Atelier Nr. 159

Basm-Alb

Seriozitatea cu care citim mereu basmele ne determină să intrăm, fără să ne dăm seama, în retorica cititorului pregătit, scorțos, cu asul interpretărilor în mânecă. Basmele sunt de citit copiilor, o poveste ieșită din spațiul verosimilului căreia nu este nevoie întotdeauna să-i găsim corespondent în realitate. Doar binecunoscuta opoziție bine-rău mai poate fi reperată în lumea noastră și nu mereu bine definită. În fond, ce e răul și ce e binele? Greu de răspuns în modul cel mai serios!

De câte ori am răscitit „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, m-am îndoit că e un basm veritabil! În stratul de suprafață poate fi. În cel de profunzime, poate fi cel mult un Basm-Alb, disciplinat pe schema lui Propp, dar generos ca întindere și ofertant ca interpretare. Sintetizând definițiile date basmului, acestei specii îi stă bine cu prezența unui fantastic instituțional, cum îl numește Roger Caillois [1]. Deși el există, fără îndoială, cititorul este nevoit să dea cel puțin un test de competență, aplicând grile de lectură potrivite unui text care urmărește cu acuratețe, prin vitralii de basm, devenirea umană. Depășind formula basmului, se dovedește aici util doar pentru a explica metamorfoza, antropomorfismul, atemporalitatea și convențiile de lectură.

Povestea crăișorului, purtător temporar de nume simbolic, depășește granița, și așa proteică, dintre poveste și basm. Puțini sunt cei care, citind acest „basm”, se apleacă cu răbdare la înțelesurile lui tulburi și tulburătoare și, în consecință, incomode. Citind basmele diferitelor spații culturale, am simțit o invitație neliniștitoare la a sta o clipă pe gânduri. Deși amplasate într-o schemă prestabilită, mesajul multora are, totuși, o coerență inedită care te determină să cauți mai mult decât răspunsuri facile sau  prefabricate. Ceea ce, în fapt, face literatura de calitate!

S-o luăm pe rând, renunțând la rama intransigentă a criticii! Echerul lui Sorescu e mai folositor, cât timp sensurile poveștii vor spune mai mult decât liniaritatea basmului. Poate că întâmplările inițiale nu ne vor atrage în mod deosebit atenția. Sunt tipice. Trei feciori încearcă să-și găsească identitatea, conștient sau nu, dar numai unul reușește. Un prim succes sesizabil în trecerea podului nu-l califică. E greu să ajungi cineva, cu o identitate reperabilă. Dar este singurul care reușește să iasă din cercul stării inițiale. Mezinul, în absența unei maturizări comode și previzibile, e disponibil pentru schimbare. Nu de unul singur, ci lângă un personaj pe cât de obișnuit în basm, pe atât de imprevizibil aici. Singura demonstrație de forță a calului e cea inițială. Apoi rămâne dascăl și/sau sfătuitor. De fiecare dată îi motivează crăișorului suferința: „ca omul să prindă la minte”. Pierdut în hățișul tentațiilor, prin pădurile plictisitoare ale vieții, crăișorul tinde să eticheteze. Nu vede esența pentru că nu l-a învățat nimeni. Crede că lumea e în alb și negru, așa cum și nouă ne vine comod s-o facem.

Basmul, în fapt, creionează balansul între alb/negru, bine/rău, numai că tocmai episoadele lui demonstrează contrariul când, trecând podul convingerilor personale, crăișorului „încep a i se încurca cărările”.Textul ispitește prin faptul că, dintr-o dată apare problema alegerii. Spânul, omul „altfel” (cu paleta de prejudecăți pe care o generează), ridică deja o problemă. El nu apare cu forța violentă a personajului negativ (vezi Gheonoaia, Muma-Pădurii, Zmeul etc.), ci, dimpotrivă, cu atracția specioasă a celui care seduce. Deși nu admite această seducție, îl ia slugă pe spân. Mă gândesc că pe copii adesea îi învățăm să nu facă asta, sfătuindu-i cu aerul că avem toată dreptatea din lume. Hățișurile vieții le-o vor cere negreșit. De fapt, vor încălca interdicția morală nu de voie, ci de nevoie. Iată o dovadă că Binele și Răul devin concepte difuze în fața necesității impuse de realitate. Cu alte cuvinte intervine ceea ce înțelepciunea populară identifică în decizia de a te face „frate cu dracul”. Dar dracul are un preț și nu acceptă o frăție decât dacă „brânza-i pe bani”. Prețul va fi plătit „în rate”.

Crăișorul, însă, capătă ceva ce adesea trecem cu vederea: identitate. Vedem numai tragica întâmplare a trădării încrederii unui „boboc în felul său la trebi de aieste”. Ori realitatea e că el se naște! Numele, oricum ar fi el, reprezintă intrarea lui în lume. Toți cei din lume au nume, nu? Sub acest nume, chiar dacă umilitor, crăișorul își începe adevărata viață. Spânul îi primite eliberare prin înviere și reînnoire, dar nu uită să-i ia însemnele puterii. E periculos ca un om fără minte să aibă putere! Îi lasă totuși ceva ce contează foarte puțin în ochii cititorului grăbit: calul. Nu de putere au nevoie novicii, ci de multă înțelepciune. Calul va avea misiunea de a fi sfătuitor. Spânul, perceput ca personaj negativ face și el parte din stirpea celor buni. E pedagogul dur, situația limită – singurele care antrenează. Cel care îți arată fără menajamente că nu e de ajuns să fii al cuiva, ci e important să câștigi dreptul de a fi cineva. Înțelege asta crăișorul? Nu are încotro… Viața e cu sens unic, un sens pe care vrând, nevrând, poți, nu poți, îl parcurgi. Dar niciodată singur. Confortul (calul) și disconfortul (spânul) sunt certitudini. Ceea ce trebuie să câștige sunt prietenii și prieteniile. Stângaci, cu etichete și fără, cu prejudecăți și poticniri, învață că singur nu se poate. În absența prietenilor eșecul este unul previzibil și dureros. Dialogul protagonistului cu aceștia este o veritabilă imagine a comuniunii. În plus prietenii sunt foarte aproape de prototipurile umane cele mai firești, deși sunt copios deformați.

Plecat de la curtea tatălui spre o lume a noilor reguli, a imprevizibilului, trece pe la curtea lui Verde-Împărat doar în ipostază de slugă. Nici nu se putea ca luminatul crăișor să fi venit ca fiu de crai. Fetele îi erau verișoare. O așezare într-o astfel de paradigmă nu era doar primejdioasă, ci și imposibilă, dacă avem în vedere miza morală a basmului! Este nevoie de un alt spațiu definit prin Curtea lui Roș Împărat, o altă fată cu care Harap-Alb să-și împlinească ființa. Dar el nu știe asta; se îndrăgostește și pace. Fata îi cade dragă. Ajuns înapoi la Curtea unchiului, e omorât de spân nu într-o retorică a distrugerii, ci într-o cheie nobilă: spânul se ține de cuvânt și-i oferă eroului posibilitatea de a ieși de sub jurământ. Cu ascuțișul sabiei a ascuțit un spirit, un caracter. Smicelele de măr dulce, apa vie și moartă sunt obiectele convenționale ale salvării. Greutate au aici moartea și învierea/ renașterea. Profeția se împlinește: un om nouc u tot ce călătoria aceasta a vieții îi oferise.

Retrospectiv, starea de novice, greu de purtat uneori, devine singurul fundament valabil al unei personalități. Povestea câștigă prin puternicul caracter realist. Sub pretextul unei călătorii „la un capăt de lume”, cititorul este asimilat acțiunii. Am trecut „poduri”, am rătăcit prin păduri, am gustat trădări și întuneric, am iubit și călătorit, am mers „O bună bucată de pământ,/ O bună bucată de cer,/ O bună bucată de lună” și e de așteptat s-o mai facem „Până când ne va ieși în cale/ Sfânta Vineri/ Să ne spună printre altele/ Că nu mai suntem tineri” [2]. Cred că intuim! Cred că trăim și dibuim apoi ce am trăit. La final, sperăm la Înviere/ Renaștere, asta dacă am avut grijă de sfătuitor și dacă nu l-am izgonit pe Spân. Fără ei nu e posibil să împlinim nici proorocia Sfintei Duminici și nici eforturile celor care stau lângă noi și printre noi ca Mâini ale Proniei (deseori scoasă/e din ecuație!)

La sfârșitul câte unei lecții cu basme, ni se spunea că împlinirea omului vine prin iubire. Nu neg! „Povestea lui Harap-Alb” m-a obligat să înțeleg un detaliu: că moartea face această iubire superioară și eternă.  De fapt, Harap-Alb sunt eu! Fără să știu, însă, în ce punct al călătoriei.

[1] Roger Caillois, „În inima fantasticului, Editura Meridiane, București, 1971, p.14.

[2] Marin Sorescu, fragment din poezia „Poveste”.

Despre autor

Constantin Petrea

Constantin Petrea

Absolvent al Facultății de Litere, Istorie și Teologie, Galați (2001). Continuă studiile la Universitatea „Transilvania” Brașov, cu un master de Scriere Creatoare (2009) și un doctorat despre opera lui Valeriu (Bartolomeu) Anania (2019). A colaborat la revistele „Astra”, (Brașov), „Tabor” (Cluj-Napoca). Actualmente este profesor de Limba și literatura română în învățământul preuniversitar.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.