A cunoaște, a iubi, a citi

Londra, iarna anului 1947. Întregul oraș e acoperit cu zăpadă și pare de-a dreptul paralizat de ger, iar locuitorii se simt, chiar și la doi ani de la încheierea războiului, ca și cum încă ar lupta pe frontul de acasă, fiind siliți să suporte în continuare lipsuri, frigul din case și raționalizarea hranei. Albertine e soția lui Albert Whitelaw, fost ofițer combatant, acum având diverse misiuni secrete la Berlin, Paris sau alte orașe europene și trebuind să plece frecvent de acasă și să lipsească zile în șir, lăsându-și tânăra și frumoasa soție singură, într-o lume cu care ea încă nu e obișnuită și pe care o simte străină. Căci Albertine e pariziancă, cei doi s-au cunoscut în timpul războiului, în Alexandria, și au rămas împreună, stabilindu-se după căsătorie în capitala Angliei.

Cititorul află toate aceste detalii încă din primele pagini ale romanului „Monsieur Karenin”, publicat de Vesna Goldsworthy în anul 2018. O carte care, cel puțin la un anumit nivel, reprezintă o continuare simbolică a celebrului roman al lui Tolstoi, „Anna Karenina”. Însă nu propriu-zis o continuare a acțiunii, ci mai degrabă o proiecție a acesteia în viitor, atenția scriitoarei îndreptându-se asupra fiului protagonistei lui Tolstoi, un anume „Monsieur Karenin”, ajuns la Londra, la capătul unei lungi călătorii menite a-i pune la adăpost familia în fața tulburărilor care au loc în Rusia după Primul Război Mondial. Așadar, nu atât (sau nu doar!) o continuare ficțională a uneia dintre marile cărți ale literaturii universale, cât mai mult una metaforică, dacă avem în vedere că textul Vesnei Goldsworthy e și o tulburătoare și foarte sugestivă frescă a situației celor siliți ca, după un război mondial sau altul, să se exileze, să-și părăsească țara natală, lăsând în urmă uneori familia, iar alteori un trecut mult prea dureros.

Interesant este, însă, și că această situație a dezrădăcinării o oglindește perfect pe cea a autoarei înseși. Căci, născută la Belgrad, în 1961, și stabilită din 1986 în Anglia, la Londra (lucrând mai întâi la BBC World Service, apoi în diferite universități), Vesna Goldsworthy nu a încetat să mediteze și să scrie despre exil, despre înstrăinare și despre complexele relații dintre oamenii proveniți din spații culturale diferite. Cărțile sale, de la cea dintâi, excelentul studiu intitulat „Ruritania. The Imperialism of the Imagination”, apărut în 1998 și fiind unul dintre textele importante ale ultimelor decenii pentru studiul identității europene și pentru cunoașterea universului balcanic, și până la „Chernobyl Strawberries” (2005) explorează diferitele atitudini ale est-europenilor față de occidentali. Iar romanele ei, „Gorsky” (2015) și „Monsieur Ka” au devenit rapid succese de librărie, impunând publicului cititor din toate țările unde aceste cărți au fost traduse o romancieră deopotrivă matură și profundă, sensibilă și capabilă să mânuiască eficient strategiile ironiei sau pe cele ale prozei de atmosferă.

Citește și Aventura memoriei și drumurile Istoriei

Convinsă că viețile personajelor din cărțile preferate sunt, cumva, mai autentice decât cele ale apropiaților săi ori ale celor pe care îi cunoaște, deoarece prin intermediul textului scris acestea rămân, nu se risipiesc fără urmă în uitare, asemenea existenței oamenilor obișnuiți, Albertine, protagonista romanului „Monsieur Karenin”, se dovedește de la bun început atrasă de poveștile pe care cărțile le spun chiar și dincolo de paginile propriu-zise, dar și de capacitatea acestora de a construi, în jurul cititorului, un soi de univers compensatoriu, o minunată lume ficțională, capabilă să aline toate suferințele provocate de atât de dura realitate a vieții de după cel de-al Doilea Război Mondial. Iar fascinația istorisirii și forța poveștilor de viață ale celor din jurul ei o atrag atât de mult, încât, ca să-și umple cumva plictisitoarea existență londoneză și lungile zile în care soțul ei e absent, Albertine își ia o slujbă al cărei anunț îl vede întâmplător. Datoria sa e să facă conversație în franceză, câteva ore pe săptămână, cu un domn în vârstă, Monsieur Carr, exilat rus ajuns în capitala Angliei și stabilit într-o suburbie din sud-vestul Londrei. Treptat, ea va afla cu uimire că acesta e tocmai fiul Annei Karenina din romanul lui Tolstoi! Și, treptat, va ajunge să cunoască în detaliu întreaga istorie a personajelor din celebrul roman, dar și să nutrească o afecțiune împotriva căreia nu poate, nu știe cum să lupte, pentru Alexei, fiul lui Monsieur Carr.

Vesna Goldsworthy a demonstrat de la începuturile sale literare un extraordinar talent de a crea, în doar câteva pasaje, o atmosferă de neuitat, iar acest lucru este mai evident decât oriunde în romanul de față. Iar dacă, în „Gorsky”, romanciera pornea de la „Marele Gatsby” al lui Scott Fitzgerald și se raporta la stălucitoarea lume din epoca jazz-ului, chiar dacă transplantată simbolic în Londra secolului XXI, în „Monsieur Karenin”, deși tot Londra e locul unde se petrec toate, avem de-a face cu un univers diferit. Aici, un oraș rece și parcă mereu neprimitor contrastează puternic cu pacea și căldura pe care le găstește Albertine în casa lui Carr, iar istorisirile acestuia, evocând Rusia tulburată de la începutul secolului XX, se amestecă, simbolic, cu propriile impresii ale lui Albertine cu privire la anii grei ai războiului, dar și cu relatările fragmentate ale soțului ei cu privire la atmosfera sumbră din Germania de după război. Ascultând amintirile bătrânului Carr, Albertine ajunge să mediteze la enigmele pe care le presimte în chiar existența soțului său, care o iubește, dar e incapabil să comunice cu ea, și pe care și ea îl iubește, însă alături de care nu reușește să mai găsească, după ce se stabilesc la Londra, acele mijloace aparent atât de simple de a fi fericită cu adevărat, care îi erau atât de familiare, în ciuda războiului, pe când se aflau în Alexandria.

Cu o extraordinară sensibilitate și capacitate de înțelegere, Vesna Goldsworthy descrie micile sau marile dificultăți pe care le întâmpină toate cuplurile din romanul său, de la Albertine și Albert, la tristul Alexei Carr, care ar trebui să fie cel mai fericit bărbat alături de Diana, superba sa soție, sau la însuși Monsieur Karenin și Tonia sa, cei care, în ciuda afecțiunii și căldurii care i-a legat, au ajuns să se simtă, odată ajunși la Londra, înstrăinați de ei înșiși și singuri sub același acoperiș. Cumva, fiecare dintre căsniciile personajelor poartă în ea, mai mult sau mai puțin evident, germenele nefericirii, iar însingurarea progresivă pe care o resimt toți cei descriși în această carte duce pe dată cu gândul la nefericirea Annei Karenina, la inadecvarea ei într-o lume care refuza să o înțeleagă și să o accepte și chiar la decizia ei finală. Căci însuși Albert, atât de frumosul soț al lui Albertine, ajunge să moară în circumstanțe tragice, în Germania, în urma unei sinucideri pe care o pusese, se pare, la cale de multă vreme, dar pe care nu o întrevăzuse nimeni. Iar personajele, de la Albertine la Monsieur Karenin, vor ajunge, vor fi silite de brutalele împrejurări cu care se confruntă, să mediteze asupra implicațiilor morale ale sinuciderii. Sigur că, așa cum se întâmplă adesea în textele contemporane care reiau o temă ori personaje literare consacrate, trebuie rezolvată problema adecvării stilistice. Iar Vesna Goldsworthy, care în „Marele Gorsky” nu imitase stilul lui Scott Fitzgerald (iar aceasta se dovedise a fi o alegere foarte înțeleaptă!), decide ca în „Monsieur Karenin” să se raporteze la capodopera lui Tolstoi, luând, în același timp, distanță față de ea. Mai exact, avem de-a face cu o reluare simbolică a anumitor amănunte din „Anna Karenina” (imaginea trenurilor, semnificațiile thanatice pe care acestea le poartă – de pildă, părinții și sora lui Albertine au murit în urma unui accident feroviar, iar soțul ei se aruncă pe linia ferată). Iar dintre acestea, esențială rămâne semnificația dezrădăcinării, plecarea de acasă, înstrăinarea față de aparent cele mai apropiate ființe. Iar dacă Anna lui Tolstoi se simțea străină în mijlocul unei societăți care decisese să o respingă, Albertine simte ce înseamnă să fii străin într-o Londră înghețată și să te simți mai acasă alături de exilații ruși decât în propriul apartament. Chiar gesturile cele mai simple, o îmbrățișare sau un sărut formal, au semnificații diferite în universuri culturale diferite, iar Albertine simte asta atunci când îl îmbrățișează pe Alexei, trecând această apropiere prin filtrul sensibilității franceze, a manierelor britanice și a culturii ruse.

În plus, Albertine e evreică, iar acest amănunt, pe care adesea îl privise ca pe ceva exterior ei și cumva străin, devine important odată ce ajunge să se identifice, simbolic, cu etern exilații și de-a pururi înstrăinații conți Karenin, atât de străini de Anglia. Ca să anuleze distanțele și să reușească să consacre cumva atât de necesara, pentru ea, apropiere de Karenini, pe care-i simte așa de apropiați sufletește, Albertine va începe să învețe rusa (să nu uităm că Vesna Goldsworthy însăși s-a afirmat în plan literar într-o limbă străină!), iar ca să se integreze complet în această lume, ea va așterne pe hârtie, din relatările disparate și fragmentate ale lui Monsieur Karenin, chiar povestea vieții acestuia, din care va rezulta o carte, „Iarna lui Karenin”, replică la cartea pe care Anna Karenina însăși o scrisese pentru fiul ei, în Rusia… Romanul Vesnei Goldsworthy e străbătut de la un capăt la altul de imagini duble sau reduplicate, un personaj din trecut e reluat de unul din prezent, iar o stea de cinema (Vivien Leigh) e oglindită de însăși Albertine, care îi seamănă foarte bine, exact în timpul realizării celebrei pelicule din 1948 care a ecranizat cartea lui Tolstoi.

Poate fi o ființă umană înțeleasă complet făcând abstracție de naționalitatea sa? Poate cineva să se exprime până la capăt în altă limbă decât cea maternă? Și ce se întâmplă atunci când oamenii își văd viețile spulberate de războaie ori de revoluții și trebuie să plece și să o ia de la capăt în altă parte? Romanul Vesnei Goldsworthy formulează subtextual toate aceste întrebări (alături de altele!), însă autoarea nu încearcă niciodată să ofere răspunsuri unice și definitive, convinsă fiind că interogația e ceea ce contează cu adevărat. De aceea, cartea cucerește prin credința nestrămutată – pe care romanciera o împărtășește cu toate personajele sale – în puterea istorisirii, în forța cuvântului (mai ales a celui scris) de a re-întemeia lumea și de a da curaj oamenilor să ia totul de la capăt. Câteodată, chiar viața.

Vesna Goldsworthy, „Monsieur Karenin”, traducere şi note de Luana Schidu, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2020