Cărțile mele Nr. 210-211

„Adela”, un roman fără vârstă

Reach content for Google search „g. ibraileanu”, „adela de g. ibraileanu”, „carti pentru bac”, „garabet ibraileanu”



În 1933 apar cele mai frumoase romane de dragoste din literatura română,  „Adela” de G. Ibrăileanu, „Creanga de aur” de Mihail Sadoveanu, „Patul lui Procust” de Camil Petrescu și „Maitreyi” de Mircea Eliade. Întâmplător sau nu, toate sunt istorii ale unor iubiri dramatice, situate într-un cadru care le potențează, de regulă, caracterul excepțional –  Bălțăteștii Neamțului la sfârșit de secol XIX, fin de siècle care luminează crepuscular patriarhala lume moldovenească, Bizanțul și Dacia mitică sadoveniene, capitala interbelică a mondenilor și a mizeriei proletarului intelectual, la Camil Petrescu, India tinereții lui Eliade.

Subintitulat „Fragmente din jurnalul lui Emil Codrescu (iulie-august 189…)”, romanul lui G. Ibrăileanu este, cel puțin într-o privință, singular: întreaga tensiune epică se sprijină pe ambiguitatea unei relații sentimentale. Cu alte cuvinte, textul nu mizează deloc pe suspansul epic, nu se întâmplă nimic dincolo de așteptarea unei clarificări care nu mai vine. Regăsind-o pe Adela, prietenă foarte apropiată încă din copilărie, într-o vacanță estivală, bărbatul de patruzeci de ani se îndrăgostește, dar face tot posibilul să evite mărturisirea. În ultima seară petrecută împreună, la întrebarea femeii în legătură cu natura sentimentului pentru ea, Emil Codrescu îi răspunde: „o nesfârșită prietenie pasionată”. Cuvintele lui sunt, însă, contrazise imediat după aceea de gestul erotic al sărutării mâinii:

„Și-a trecut numai mâna pe ochi și pe frunte. Îi simțeam respirația aproape, parfumul fierbinte al ființei ei. Stătea nemișcată, înaltă, ea toată, cu toată prezența ei, cu teribila ei prezență. Îi simțeam căldura trupului întreg, de la distanță. I-am luat o mână, i-am scos mănușa, dezbumbând-o inexpert. Aveam sentimentul că o dezbrac puțin. I-am sărutat mâna multă vreme, când pe o parte, când pe alta, apoi, cu o senzație și mai otrăvitoare între încheieturile degetelor și, dându-i în sus mâneca îngustă a pardesiului, i-am sărutat brațul de la încheietura mâinii până la stofa răsfrântă. Brațul avea miros de ambră. Ea tăcea, cu fața întoarsă acum. O rugam să meargă în casă, să nu răcească, dar îi țineam mereu mâna, în care nu simțeam nicio intenție de împotrivire sau impaciență și pe care o sărutam mereu, în toate felurile”.

Evident că este vorba de o pasiune împărtășită, pe care cititorul o intuiește din capul locului, adică de la primele pagini ale textului. Cu toate acestea, narațiunea poate fi la fel de captivantă ca un roman polițist, dar în ordinea unei detectivistici mai dificile, mai nesigure, aceea a motivațiilor psihologice. O bună parte din  jurnal oferă piste variate pentru teama de o legătură aproape neverosimil de fericită, una a afinităților profunde. Există, ca și în cazul romanului camilpetrescian, o taină a lui Emil Codrescu, care a făcut să curgă multă cerneală.  Roman autobiografic, eroul este un alter ego al scriitorului; poveste nefericită de dragoste care ascunde un complex oedipian, alimentat de moartea timpurie a mamei, de afecțiunea puternică pentru copilul care a fost cândva Adela și de ipostaza mentorului („mon cher maître”) din adolescența femeii1; povestea unui Don Quijote al reveriei livrești mai puternice ca realitatea etc.2  În plus, spune Simona Sora, „sufletul nu este definit în opoziție cu trupul […], ci dimpotrivă, sufletul are o natură corporală…” 3 ,  obsesia bătrâneții și a morții fiind inevitabilă pentru diarist și pentru creatorul său, de aceea reperele culturale mai adecvate interpretării decât Freud apar în text, doctorul Charcot și stoicii.

Cu siguranță proza de analiză psihologică nu seamănă cu un roman polițist și e greu să ni-l imaginăm pe Hercule Poirot făcând lumină în labirintul vieții sufletești și al relațiilor umane, cu o logică fără cusur și cu dovezi incontestabile. În ce mă privește, nu cred că o asemenea poveste are o cheie. Nici în literatură, nici în viață. O citim/trăim fermecați și pentru că ne provoacă la un dialog deschis, fără limite temporale, și  pentru că, citind-o, ne citim cu voie sau fără voie, știind sau neștiind, oricât de solidă ar fi armura teoretică în care ne-am ascunde. Nu poate fi vorba, firește, de o lectură definitivă, chiar dacă suntem mari amatori de descifrat enigme și de înseriat destine.

Am putea foarte bine să plecăm de la ceea ce se repetă cu mai mare insistență în jurnalul doctorului Codrescu: diferența de vârstă dintre parteneri și ideea că dragostea e doar o iluzie, un construct cultural contrazis de sălbăticia instinctului, unul, însă, necesar în devenirea omului. Tema raportului dintre sexualitate și dragoste apare în alt context și în altă  perspectivă la Mircea Eliade în „Maitreyi”. În timp ce în „Adela” se conturează un veritabil conflict și o opțiune  pentru omul culturii, care întoarce spatele „pitecantropului”, la Eliade apare o mistică a vieții, cu sursa în vechi curente religioase ale Indiei („o beatitudine a simțurilor care depășea senzualitatea, ca și cum ar fi participat la o fericire cerească, la o stare de har”), populară și astăzi nu doar la nivelul mentalității comune, ci și în literatură, mai ales în aceea comercială. Ibrăileanu este, în această respingere a sexualității, paradoxal, mult mai aproape de Occidentul houellebecquian, blazat, dar și angoasat în materie de amor veneric, în ciuda experimentării lui până la depresie, decât relativ contemporanul său orientalist.


Citește și Béranger, ultimul om

 

 


Obsesia bătrâneții și a morții, pe de o parte, și disjuncția între sex și amor, pe de altă parte, au aceeași sursă: neputința de a rupe experiența erotică de imediat, de carnal, de explozia vitală a tinereții. Emil Codrescu nu-și poate imagina femeia iubită îmbătrânind senin, păstrând lumina frumuseții de altădată. Portretul doamnei M., mama Adelei, doar cu zece ani mai în vârstă ca el, dezvăluie un refuz categoric al degradării fizice inevitabile. Cu atât mai mult cu cât, în adolescență, a fost una din iubirile lui fantasmatice de o vacanță. Concluzia privitorului care constată ravagiile timpului pe chipul plin de farmec, seducător cândva, nu cu foarte multă vreme în urmă, este crudă: „Un memento sinistru: Adela peste treizeci de ani…”.

Latentă parcă dintotdeauna, pasiunea pentru Adela se încheagă impetuos în atmosfera de vacanță de la Bălțătești, când curgerea orelor e mai puțin presantă, iar contactul cu o lume cunoscută, la nivelul unei sociabilități odihnitoare, poate crea măcar din când în când impresia unei așezări durabile a lucrurilor.  Dragostea se consumă în lungi plimbări cu trăsura sau pe jos, în tabietul prânzului sau al cinei, ascultând-o cântând la pian, sau de-a lungul unor ore ale cărților ca „Război și pace”, în care își caută propria poveste. În tăcere și-n cuvinte tandru-ironice, cum se cuvine între oameni civilizați, străini de melodramă, de kitschul sentimental, exprimat zgomotos, indiferent de epocă. Totul pare mediat de splendoarea naturii și a culturii. Chopin, Liszt, Creangă, Tolstoi sau Schopenhauer sunt la fel de vii, prilej de bucurie, gând și umor, pentru Adela, ca fata bucătăresei, căreia-i lucrează o rochie, sau ca „Venera din Oșlobeni”, o tânără atrăgătoare pentru a cărei vedere se organizează o excursie la o crâșmă, sub pretextul unei anchete estetice. În portretul filozofului misogin din camera maestrului, o recunoaște pe coana Anica, care vorbește cu „tăți” și a cărei temă unică este „băietul”, colonel de roșiori. Despre literatura română nu prea are cuvinte de laudă („nicio operă de observație cu destulă substanță sufletească”). Îi place, însă, Creangă. Umbra lui apare din când în când în Humuleștiul străbătut de cei doi îndrăgostiți într-o trăsură al cărei birjar este un mucalit ceva mai discret decât moș Nichifor sau în apropierea Ozanei, cea limpede ca cristalul, ziua, „ca dosul de cositor al sticlelor de oglindă”, noaptea.

Și mai fermecătoare pare Adela în mijlocul naturii. În excursia la Poiana Țigăncii din preajma Văratecului, găsește un loc cu bănci și o masă pe care-l decretează „salon”, adică loc de stat mult în tăcere, ascultând și cercetând tot ce-i aproape sau departe:

„Proiectată pe zidul întunecat al bradului, cu rochia trandafirie, cu fața înviorată de mers și de plăcere sub broboada albastră, cu zâmbetul ei roș și luminând din azurul ochilor, îmi părea, până la halucinație, o floare mare, una din acele flori tropicale care atrag irezistibil, amețesc și omoară”.

Totuși, arhetipul romantic al erosului thanatic apare rareori așa de explicit în roman. Feminitatea stă, de cele mai multe ori, sub semnul grației, al unui imaginar mai degrabă luminos decât nocturn. „Frazele sunt hipersensibile și corect îmbrăcate, cu mănuși lungi de dantelă, ca femeile sfârșitului de secol XIX. Cartea învăluie cu atâta delicatețe erotismul, încât un cititor obișnuit cu indiscreția narativă (când a citi e echivalentul lui a te uita cu binoclul în dormitorul personajelor, ca-n «Ferestrele» lui Leif Panduro sau în «Rear Window» de Hitchcock) riscă să rateze imagine după imagine.”4 În opera lui Ibrăileanu, experiența sentimentală scapă de presiunea socialului, tiranică în celelalte trei texte amintite la început. Bogați și cultivați, liberi, fără ostentație, de prejudecățile unui mediu conservator, protagoniștii se confruntă, însă, cu alte limite, nu mai puțin tiranice, dar suspendate temporar, într-o vacanță. Numai în acest interval tensiunile de orice fel se estompează. Ispita cărnii poate sta alături de contemplarea estetică a trupului statuar, la fel cum broboada țărănească și rochia groasă din postav pot înlocui, în zilele friguroase, veșmintele albe din batist, umbreluța trandafirie sau voalul roz. Fragilă și puternică, simplă și sofisticată, supusă și liberă, spectaculoasă în adecvarea la orice realitate, așa apare în ochii îndrăgostitului femeia iubită. Nicio notă din muzica Adelei nu sună fals. Am selectat mai jos câteva fragmente din acest poem al iubirii, partea cea mai rezistentă a romanului.

  • „Cosașii de sub ierburi îi imitau fâșîitul aspru al fustei de mătasă.”
  • „Pănă acum nu îmbătrâneam, pentru că îmbătrâneam fără să știu, ca arborii.
  • „E atât de plăcut să privești o femeie când nu știe că o privești, și mai cu seamă când cetește.”
  • „O iubire acordată ca un premiu pentru calități estetice, morale și intelectuale, o iubire pe care o poți justifica nu e iubire.”
  • „M-am dus în câmp, în aer mult, să mă-mprăștii în natură.”
  • „Noaptea era acum înaintată și creștea cu fiecare stea ivită la orizont ca un ochi sinistru. Eternitatea cerului era funebră. Dar la Bălțătești era Adela, cu umerii largi, cu brațele albe, cu talia rotundă.”
  • „Au început să ciripească rândunelele, în secret: se face ziuă… Peste trei ceasuri o văd, tânără, înaltă. Plecăm la Văratic.”
  • „În sfârșit, mi-a dat mâna s-o ajut și a sărit în picioare elastic și dintr-o singură mișcare, cu fața lângă fața mea, cu ochii în ochii mei, cu un zâmbet schițat și brusc întrerupt. Medită scurt cu privirea fixată o clipă în gol. Apoi:

– Acum să plecăm. Trebuie să fie târziu.”

  • „Birjarul a închis portița în urma ei și, în clinchet de zurgălăi, Adela s-a dus. De pe canapeaua de dinainte, și-a mai scos capul de câteva ori din landau, cu fluturări de voal – voalul care-mi dezmierdase buzele pe drumul spre Văratic și pe care de-atunci nu și-l mai pusese niciodată – și, la o cotitură a drumului, după o dugheană dărăpănată, dispăru într-o singură clipă cea din urmă fluturare a voalului roz.

În acest moment începu trecutul.”

 

  1. În „Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc” (1980), Nicolae Manolescu respinge interpretarea ca roman autobiografic, frecventă în perioada interbelică. Consideră că „taina” lui Emil Codrescu are legătură cu un ansamblu de motive conștiente și subconștiente, cu precădere un complex oedipian, și abulia contemplativă a intelectualului pentru care introspecția oferă o voluptate mai autentică decât trăitul în sine.
  2. Marian Papahagi, „Educația sentimentală”, în „Eros și utopie”, Cartea Românească 1980.
  3. Simona Sora, „«Adela», romanul intimității”, în „Regăsirea intimității”, Cartea Românească, 2008, p.151.
  4. Ioana Pârvulescu, „Fidela Adela”, în „Alfabetul doamnelor. De la doamna B. La doamna T.”, Humanitas, 2021, p. 68

 

În foto: imagine din filmul „Adela” (1985), în regia lui Mircea Veroiu, ecranizare a romanului lui G. Ibrăileanu

 

Susține Literomania

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.