Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Rodica Bretin
Alo, Marika?
De câte ori aveam musafiri, mai ales de Sfântul Ioan, când veneau în vizită unchii mei, domnii doctori, mama făcea apartamentul lună. Mie şi tatei nu ne cerea să intrăm pe câmpul de luptă cu acarienii şi microbii nevăzuţi, doar să păstrăm curăţenia. Ce însemna asta? Nu erau reguli multe, nici complicate. Întâi, trebuia să ne ştergem pe preşul de la intrare; de ce, nu ştiu, oricum ne descălţam să luăm papucii de casă. Vasele murdare le duceam în chiuvetă, ca mama să le spele mai târziu, iar paharele ni le clăteam singuri. Cam atât. Era să uit, tata bătea covoarele pe zăpadă, o dată pe an, tradiţie de la care niciun bărbat din Braşovul vechi n-avea cum să se fofileze, chiar dacă îşi cumpărase aspirator Raketa.
Mama se ocupa de restul treburilor: călca, cosea, ştergea praful, spăla geamurile, dădea parchetul cu ceară, gătea pe soba Vesta după ce cărase sacoşele de la piaţă. Tot ea îmi făcea patul dimineaţa, îmi aduna hainele împrăştiate, le împăturea ori le punea pe umeraşe, în şifonier. Nu reuşise să mă convingă să mă pierd în mărunţişuri, nici nu mă pusese vreodată să o ajut la ceva. „Treaba copiilor e să se joace şi să meargă la şcoală. Pentru restul e timp mai târziu“, spunea câteodată, o filosofie pe care o împărtăşisem întru totul.
Până la Marika.
Ziua în care trebuia să îmi calce pragul era o vineri oarecare, iar camera mea arăta ca de obicei. Ai fi zis că plecam într-o călătorie şi îmi scosesem lucrurile din dulapuri şi sertare, apoi uitasem să le pun în valize. Haosul din jur n-o fi o piedică în calea fericirii, însă te zgârie la ochi, am constatat, apucându-mă să culeg hainele una câte una. Aşa am făcut primul pas pe un drum nou pentru mine.
Nu ştiu cum, nici când, am ajuns ce nu crezusem vreodată să devin: ordonată. Marika putea veni oricând, iar camera mea trebuia să arate bine tot timpul. Şi nu doar ea, ci şi bucătăria unde ne făceam cafeaua, holul unde îi pregătisem o pereche de papuci de casă pufoşi.
Mama a rămas mască după ce m-a găsit într-o zi spălând linoleul, într-alta ştergând praful şi aranjând vitrinele. Renunţase să mă convertească la doctrina casnică şi iată, miracolul se înfăptuise singur. Eram o gospodină în devenire! Încă nu ştiam să cos, ori să pregătesc altceva în afară de pâine prăjită – dar făcusem un salt ca de la Pământ la Lună.
Nu i-a fost greu să priceapă cine îmi dăduse brânci în imponderabilitate: noua mea prietenă. De-atunci mama o primea cu saleuri, tartine şi prăjituri, de parcă ar fi fost mereu ziua mea. Aşa simţeam fiecare întâlnire cu Marika, ca pe o sărbătoare. Eram împreună la şcoală, acasă la ea sau la mine, uneori prin oraş, în parc, la o cofetărie. Ne împărtăşeam toate secretele, iar când glumeam se prindea imediat, nu trebuia să îi explic poanta. Lucruri care altora nu le spuneau nimic, pe noi ne făceau să ne tăvălim de râs.
Totuşi, se nimerea să nu ne putem vedea în câte un sfârşit de săptămână. Şi-atunci, timpul care altădată trecea în zbor, începea să schioapete, apoi să se târască. Noroc cu Graham Bell, ce ne dăruise o minunăţie a tehnicii, telefonul. Când se întâmpla ceva ieşit din comun, primul meu gând era la Marika. Ce va zice, o să îi placă, o s-o amuze? Îi ştiam numărul pe de rost, roteam discul cu ochii închiși.
Așa am făcut și de data asta. După a cincea cifră mi-am lipit receptorul de ureche. Telefonul n-a apucat să sune decât de două ori. Marika era pe-aproape; n-a durat mult până să-i aud glasul.
– Ce faci?
O căldură mi-a umplut deodată pieptul; îi știam numele, bucurie.
A trecut multă vreme de-atunci, iar anii mi-au adus și bune, și rele. Am cunoscut oameni noi, mulți numai călători prin viața mea. De Marika însă nu m-am despărțit până în ziua de astăzi.
Am rămas prietene, pentru totdeauna.
Sumar Literomania nr. 413 (2026)
Scrie un comentariu