Invitatul/invitata Literomaniei Nr. 164

Aleea Solidarității

Ioana Pârvulescu autori romani

La rubrica „Invitatul/invitata Literomaniei” invităm diverşi scriitori, artişti, oameni din domeniul literar şi cultural să ne scrie despre „mania” literaturii (ca să parafrazăm numele platformei noastre), despre gustul/pasiunea lor pentru literatură, despre relaţia personală cu literatura, cu scrisul şi cititul, despre importanţa literaturii în viaţa lor. În acest număr (nr. 164), invitata noastră este cunoscuta scriitoare și eseistă Ioana Pârvulescu, care a publicat recent un nou roman, „Prevestirea”, la Editura Humanitas. (Literomania)

 

N-am nici o îndoială că în genele noastre e o mică modificare datorată cărţilor, care va fi cândva descoperită de biochimişti.

Prima mea adresă bucureșteană a fost în Balta Albă, „la betonieră”, cum spuneau inițiații, la capătul troleibuzului 92. Eram trei studenți, în apartament, trei dintre cele patru personaje ale romanului „Inocenții”: fratele meu, student la matematică, vărul meu, la chimie, iar eu la Litere. Firește, apartamentul era adesea plin de colegi și de muzică. În sesiune, colocatarii mei învățau din tomuri groase, formule și demonstrații, eu mă distram citind: alesesem bine! Făceam foame cu toții și de multe ori singurul prânz era pâinea prăjită în ulei și presărată cu sare. De ce se numea așa cartierul în care locuiam nu m-am întrebat, mai ales că totul băltea pe-atunci, și toate cartierele ar fi putut primi un nume care să înceapă cu „Balta”.  Am stat doar doi ani acolo, dar adresa mi-a rămas ciudat de clar în memorie: Aleea Solidarității, bloc M 36, scara 4, et. 8, apartamentul 168. Să locuiești la capătul unei linii de troleibuz avea un anume avantaj: puteai găsi loc pe scaun, la plecare. În ce mă privește, rareori mi-l păstram mai mult de două-trei stații, pentru că mereu se plasa lângă mine, ostentativ și privindu-mă fix, o persoană bătrână, bolnavă sau o mamă cu copil în brațe. Mă sculam oftând (doar în sinea mea: educație ardelenească). Făceam cam o oră până la Universitate, fără a socoti și timpul de așteptare, iar troleibuzul se umplea tot mai tare, de la o oprire la alta, până când oamenii dădeau pe-afară ca aluatul crescut, prin ușile care nu se mai puteau închide. Nu era nevoie să te ții de bară, n-aveai cum și unde să cazi, nu știu nici azi cum rezistau cei de la margine. Ajungeam oricum frântă, la ore.

Ioana Pârvulescu Aleea Solidarității

Deși eram la Litere, ideea de a publica – nu neapărat o carte, dar chiar și un articol – părea fantezistă. Era de la sine înțeles că n-am șanse, și nici nu încercam. Alternative nu apăruseră. Înainte de 1990 extrem de puțini tineri ajungeau să-și vadă cărțile publicate. Izbuteau doar dacă erau sprijiniți de cineva cu influență sau dacă se aflau, cu tot cu cartea lor, „pe linie”. Nu eram în nici una dintre aceste categorii. Când vreun coleg de generație reușea s-o facă fără mari compromisuri, ne înveseleam cu toții și ne anunțam bucuroși unii pe alții, socotind asta, pe bună dreptate, o victorie personală. Într-o lume a solidarității clamate și false, noi eram solidari cu adevărat. Cei mai mari decât mine reușiseră, cu chiu cu vai, să debuteze. Oarecum contra unei piețe de carte normale, aveai șanse mai degrabă cu poezia decât cu proza. Cenzura era ceva mai blândă cu versurile, din cauza părerii, complet greșite de altminteri, că ele pot însemna orice și se pot citi oricum. Mai toată lumea depunea așadar o cărticică de poeme la vreo editură, volum care aștepta apoi, cu anii, să apară. Cu cât poetul accepta intervențiile cenzorului, cu atât șansele lui creșteau. Am încropit și eu un volum din versurile scrise în timpul facultății și în anii de navetă – ce să faci mai bun, stând în picioare în autobuzul de navetă, decât să compui poeme ?– și l-am numit Lenevind într-un ochi, pentru că se petrecea „în ochii lui”. Ideea că un poet, fie și îndrăgostit, ar lenevi n-avea șanse să treacă de cenzură într-o lume în care munca era una dintre lozinci, iar poeziile despre muncă se învățau la școală (iar eu trebuia să le predau). Realitatea contrazicea totuși poeziile din manual, iar oamenii se luau, în viața cotidiană, după un alt principiu, formulat tot pe tiparul lozincilor și rostit doar între prieteni de încredere: „Pauzele lungi și dese/ Cheia marilor succese!”

Seria mea a fost mai ghinionistă decât cele de dinainte, a prins toate schimbările. În rău, desigur. Noi am fost primii care au avut, în gimnaziu, o modificare de programă care ne-a lăsat fără botanică, spre disperarea excelentei noastre profesoare, doamna Damașcanu, căreia nu-i venea să creadă că o asemenea radicală reformă poate fi aplicată. A încercat, sărmana, să ne învețe toată botanica în două săptămâni, călcând „directiva”. Erau asmenea gesturi eroice de disidență, neconsemnate nicăieri. Noi am dat, apoi, și admitere la liceu, într-a VIII-a, și examen de treaptă, într-a X-a, cel mai dur din câte aveau să fie, astfel că din șase clase la pornire, am rămas doar două, iar viața de liceu și prieteniile abia încropite s-au făcut praf. Noi am prins transformarea liceului teoretic într-unul semiprofesional, scoaterea orelor de cultură generală, limbi străine, chimie, geografie etc. și introducerea orelor de mașini-unelte, scule dispozitive și verificatoare și altele, al căror nume l-am uitat. Noi am dat la bac și o probă practică, în cazul meu, prezentarea unui strung. Conform diplomei, m-aș putea angaja și azi ca prelucrător prin așchiere. Noi singuri am prins, trei ani la rând, în facultate, practică agricolă de câte o lună întreagă, la Ostrov și Odobești, timp luat, desigur, din cel de citit și scris. Și, în fine, am fost primii care, la absolvire, n-au avut nici măcar un singur post în vreun oraș. Nu mă ostenisem în primii doi ani, în care, și din cauza drumului lung de pe Aleea Solidarității până la facultate, chiulisem mult, dar în ultimii doi a început să-mi placă mult ce făceam, așa că am terminat a treia din serie. Totuși, singura mea opțiune a fost un sat la 50 de kilometri de București.

Și tot noi am fost cei care n-am mai putut nicicum să debutăm, precum colegii doar un pic mai mari, astfel că eu, una, am rămas între generații, în no man’s time, precum Tom Hanks în no man’s land, în filmul „Terminalul”. Literații mai mari decât mine au debutat, cum-necum, în anii ’80, primind titlul de glorie de optzeciști și devenind răsfățații criticii de calitate, iar cei mai mici au scris și debutat în anii ’90, când deja respirau liber, devenind nouăzeciștii. Volumul meu era scris în anii ’80, și a fost tipărit, fără să mai fiu întrebată, în ianuarie 1990, rămânând cumva și între lumile și între generațiile poetice. Cine, chiar așa, cine poate fi preocupat de poezie imediat după o schimbare de regim? Nici măcar eu. Ghinion mai mare pentru un debut nu putea exista. Noroc că debutez cu fiecare nouă carte.

Citește și Prevestirea (fragment) 

Dacă n-am avut noroc în anii de formare (care la mine nu s-au încheiat încă, din moment ce locuiesc tot studențește și trăiesc cam la fel), am dobândit însă, încă de la început, capacitatea de a mă bucura de cărțile altora și de a le sprijini, măcar cu gândul, dacă nu și cu fapta. Desigur, nu suspendarea spiritului critic înseamnă asta, ci suspendarea ideii de concurență, de rivalitate supărată, ca să nu pomenesc și sentimente mai rele. Există, desigur, cărți ale colegilor mei care-mi plac sau mă entuziasmează, și cărți care mi se par ratate. Dar de cele din prima categorie mă bucur de parcă le-aș fi scris eu. Uneori, să împing în față o carte bună a unui coleg sau să o includ în bibliografia studenților îmi dă un fior de triumf ca în anii când nu oricine putea publica.

Tocmai de aceea, m-am mirat din cale-afară când, de curând, lăudând un coleg de generație pe Facebook (unde sunt începătoare și am senzația că ar trebui să-mi pun un semn al exclamării în cerc galben), am fost admonestată dur: „Cum se poate așa ceva – mi-a scris o doamnă, de ce-o faceți, ce-o fi asta, solidaritate colegială?” Și doamna și-a încheiat tranșant comentariul: „Mi-e silă!” Am fost sfătuită de către cei cu mai multă experiență să nu intru în discuții cu persoane necunoscute ostile, dar aș fi avut o replică: „Ce pot să fac, dacă am locuit în anii de formare pe Aleea Solidarității?” Și dacă, aș adăuga, mai locuiesc și acum acolo? Norocirea e, cum se spunea cândva – și e interesant că acest cuvânt a murit, în timp ce opusul lui trăiește – , că nu sunt singură aici. Solidaritatea exclude singurătatea.

Fotografie din arhiva autoarei (Cluj, oct. 2018)

Autoportret
(din titluri de interviu date în anii din urmă)

 

Cred că literatura e cel mai de temut concurent al vieţii (mele).

Așadar specia literară numită viață e cea mai atrăgătoare pentru mine, care am abandonat poezia de dragul eseului, iar eseul l-am părăsit ca să mă dedic romanelor. Viața n-am abandonat-o însă niciodată.

Desigur, scrii pentru că n-ai de ales.

Și cred că totul se plăteşte şi totul se răsplăteşte în scris.

Știu prea bine că scriitorii sunt şi ei nişte bieţi oameni.

Și îi admir pe oamenii care fac capodopere din viaţa lor.

Și mai știu că simplul fapt de a trăi ţine de eroism.

Mă doare cel mai mult prostia oamenilor inteligenţi.

Cartea are un loc esenţial în menţinerea echilibrului lumii, ține lumea pe orbită.

De aceea ar trebui, poate, să se dea amendă celor care citesc în diagonală o carte bună.

N-am nici o îndoială că în genele noastre e o mică modificare datorată cărţilor, care va fi cândva descoperită de biochimişti.

Scrisul bun îl schimbă întâi pe autor, apoi pe cititori. Ar trebui inventat un aparat de măsurat schimbarea și atunci s-ar termina cu subiectivitatea aprecierilor critice.

Nu numai viaţa te ajută să scrii, dar şi cărţile scrise te ajută să trăieşti.

Asemenea părinților care se tem și se bucură pentru copiii lor, mă tem sau mă bucur pentru soarta personajelor mele.

Romancierul e un privilegiat, serviciul lui e viaţa.

Ca să fii preocupat de bine și să scrii despre el, ca să creezi personaje bune, e nevoie să te maturizezi. A spus-o Toni Morrison, iar eu o cred.

Să te ocupi de trecut e un mod de a învinge moartea.

Literatura are și calitatea magică de a opri timpul în loc și de a-l reporni, după bunul plac.

Singurul mod frumos de a sărbători/de a iubi un scriitor este să-l citeşti.

 

 

Susține Literomania

Despre autor

Ioana Pârvulescu

Ioana Pârvulescu

Ioana Pârvulescu predă literatură română modernă la Facultatea de Litere din Bucureşti. A fost timp de 18 ani redactor la „România literară”, unde a scris săptămânal. La Editura Humanitas a iniţiat şi coordonat colecţia „Cartea de pe noptieră“. În 2013, și din nou în 2018, a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru literatură (European Union Prize for Literature – EUPL). Volume publicate: „Lenevind într-un ochi” (1990), „ Alfabetul doamnelor ”(1999), „Prejudecăţi literare” (1999), „Întoarcere în Bucureştiul interbelic” (2003, ediţia a doua, 2007), „În intimitatea secolului 19” (2005), „În Ţara Miticilor” (2007, ediţia a doua, adăugită, 2008), „Întoarcere în secolul 21” (2009), „Viaţa începe vineri” (2009), „Cartea întrebărilor” (2010), „Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale” (2011), „Viitorul începe luni” (2012), „Inocenții” (2016), „Dialoguri secrete” (2018), „Prevestirea” (2020). Romanele Ioanei Pârvulescu au fost traduse în peste cincisprezece limbi europene. Romanul „Viaţa începe vineri” a apărut în 2011 în limba suedeză şi a fost tradus în peste zece limbi europene.Volume traduse în limbi străine:„La vie commence vendredi”, ediție de Odile Serre și traducere în limba franceză de Marily Le Nir, Paris, 2016; „Life begins on Friday”, traducere în limba engleză de Alistair Ian Blyth, Londra, 2016. Traduceri: Angelus Silesius, „Călătorul heruvimic / Cherubinischer Wandersmann” (ediţie bilingvă, 1999 şi 2007), Maurice Nadeau, „Să fie binecuvântaţi” (2002), Laurent Seksik, „Consultaţia” (2007), Rainer Maria Rilke, „Îngerul păzitor” (2007), R. Goscinny, A. Uderzo, „Asterix, viteazul gal ”(2014), „Cosorul de aur” (2014), „Asterix şi goţii ”(2014), Milan Kundera, „Sărbătoarea neînsemnătăţii ”(2014).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: