Atelier

A cincea scrisoare

De-a lungul acestui an, am avut o corespondență cu autoarea bască Luisa Etxenike în cadrul unui proiect literar european inițiat la San Sebastian. Fiindcă acest oraș a fost în 2016 Capitală culturală europeană, fundația locală Donostia a dus la capăt mai multe proiecte, între care o serie de corespondențe între perechi de scriitori europeni pe tema relației dintre literatură și realitatea social-politică a vremii noastre. Cele cinci scrisori de fiecare parte dintre mine și Luisa Etxenike au fost publicate, de curând, într-o ediție trilingvă (spaniolă, bască și română). Textul care urmează e una dintre scrisorile mele.

Dragă Luisa,

Iată că am ajuns la finalul micului nostru roman epistolar. Filele noastre scrise s-au arcuit cumva și-au creat un tunel între noi, două persoane destul de diferite ca să fim, unul pentru altul, o sursă de insolit și descoperire mirată a deosebirilor noastre culturale, dar și atât de apropiate ca principii de viață, ca valori asumate și ca aspirații.

De la-nceput am simțit că împărtășesc cu tine fundamentele experienței de scriitor. Mai întâi, seriozitatea esențială a scrisului, aderența sa la uman, responsabilitatea pe care el o implică. Fidelitățile pe care le presupune. Pentru ca un scriitor să existe cu adevărat, el trebuie mai întâi să trăiască în literatură, adânc scufundat în ea, simțindu-i greutatea și curenții, făcând instinctiv mișcările înotului în marea culturală din care face parte. Trebuie să poată respira Homer, să se poată hrăni cu Dante, să poată metaboliza Rilke și Virginia Woolf. Trebuie să fie brodat în canavaua literaturii ca un model de floare într-o tapiserie. Fiecare rând pe care-l scrie trebuie să fi fost deja scris dinainte, căci – n-ai simțit-o și tu? – nu talentul propriu, ci forța enormă a literaturii ne conduce mâna ce ține instrumentul de scris. Talentul nostru personal e acela de-a răzui de pe fiecare pagină crusta albă ce acoperă versurile sau proza deja scrise acolo de la-nceputurile vremurilor. Nu scriem noi înșine, ci descifrăm un palimpsest, căci sub bietele noastre scrieri individuale se străvede acel unic poem de care vorbea Valéry, produs de toți poeții care-au trăit vreodată. Prima noastră responsabilitate e față de ei.

Răspundem în fața lor de calitatea scrierilor noastre. Nu juriile ne dau premii, nu criticii ne judecă, ci ei, cei care-au construit, generații după generații, cu acribie de termite, căile pe care mergem noi acum, și care ni se par atât de limpede desenate. Ei s-au târât de-a lungul lor pentru ca noi să putem levita. Ca să exist în ochii mei, eu trebuie să fiu la înălțimea artei mele, literatura. Nu mă pot păcăli, doar autorii care nu sunt în literatură se pot înșela pe ei înșiși. Știu precis, și am știut-o întotdeauna, care sunt puterile mele, până unde pot să-mping limita limbajului meu, care, după Wittgenstein, este și limita lumii mele.

Prima mea fidelitate este deci pentru arta mea, pentru care exist. A crea „a thing of beauty” a fost, de-a lungul secolelor, una dintre cele mai fericite sorți pe care-a putut să le aibă omul pe pământ, răscumpărată, e drept, cu multă nefericire. Artiști clasici, romantici, manieriști, baroci, moderni și postmoderni, avangardiști și suprarealiști au sculptat Europa după chipul și-asemănarea lor, transformând-o într-o incredibilă arcă a frumuseții produse de om, plutind peste noianul de ape al tuturor disperărilor și decadențelor. Astăzi arta difuzează în țesătura socială ca un imprimeu pe o rochie de vară. Operele de artă devin „copii fără originale” (Baudrillard), care „și-au pierdut aura” (W. Benjamin), poze anonime pe Instagram, dar spiritul nebunesc al artei rămâne, supraviețuiește și merge mai departe indiferent de suportul pe care pictăm sau scriem sau cântăm sau dansăm sau facem film. Pentru că suportul adevărat suntem mereu noi înșine. Arta în cea mai pură descriere a sa este scrisă pe propria piele, e tatuaj.

Nu există artist adevărat, oricât de progresist, oricât de bine orientat ideologic și moral care să nu trebuiască să fie fidel în primul rând artei sale, legilor ei, tradițiilor ei, tehnologiei ei. Dar am convenit noi, de-a lungul tuturor epistolelor pe care ni le-am scris, că doar această fidelitate nu e suficientă. E nevoie și de o alta, cea față de (aș spune) proiectul uman. Arta nu e doar tehnică, literatura nu e – în ciuda spuselor lui Mallarmé – doar îmbinare de cuvinte, oricât de sofisticată ar fi această îmbinare. Dacă literatura s-ar face doar cu cuvinte, cel mai mare scriitor al lumii ar fi Nabokov. Știm cu toții că autorul Lolitei avea o foarte scăzută stimă față de Dostoievski. Îi reproșa dezordinea stilistică, neglijențele, inconsecvențele de pe aproape orice pagină. Dostoievski nu era (doar) un scriitor artist și, prin urmare, pentru Nabokov, nu putea fi printre cei mari. E adevărat că Dostoievski nu e atât de artist ca Nabokov, totuși fiecare pagină a sa face cât toată opera acestuia, pentru că e o fărâmă dintr-un sistem enorm de gândire, cu mult mai amplu, mai puternic și mai adevărat decât arta (uimitoare și ea) a lui Nabokov. Îi deosebește pe cei doi anvergura gândirii, integrarea marilor teme și întrebări fără răspuns din care e alcătuită umanitatea, adâncimea cunoașterii filosofice, teologice, psihologice, etice a ființei umane în toate aspectele ei, la toate adâncimile minții ei, în toate epocile și-n toate locurile. Unii scriitori sunt adânc ancorați în proiectul uman și prin asta sunt mari autori, mari produse ale umanității, alții se află doar pe treapta desăvârșirii artistice într-o specializare îngustă a ei. Prin urmare, cred în arta care spune și ceva despre om pe lângă faptul că spune ceva despre ea însăși. Literatura despre literatură nu mă satisface deplin.

În fine, ultima, dar nu și cea mai neînsemnată fidelitate a scriitorului ar trebui să fie față de lumea înconjurătoare, lumea adevărată în care trăim cu toții în secolul al XXI-lea. Lumea de azi și de aici. Poate că, după spusele aceluiași Dostoievski, frumusețea va salva această lume. Dar ea mai are nevoie și de alte lucruri. De exemplu, de compasiune. De înțelegere, de militantism pentru cauze drepte. Scriitorul, am convenit de la prima noastră scrisoare, este și un intelectual, un luptător. Este greu de imaginat și respectat un autor care, după ce și-a scris pagina minunată, iese pe stradă și trece nepăsător pe lângă un seamăn defavorizat, discriminat, umilit. Sau se preface că nu vede un abuz sau o violență. E imposibil pentru mine să mă gândesc la artiști care sprijină dictaturile, care încurajează extremismele, care sunt rasiști, sexiști, homofobi, care-și clădesc averea pe spolierea semenilor lor. Faptul că, pe lângă politicieni, afaceriști, bancheri etc., mulți scriitori figurează pe lista celor ce și-au ascuns averile în Panama mă umple de oroare. Nici tu, Luisa, nici eu nu putem avea vreodată de-a face cu aceștia.

E motivul pentru care m-a bucurat atât de mult corespondența noastră, pe care poate-o vom continua și-n viitor. Deocamdată abia aștept să ne vedem (pentru prima dată!) la toamnă, în San Sebastian, frumosul oraș din țara ta. Până atunci, îți mulțumesc încă o dată pentru reflecțiile tale curajoase și fără ezitări despre misiunea scriitorului în lume și-ți doresc o vacanță frumoasă, meritată deplin.

Cu toată prietenia,
Mircea

Despre autor

Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu

MIRCEA CĂRTĂRESCU s-a născut pe 1 iunie 1956, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti în 1980. În prezent este profesor dr. în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Este poet, prozator, eseist, critic literar şi publicist. A publicat următoarele volume: „Faruri, vitrine, fotografii”, poeme, Cartea Românească, Bucureşti, 1980; „Poeme de amor”, Cartea Românească, Bucureşti, 1982; „Totul”, poeme, Cartea Românească, Bucureşti, 1984; „Visul” (în ediţiile următoare „Nostalgia”), povestiri, Cartea Românească, Bucureşti, 1989; Humanitas, Bucureşti, 1993; „Levantul”, poem epic, Cartea Românească, Bucureşti, 1990; Humanitas, Bucureşti, 1998; „Visul chimeric”, studiu critic, Litera, Bucureşti, 1991; Humanitas, Bucureşti, 2011; „Travesti”, roman, Humanitas, Bucureşti, 1994; a devenit roman grafic în limba franceză; „Dragostea”, poeme, Humanitas, Bucureşti, 1994; „Orbitor. Aripa stângă”, roman, Humanitas, Bucureşti, 1996; „Dublu CD”, poeme, Humanitas, Bucureşti, 1998; „Postmodernismul românesc”, studiu critic, Humanitas, Bucureşti, 1999; „Jurnal I”, Humanitas, Bucureşti, 2001; „Orbitor. Corpul”, roman, Humanitas, Bucureşti, 2002; „Enciclopedia zmeilor”, carte pentru copii, Humanitas, Bucureşti, 2002; „Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli”, publicistică, Humanitas, Bucureşti, 2003; „Parfumul aspru al ficţiunii”, audiobook, Humanitas, Bucureşti, 2003; „Plurivers” vol. I şi II, poeme, Humanitas, Bucureşti, 2003; „Cincizeci de sonete”, poeme, Brumar, Timişoara, 2003; „De ce iubim femeile”, povestiri şi audiobook, Humanitas, Bucureşti, 2004; „Baroane!”, Humanitas, Bucureşti, 2005; „Jurnal II”, Humanitas, Bucureşti, 2005; „Orbitor. Aripa dreaptă”, roman, Humanitas, Bucureşti, 2007; „Dublu album”, Humanitas, Bucureşti, 2009; „Nimic”, Humanitas, Bucureşti, 2010; „Frumoasele străine”, povestiri, Humanitas, Bucureşti, 2010; „Zen. Jurnal 2004-2010”, Humanitas, Bucureşti, 2011; „Ochiul căprui al dragostei noastre”, publicistică şi proză, Humanitas, Bucureşti, 2012; „Fata de la marginea vieţii”, povestiri alese, Humanitas, Bucureşti, 2014; „Poezia”, Humanitas, Bucureşti, 2015. Traduceri în engleză, germană, italiană, franceză, suedeză, spaniolă, olandeză, polonă, portugheză, maghiară, ivrit, norvegiană, bulgară, slovenă, daneză, bască, rusă, greacă, turcă, croată, sârbă. Cărţile sale au fost premiate de Academia Română, Uniunea Scriitorilor din România şi din Republica Moldova, Ministerul Culturii, ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Asociaţia Editorilor din România. „Nostalgia” a primit în 2005 Premiul literar „Giuseppe Acerbi“, Castel Goffredo, Italia. De asemenea, autorul a primit Premiul Internaţional pentru Literatură de la Vileniča (2011), Premiul Internaţional pentru Literatură „Haus der Kulturen der Welt“, Berlin (2012), Premiul internaţional pentru literatură, Berlin (2012), Premiul Spycher – Literaturpreis Leuk, Elveţia (2013), Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Poezie de la Novi Sad (2013), Premiul Tormenta en un vaso, Spania (2014), Premiul Euskadi de Plata, San Sebastian (2014), Premiul cărţii pentru înţelegere europeană al oraşului Leipzig, 2015; Premiul de stat al Austriei pentru literatură europeană, 2015.

Foto: Cosmin Bumbuț

Scrie un comentariu