Cronici

Apropieri şi depărtări

Romanul „Euforia” de Lily King (Polirom, 2017, traducere din limba engleză de Sânziana Dragoş) este genul de text care, deşi spune o poveste exotică, în sens propriu, pentru că acţiunea se petrece în Noua Guinee, nu pune accentul pe ceea ce e diferit în cultura şi civilizaţia aceea străină şi atât de îndepărtată, ci pe felul în care întâlnirea cu Celălalt ne poate revela pe noi înşine, nu doar în raport cu nişte indigeni pe care nu-i înţelegem, dar şi în raport cu indivizi din propria noastră cultură şi civilizaţie.

Andrew Bankson e un antrolopog englez în vârstă de treizeci de ani care, după doi ani petrecuţi printre triburile din Noua Guinee, încearcă să se sinucidă. Îl salvează de la înec băştinaşii, târându-l înapoi pe mal şi scoţându-i din buzunar pietrele grele. Andrew are o istorie personală încărcată, cu un frate mai mare, John, mort în Primul Război, alte frate mai mare, Martin, care s-a sinucis puţin mai târziu, în ziua aniversării lui John, un tată – profesor universitar zoolog – model intimidant care moare, şi el, prematur, şi o mamă cu care nu se înţelege. Suntem la începutul anilor ’30, dar actualitatea nu prea are importanţă în această altă parte a planetei, pe o insulă plină de triburi care se luptă între ele, lângă Australia.

Întâlnindu-i pe Fen şi Nell, antropologi ca şi el, ea americancă, el australian, căsătoriţi de doi ani, care caută un trib interesant, pe care să îl studieze şi despre care să scrie, Andrew îşi găseşte un motiv ca să nu purceadă la o altă tentativă de sinucidere. Îi duce pe cei doi în mijlocul unui trib, după care el se întoarce la al său.

Nell e deja celebră în domeniu, prin ceea ce a publicat, deşi e foarte tânără, iar Fen, complexat că nu o poate concura, visează să pună mâna pe un fluier totemic, despre care a auzit, şi care ar conţine o inscripţie ideografică, mărturie fantastică a faptului că triburile acelea aveau un sistem de scriere. Fen este aventurier, gata oricând de a-şi asuma riscuri, inhalează, alături de indigeni, substanţe halucinogene, în vreme ce Nell este foarte sensibilă la psihologia copiilor şi la aceea a femeilor. Face jocuri cu ei, găseşte un mod de comunicare, le învaţă limba atât cât poate, dar e mai ales capabilă de foarte multă empatie faţă de ei, în ciuda faptului că aceştia se exprimă într-un mod diferit de cel al „civilizaţilor”.

Andrew se va întoarce după şapte săptămâni la tribul la care îi lăsase pe Nell şi pe Fen, pentru acelaşi motiv pentru care îi părăsise în grabă: trebuie să admită că e foarte îndrăgostit de Nell. Apropierea dintre ei are loc foarte greu, pentru că amândoi preţuiesc enorm prietenia pe care o au şi felul în care lucrează, studiază împreună şi iau notiţe despre viaţa indigenilor.

Situaţia sentimentală este complicată: în text sunt inserate scrisori şi fragmente de jurnal ale lui Nell sau ale lui Helen, fosta iubită a lui Nell, care îşi părăsise soţul pentru cea care va deveni soţia lui Fen.

Cei „civilizaţi”, Andrew, Nell şi Fen, deşi vorbesc aceeaşi limbă engleză, par a se înţelege uneori destul de greu, iar multe lucruri sunt lăsate sub tăcere. Cel mai bine comunică Andrew cu Nell, poate şi pentru că amândoi poartă în suflet pierderi pentru care nu şi-au încheiat travaliul de doliu: Andrew pe fraţii săi mai mari, iar Nell pe Katie, o soră mai mică, moartă cand erau copii.

Iubirea lor se consumă odată cu plecarea lui Fen după fluierul totemic, aventură din care se întoarce cu prada visată, dar şi cu un sacrificiu – Xambun, unul dintre indigeni, pe care îl luase ca ajutor, moare într-o luptă, deşi Fen susţine că nu au luat fluierul cu forţa, ci i-a fost dăruit. Indigenul mort este un caz special pentru că fusese răpit de nişte „albi” şi dus să muncească forţat, timp de trei ani, după care evadează şi se întoarce la tribul său. Privirea lui nu mai e una ingenuă, ci bizară, pentru că traiul printre „albi” îl schimbă.

Ca să îl îngroape, tribul vrea fluierul, or Fen nu e deloc dispus să renunţe la obiectul care l-ar face bogat şi celebru, dacă l-ar vinde unui muzeu din Occident. Andrew şi Nell îşi dau seama că Fen este prea puţin afectat de moartea lui Xambun, dar temându-se de o reacţie violentă din partea tribului, cei trei fug, cu ajutorul unei canoe cu motor. Nell e însărcinată cu Fen, iar Andrew o iubeşte mai mult ca oricând, iar Fen e conştient de asta. Finalul cărţii este unul destul de predictibil, în logica desfăşurării faptelor de până atunci.

„Euforia” e starea pe care o numeşte Nell ca fiind aceea pe care o trăieşte un antropolog la vreo două-trei luni după ce s-a instalat în mijlocul unui trib şi s-a acomodat cu el. Este vorba despre o stare sufletească pe care se pare că o cunoaşte doar ea, pentru că Andrew ajunsese să vrea să se sinucidă după doi ani petrecuţi în junglă, iar Fen pare insensibil. Deşi participă entuziasmat la activităţi cu bărbaţii din trib, arătându-le simpatie, Fen e un vânător de senzaţii tari, detaşat de cei cu care intră în contact. La Nell, este, de fapt, vorba despre capacitatea ei de a se apropia de oameni, oricât i-ar fi de diferiţi, şi de a-i primi în sufletul ei, aşa cum sunt, chiar înainte de a ajunge să comunice cu ei.

Iubirea de care este capabilă Nell pentru comunitatea de indigeni se revarsă peste toată vitregia cotidianului în Noua Guinee, unde ea însăşi are de vindecat, la început, nişte răni teribile, dobândite tot trăind în sălbăticie. Cu toate acestea, băştinaşii nu sunt prezentaţi nicio clipă ca nişte oameni inferiori, ci ca o civilizaţie ale cărei valori sunt foarte greu accesibile. Există multă disponibilitate afectivă la ei, în portretizarea unor figuri de copii sau a mamei lui Xambun, Malun.

„Euforia” este o carte despre iubire, despre cunoaştere, dăruire şi sacrificiu. Cele trei personaje principale eşuează împreună, pentru că teoria lor despre tipologii în funcţie de punctele cardinale ajunge să fie abuzată de nazişti, ceea ce e o adevărată maculare raportat la intenţia cercetărilor lor, dar eşuează şi separat. Rămâne figura lui Nell, cea mai bună dintre ei, al cărei zbor e frânt.

Lily King, „Euforia”, traducere din limba engleză de Sânziana Dragoş, Editura Polirom, Iaşi, 2017

Despre autor

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghiţeanu a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti în 1994. Master de Studii culturale franceze tot la Universitatea din Bucureşti, în 1996. Doctorat în Literatura franceză modernă la Université Bretagne-Sud din Franţa, în 2009. Lucrează la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti din 1996, unde este conferenţiar universitar din 2014. Predă cursurile de Literatură franceză a secolului XX, Cultură şi civilizaţie franceză, Literatură franceză contemporană, Literatura exilului românesc. Volume în limba franceză: „Marguerite Duras ou le goût du vertige”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016; „Nancy Huston et Nina Bouraoui. Question d’identité”, Presa Universitară Clujeană, 2013; „Sylvie Germain. La Grâce et la Chute”, Editura Institutului European, Iaşi, 2010. Volume în limba românã: „Ora de citit”, Editura Alfa, Iaşi, 2011, „A doua oră de citit”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015. Este co-autoare a volumului „Scriitorul, cenzura şi Securitatea. Bujor Nedelcovici şi invitaţii săi”, Ed. All, Bucureşti, 2009.
Serenela Ghiţeanu a publicat cronici de carte, între 2003 şi 2011, în Timpul, Revista 22, Jurnalul literar, Luceafărul, Contrafort, Convorbiri literare, suplimentul Aldine – România liberă, Observator cultural.
A făcut publicistică în ziarul Cotidianul, între decembrie 2016-mai 2017.

Scrie un comentariu