Cartea săptămânii

Autobiografia lui I. Negoiţescu

Straja dragonilor (Editura Biblioteca Apostrof, Cluj, 1994, reeditată la Editura Humanitas, în 2009, sub îngrijirea lui Ion Vartic), autobiografia lui I. Negoiţescu (1921-1993) – din care a apucat să scrie numai două capitole („Rochia de bal”, respectiv „Convocat la director”) – este şi astăzi o carte extraordinară, extrem de puternică la nivel sensibil, şi de impresionantă la nivel intelectual. Criticul şi eseistul născut la Cluj, membru marcant al Cercului Literar de la Sibiu, emigrat în Germania în anii ’80 – după persecuţii, închisoare şi încercări de sinucidere în comunism (era, pe lângă adeptul unui estetism de factură modernist-europeană, şi homosexual, lucru de neacceptat în comunism!) – şi dispărut pe 6 februarie 1993 la München, este una dintre marile noastre figuri intelectuale, admirator statornic al lui E. Lovinescu – căruia îi este adresat manifestul cerchiştilor sibieni, redactat de el însuşi, la sugestia lui Radu Stanca (alt cerchist sibian de prim-plan); pe Lovinescu îl şi vizitează la Bucureşti tot în anii ’40, dar această biografie neterminată se opreşte chiar în pragul acestui eveniment, ea acoperă primii 20 de ani din viaţa lui Negoiţescu, 1921-1941. Homosexualitatea memorialistului – expusă aici (evolutiv, pe măsură ce devine conştient de ea) fără menajamente, direct şi firesc, dar şi fără nici un fel de obscenitate ori ostentaţie – reprezintă, cu atât mai mult, o dramă şi o teribilă vulnerabilitate, în contextul epocii comuniste, politic şi literar opresive (viaţa, dar şi opera lui Negoiţescu sunt marcate/fracturate de cenzură şi de Securitate).

Când spun că Negoiţescu e una din figurile marcante ale criticii şi istoriei noastre literare – critic şi eseist înainte de toate, deşi a fost şi poet şi prozator, iar ca memorialist se dovedeşte extraordinar, prevestind, poate, diaristul care ni se va revela abia în 2023, căci Jurnalul său de maturitate (cel de tinereţe a fost ars de mama lui, când a fost arestat, în anii ’60) abia atunci va fi publicat de Emil Hurezeanu, legatarul testamentar –, am în vedere anvergura lui europeană şi internaţională, lipsa de complexe tipic autohtone (boală veche la noi, tradusă deseori prin replieri identitare şi naţionaliste, ca şi prin „hiperbole” culturale à la G. Călinescu), inteligenţa ascuţită, dublată de o cultură ieşită din comun, începută foarte devreme: născut într-o familie burgheză, regăţeano-ardeleană (e o sinteză remarcabilă de temperament regăţean şi ardelean), Negoiţescu are la dispoziţie biblioteca impresionantă a tatălui, ofiţer în armată şi apoi avocat, preocupat de literatură (ca amator) şi având cultul bibliotecii (colecţionează tratate de istorie universală, de la antică la modernă, enciclopedii, albume, colecţii întregi de cărţi franţuzeşti, pe edituri etc.; Negoiţescu e astfel conectat la actualitatea franceză, modernistă, a epocii, în anii ’30, şi îşi face el însuşi o bibliotecă, asistat de tatăl său). Ca urmare, viitorul critic gândeşte internaţional, european, cu anvergură, încă din adolescenţă – şi asta în mod firesc, aşa cum firesc integrează în scriitură cultura lui impresionantă, fără ostentaţie –, el situează literatura română în plan european, făcând conexiuni şi paralelisme, aşa cum a făcut-o Lovinescu, criticul admirat.

E important de semnalat acest cosmopolitism (îi apare, de altfel, postum o carte intitulată Din însemnările unui cosmopolit, Editura Paralela 45, 1999), accentuat – pe lângă biblioteca impresionantă de acasă – de formarea lui umană şi intelectuală în mediul multicultural din Ardeal (Cluj, cu o perioadă la Aiud), dublată de peregrinările regăţene (la Galaţi, de pildă), determinate de cariera militară a tatălui, ce obligă familia să-şi schimbe des domiciliul şi oraşul de rezidenţă. Aşa încât, Negoiţescu e în măsură – sensibil şi intelectual – să guste atât rigoarea ardelenească, soliditatea instituţională, tradiţia catolică a minorităţilor vechiului imperiu austro-ungar (dar şi bucătăria lor specifică!), cât şi balcanismul colorat, pestriţ şi mai lax al sudului regăţean (dimpreună cu bucătăria orientalo-balcanică). Poveştile sale de familie sunt, şi ele, pasionante, dezvăluind figuri greu de uitat, în special feminine (culmea!): Filofteia, bunica munteană din partea tatălui, o femeie frumoasă şi frivolă, mare amatoare de poker, recăsătorită cu inginerul italian Godini (care o iubeşte cu pasiune), de o prolificitate extraordinară (are atâţia copii încât singura ei grijă, zice autorul, era cum să scape de ei, dându-i spre înfiere rudelor!), apoi seria nesfârşită a mătuşilor, dar şi a altor femei din anturajul lor, din cercul prietenilor lui Liviu Rebreanu (apropiaţi familiei Negoiţescu) – câteva „egerii”, cum le spune el, femei cultivate care îi marchează formarea spirituală: printre ele Ana Slăvoacă (soţia doctorului Pavel Gălan, din Cluj), cea care îl ajută să facă saltul de la simplul „estetism” cultural (are o existenţă marcată, până la ultima fibră, de cultură) la sensul mai înalt spiritual al acestui estetism:

„(…) m-am spiritualizat şi literatura a căpătat pentru mine noi valenţe, nebănuite până atunci, încetând să însemne doar satisfacţie estetică, oricât de estet am perseverat a fi. (…) Arta, muzica, filosofia şi realitatea zilnică au început să-mi dezvăluie dimensiunea lor într-adevăr ascunsă, devenind semne în vederea altei comunicări decât cea obişnuită, îmbogăţindu-se cu indicibilele conţinuturi esenţiale” (p. 167).

Despre formarea sa intelectuală scrie:

„Ultimii trei ani de liceu la Cluj mi-au fost plini aproape numai de literatură (…) şi în acest răstimp am devenit, treptat, dar sigur, cu adevărat eu. Multe dintre trăsăturile fixate atunci în sensibilitatea mea au rezistat de-a lungul întregii mele vieţi: în poezie, în critică deopotrivă. Mai ales ultimul an, în care procesul de cristalizare s-a desăvârşit, cristalul intelectului meu delimitându-şi toate feţele, când muzica modernă şi pictura modernă au intrat în plămada mea spirituală, când am început să mă pasionez de filosofie, când am devenit suprarealist, când am asimilat cu extraordinară sete critica lui E. Lovinescu şi când l-am cunoscut personal pe Blaga. Marea aventură, AVENTURA, îmi surâdea, viitorul apărându-mi încărcat de promisiuni, tentaţii garantate de configuraţia astrelor. Melancolia fundamentală a sensibilităţii şi destinului meu era purtată pe culmile unor vârtejuri de lumină. Mi se părea că am toate motivele să mă cred un «ales». Şi poate că nu atât «creaţia» mea ( (…) eu nu aveam proiecte fixe, credeam în surprizele inspiraţiei – farmecul viitorului consta tocmai în enigmele lui, în care partea de umbră ţine de însăşi natura luminii), cât cultura de la care porneam, ca adolescent încă, şi care însemna orizontul însuşi deschis larg şi ferm, fermă fiind doar deschiderea (o cultură prin care am izbutit să bag în sperieţi pe Blaga, apoi pe Lovinescu, şi pe care n-o ostentam niciodată, ci ţâşnea din mine ca ceva al firii mele), mă făcea să mă simt atât de sus” (pp. 162-163).

Fireşte că memorialistul admite, în textul lui, că e vorba de o perioadă a adolescenţei în care bravează cu amploarea cunoştinţelor lui literar-culturale, şi cu gustul pentru nonconformism, decadentism ori suprarealism, pentru poezia modernă franceză, şi în genere pentru tot ce e de avangardă. Pe de altă parte, nu văd aici vreun semn de megalomanie ori infatuare (cum s-a spus uneori), ci doar frenezia tinerească a unei inteligenţe şi a unei culturi ieşite din comun.

M-a frapat, în această autobiografie, detaşarea teribilă de care dă dovadă, epurată de orice urmă de sentimentalism, ba chiar şi de melancolie. Tonul detaşat e în acelaşi timp incisiv cu propria persoană, asumat-lucid şi vizionar pe alocuri, aşa cum se întâmplă, probabil, înaintea morţii (fiindcă scria înainte de moarte) şi a lipsei de timp ce-l ameninţă. Textul e incandescent şi percutant ca o coardă întinsă, cu pagini întregi arborescente, fără alineate, în flux continuu, şi cu ample digresiuni (dar mereu controlate).

Ar mai fi, pe lângă cosmopolitism şi homosexualitate, încă o temă importantă, centrală, a cărţii: citadinismul lui funciar, ardelenesc (de fost imperiu), de asemeni mai rar într-o cultură întemeiată pe melancolia ruralului. Negoiţescu e urban până la ultima fibră, fără efuziuni de natură ori rurale (nici tatăl lui nu are aşa ceva). Citadin şi cosmopolit, criticul e, aşadar, un european, obişnuit de mic să gândească în context larg, internaţional, global am zice azi. Dar n-aş vrea să omit aici episodul adolescentin, licean – pe care îl recunoaşte, de asemeni, fără menajamente, deşi nu îl poate explica (poate doar prin oroarea faţă de corupţia partidelor tradiţionale) – al aderării la legionari! (ocazie cu care se miră încă o dată, la bătrâneţe, cum de a fost posibil ca pleiada strălucită a intelectualilor ca Eliade, Cioran, Noica să adere la ideologia legionară).

Straja dragonilor e o carte puternică, scrisă sub presiunea timpului rămas şi a intransigenţei faţă de sine şi de ceilalţi dată de proximitatea morţii. E o carte în acelaşi timp incandescentă şi tăioasă, de o sobrietate tăioasă şi de o detaşare vizionară, ca o autoscopie lucidă în faţa morţii. Cu personaje celebre (Blaga, Rebreanu, Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu) şi mai puţin celebre (evocări fulgurante de chipuri feminine şi masculine misterioase, rămase în memorie), cu o privire scrutătoare asupra propriei formări umane şi intelectuale, şi chiar a propriei persoane („mie chipul meu nu mi-a spus niciodată nimic şi nu am mizat niciodată pe aspectul meu fizic”, pp. 164-165) – o carte pe care v-o recomand! O carte ce pune în scenă (deşi autorul declară că nu face literatură, dar scriitura lui doctă, febrilă şi arborescentă i-o ia înainte) un personaj remarcabil, pe care mi-ar fi plăcut să-l cunosc, aşa cum el îşi dorise, în tinereţe, să-l cunoască pe E. Lovinescu, criticul şi istoricul culturii şi civilizaţiei noastre moderne.

I. Negoiţescu, Straja dragonilor. Memorii 1921-1941, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Ion Vartic, cuvânt înainte de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, 220 p.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu