărțile. I-a plăcut, de altfel, întotdeauna să citească, după-mesele, uneori și seara, întins în pat. În ultima vreme, cititul s-a transformat pentru el, aproape pe nesimțite, într-un adevărat ritual magic prin care pătrundea într-o lume nouă, nu întotdeauna pe deplin înțeleasă, dar, oricum, capabilă să-i dăruiască cele mai trainice momente de calm spiritual. Uita de tot și de toate, iar necazurile și neajunsurile personale le vedea ca pe niște lamentații caraghioase, de o înfiorătoare banalitate.

Acum nu mai citea după-mesele. Aștepta pînă seara tîrziu, cînd zgomotele străzii se estompau, topindu-se pe rînd, iar majoritatea oamenilor se pregătea de culcare ori dormita deja în fața diverselor emisiuni oferite de micul ecran. Atunci deschidea cartea, iar camera sa începea, pe nesimțit, să se umple cu personaje și ținuturi noi prin care călătorea, înghițind cu lăcomie fiecare aventură. Nu obosea decît tîrziu, după miezul nopții. Era însă o oboseală cu totul deosebită, care nu-l dărîma în pat și nici nu-l adormea imediat, ci îi oferea un somn greu, fără vise.

Era o oboseală odihnitoare, dacă o asemenea expresie este permisă.

După un timp, Popică a constatat că vecinii îl privesc cam ciudat, apoi i-a auzit cum rosteau niște aluzii vagi pe care nu le-a priceput, deoarece Popică nu a priceput niciodată aluziile vagi, pînă cînd unul dintre ei i-a spus direct, îți arde cam mult lumina în cameră! Suspect de mult! Iar curentul electric este din ce în ce mai scump!

Popică i-a explicat că citește, la care i s-a răspuns evaziv: „Lasă, lasă, că știm noi”. Fiindcă nu a primit nici o explicație în plus, a ridicat din umeri și a continuat să-și vadă mai departe de noua sa pasiune. Dar atitudinea și vorbele cu prea multe înțelesuri ale vecinilor au sfîrșit prin a-l neliniști.

Astfel, într-o bună zi, Popică a cumpărat o lanternă puternică și a început, de atunci, să citească numai sub plapumă ori sub pătură, ca în copilărie, cînd făcea lucrul acesta de frica părinților, care-l amenințau mereu cu bătaia.

 

Zero

De cîteva zile ploua mărunt și monoton, fără oprire. Pe acoperișul de tablă, răpăitul înălța consecvent aceleași sunete, înfundate, rostogolindu-le apoi, fără grabă, pe străzile îmbibate cu apă.

Popică a stat un timp la fereastră și a privit ploaia. Crezu că-l va încînta ca și altădată. Apoi se învîrti prin cameră. Scoase din rafturile bibliotecii cîte o carte, și încercă să citească cu aceeași bucurie cu care citise pînă atunci. Dar după prima pagină, o punea înapoi, cu o inexplicabilă lipsă de elan. Fusese, dintr-o dată, aruncat într-o stare amorfă, fără să știe motivul.

Se hotărî să iasă. Plimbările în ploaie îi erau un prilej de bucurie. Se trezi că așteaptă în stația de autobuz, el care refuzase de mult să se mai înghesuie în aceste vehicole. Popică dădu din umeri, fără a-și pune întrebări.

Urcă într-un autobuz care-l duse direct la gară. Acest loc împînzit de lume pestriță fusese pentru Popică, întotdeauna, o ocazie în care își imagina o sumedenie de aventuri fabuloase, năstrușnice, surprinzătoare. Acum i se dezvălui anost, lipsit de culoare și, în special, foarte murdar, învăluit într-un aer umed și greu.

Se așeză la rînd, în dreptul unui ghișeu cu geamul pătat de muște și de degete unsuroase. Așteptă, în timp ce înainta, golit de gînduri. Încet, ca un melc fără cochilie.

Auzi o voce grăbită:

– Dumneavoastră pînă unde doriți?

– Pînă unde doriți dumneavoastră, răspunse Popică.

– Ascultă, domnule, te rog să nu-ți bați joc de mine, zbieră casierul, că mai așteaptă și alții în urma ta!

– Dar nu-mi bat joc deloc, răspunse, fără a ridica vocea, Popică. Dați-mi un bilet pînă unde vreți și-n ce direcție vă place mai mult. Mie îmi este indiferent.

– Indiferent, hîm?!

Brusc, casierul se liniști, iar buzele i se lățiră a zîmbet. Îi făcu semn, foarte amabil, să intre pînă la el. Popică intră printr-o ușă scorojită și mîncată de carii. Casierul îl invită să ia loc. Închise ghișeul, ca și cum era dispus să stea de vorbă cu Popică toată ziua.

Se scuză o clipă, pentru că va dispărea după două cafele. Popică, rămas singur, își roti privirile în jur, mîngîind cu ele pereții parcă îngălbeniți de spaimă. Nu-l încerca nimic altceva decît o înfiorătoare stare de lehamite și plictiseală.

Casierul se întoarse, nu prea repede, cu două cafele și cu doi prieteni îmbrăcați foarte curat, suspect de curat în comparație cu ceilalți de prin gară.

Prietenii casierului îl mîngîiară, un timp, pe Popică pe cap, drăgăstos, îl lăsară să-și bea cafeaua, apoi îl gîdilară sub bărbie, îngînînd melodii vesele și, în cele din urmă, îl urcară într-o mașină albă și-l duseră într-un loc foarte curat și alb, unde Popică fu scăpat de lehamite și de plictiseală și transformat într-un simplu popic.

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

3 comentarii

  • acuma sigur ca pentru radu tuculescu nu e o problema sa surprinda atmosfera anilor acelora. mie unuia, lectura care m-a surprins intr-o stare ros-albastra, ca sa zic asa*, periculozitatea cititului, altfel aleasa cu persicacitate ca simbol, ma trimite la personajul aloizi mogarici. care saliva la vederea ferestrelor luminate ale demisolului unde locuia un maestru. a doua blitz proza ar putea fi rezumata prin textl ilustrativ la o caricatura semnata mihai stanescu: intr-o zi mi-a venit asa, sa mananc toata ciocolata din lume dar ce, crezi ca m-au lasat sa plec? albumul a fost restras incateva ore… comparatia intre numarul de semne grafice cu care s-a spusaceeasi poveste o las la dispozitia cui e dispus s-o faca…
    nota bene: * o stare ros-albastra e o combinatie intre starea de blues si dracii stacojii ai calatoarei holly golightly

Scrie un comentariu