Mittelstadt Nr. 149

Acei minunați ani (VIII – a doua parte)

La sfârşitul clasei a-ntâia, doamna învăţătoare Munteanu i-a dat Margasoiului rolul câinelui Patrocle. Repetiţiile s-au făcut într-o sală de clasă de la parterul şcolii. Doamna învăţătoare aducea, în fiecare seară, cu Fiat-ul pe actorul de la teatru. Noaptea, târziu, părinţii îşi luau acasă odraslele.

Clasa l-a poreclit pe Margasoiu codău. Margasoiu a plâns în bucătărie şi i-a spus mamei sale că nu mai vrea să fie câine, că se râde de el pe coridoarele şcolii în pauze şi pe străzile oraşului.

A plâns şi mama Margasoiului.

Aurelia Knall l-a luat pe Margasoiu de mână şi i-a spus în pauza mare, în vreme ce se rezemau de bufniţa ţâşnitoare, că acela era doar un rol dintr-o piesă şi că el n-are coadă.

Margasoiu a fost fericit ca pe vremea când era mic, bondoc şi sâsâit şi-i spunea dulapului – dulubap.

 

În prima zi de paşti, blocurile cartierului erau în plină agitaţie. Lumea trecea pe lângă autobuz şi vorbea în şoaptă, să nu deranjeze actorii.

Spectacolul începea la orele patru. Margasoiu avea rolul principal. Aurelia răspundea de texte, de mişcarea scenică şi de prezentarea actorilor. Ea împărţise rolurile. Îl protejase pe Margasoiu întrebându-l, încă de la şcoală, ce rol alege.

„Pe cel mai lung”, spusese Margasoiu, „ştii că pot să-l învăţ cu uşurinţă.”

Avuseseră loc patru repetiţii. Năduşitu se descurcase cel mai rău. În faţa autobuzului, nea Vicente fixase un placaj imens vopsit în alb.

Actorii stăteau pe băncile autobuzului şi, pe măsură ce urmau să intre în scenă, se strecurau pe ferestre.

Margasoiu era şi sufleur.

Textul piesei fusese scris de către domnul profesor de muzică Voicu Filoreanu ajutat de fratele domniei-sale, nenea Isac, şi la rugămintea expresă a domnului Knall.

Oamenii cartierului îşi aduseseră scaune de prin apartamente. Cumpăraseră bere şi o puseseră la rece. Mama Năduşitului avea două sticle neîncepute de sirop de zmeură, se găsiseră şi câteva sifoane scoase de la frigider.

Aurelia se aranjase cu pudră, ruj şi vineţeală de ochi. Avea o rochiţă albă şi o cunună cu şase steluţe argintii.

Nea Arghire îşi pusese costumul vişiniu. Avea în mână găleata cu gunoi. Luşu îşi atârnase la spate o coadă de maimuţă, făcută dintr-o bucată de cablu negru. Îi explica lui Hilde c-o primise din Guineea. Dintr-o colibă sălbatică. Hilde era servitoarea. Făcuse lună autobuzul şi se supărase când Margasoiu o poreclise Aurora.

Trei muşte de cal se aşezaseră pe degetul arătător şi ameninţător al vânzătorului Oanţă.

Lumea era nerăbdătoare. Arghire strigase de câteva ori să înceapă spectacolul că s-a răcit berea.

Se aştepta sosirea familiei Knall. „S-avem răbdare că au copiii mici”, spusese nea Vicente ieşind în faţa placajului alb. Se făcuse linişte.

„Te-ai uitat în oglindă când ai pornit spre scenă, Năduşitule?” întrebă Margasoiu.

„M-ai călcat pe galoş, Cătană”, se răsteşte Strâmbătură.

“Şi eu vreau să intru în autobuz”, se smiorcăie Strâmbătură.

„Cred că mi l-ai găurit cu bocancul ăla ascuţit.”

„Hai intră şi nu te mai uita ca viţelul”, zice Luşu.

„Fii atent la pălărie, Margasoiule, că-i nouă şi-i a bunicului”, zice Aurelia.

„Hilde, treci de mătură scena”. „Nu trec!” „De ce?” „Nu vreau!” „Te-ai împopoţonat cu străinătăţuri, şi-ţi strălucesc ochişorii.”

Din faţa scenei se aud aplauze tot mai insistente. Autobuzul străluceşte în lumină. Nea Vicente l-a curăţat de rugină. Arată ca un autobuz nou, fără ferestre şi fără scaune, da’ cu volan. Bucăţile de hârtie albă, lipite pe caroserie de parcă ar fi nins cu fulgi moi şi lipicioşi.

Aurelia Knall păşeşte pe placajul alb, se opreşte şi cu degetul dus la buziţele făcute pungă cere linişte. Se mişcă sigură de fiecare gest. Anunţă spectacolul, prezintă actorii, bineînţeles că începe cu Margasoiu, ce se apleacă într-o reverenţă spectaculoasă că-i cade pălăria din cap. Bunicul dinspre mamă al Aureliei Knall se îngălbeneşte de supărare.

Aurelia: Pâclă ceţoasă acoperă vederea vietăţilor. După ce pipăie, tentaculele se zbat fără putere tăiate de firele de păr. ACESTA ESTE TEATRUL.

Margasoiu (apărând din stânga autobuzului ţeapăn ca un comandant): Drepţi! culcat şi drepţi şi culcat! te văd, mă, degeaba te-ai pitit în grupă! Culcat, deştepţilor! pentru onor prezentaţi arm’…!

Năduşitu (mângâind coada lui Luşu): De ce se strofoacă, Margasoiu?

Luşu (lovindu-l cu coada peste mână): Taci şi execută.

Cătană: Plouă cu stropi de rouă, ce ne pasă nouă.

Hilde: Erau mai mulţi dar… sau… nu cred să… pentru… am plecat… vin la…

Râsete puternice. Nea Arghire strigă: „Unde ai plecat, mă Oanţă, şi când vii înapoi? Ai dracului ăştia. Le zic bine.”

Margasoiu: Curg lacrimi mari şi sărate, vreau să te păcălesc da’ nu pot pentru că sunt sănătos, odihnit, cuminte şi frumos.

Năduşitu: Să smulgem din interiorul cutiei stomacul uriaş pentru a salva servitoarea captivă.

Aurelia: Peştele care moare de apă şi pe care uitarea-l îngroapă.

Nea Arghire: Ăsta nu există. Vicente, că mă pricep la peşti.

Nea Vicente: Taci şi ascultă piesa, Arghire.

Nea Arghire: Ce să ascult minciunile astea, Vicente?

Margasoiu: Pisoiu’ omorât aici, de către cineva, avea ochi de sticlă curbată, la mâini avea mai mulţi spini, în loc de femur un cuier nebun, în loc de claviculă un ciocan, era un ghemuleţ de vată dungată, peste tot întinsă, peste tot prea linsă. Criminalul se află printre noi.

Năduşitu (către Hilde a lui Oanţă): Zării o fată, o pisică toată, ca un ghem de vată…

Cătană (către Hilde a lui Oanţă): În apa sărată, să vină balena.

Râsete.

Strâmbătură: Ochit, ţintit, nimerit.

Cătană (către Margasoiu): Să-ţi faci treaba unde ţi-o faci de obicei.

Margasoiu (supărat): Vreau să spun că mi-a sărit muştarul.

Năduşitu: De! fiecare om cu mămăliga lui.

Luşu: Şi intenţia contează. (către Margasoiu): Dumneata dormi şi visează.

Nea Arghire (tare şi râzând): Coprol lucrează. Bravo, mă Luşule.

Margasoiu (arătând autobuzul): Avem aici balena Goliat, treizeci şi doi de metri lungime şi şase metri lăţime. Veniţi să vedeţi uriaşul peşte ce ţine în burta lui trupul nevătămat al servitoarei.

Aurelia: Vom pune pe lista de bucate toţi câinii domestici şi o vom chema pe pasărea mâncătoare de omizi.

/M-aţi anihilat./ Lăsaţi-mă-n pace./ Hoţul neprins e negustor cinstit./ Împotriva dentistului, am un dinte./ Sar afară în frig./ Urma scapă turma./

Piesa curgea din ce în ce mai bine. Lumea începuse să bea bere şi să guste din friptură. Se aplauda prea des. Aşa era în fiecare an. Către sfârşit trebuiau să scurteze. Aurelia le făcea semn de cum Margasoiu îşi termina ultima replică. Ieşeau cu toţii în faţa autobuzului şi rosteau în cor:

După cum aţi putut vedea, confecţionăm orice, oricând, oriunde, suntem firmă serioasă, nu ne dezminţim. Slujim pe toată lumea, pe toţi, căutăm clienţi sănătoşi.

După ce se lăsa cortina, Margasoiu, cu un ceaun negru luat din atelierul lui nea Vicente, trecea prin mijlocul mulţimilor şi aduna banii. Seara îi prindea pe toţi afară, discutând şi felicitându-se unii pe alţii şi toţi în cor pe Margasoiu şi pe Aurelia Knall.

Rezemat de trunchiul nucului, domnul profesor de muzică Voicu Filoreanu, ca orice autor dramatic care are succes şi care se respectă, ar fi dorit să poată vedea stelele de desupra capului.

În autobuz, Margasoiu şi ai lui numărau şi socoteau prada.

 

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.