Atelier Nr. 187

Biblioteca Brautigan

bibliotec_brautigan_literomania



Inspirat de refuzul a zeci de editori de a publica romanul „La pescuit de păstrăvi în America” de Richard Brautigan (înainte ca acesta să devină celebru și să pătrundă în prima tipografie), Todd Lockwood din Burlington, Vermont, a înființat Biblioteca Brautigan în 1990, unde încurajează toți autorii nepublicați să își trimită manuscrisele refuzate de edituri.

Incapabil să susțină de unul singur acest proiect, strict din donații, Biblioteca a fost închisă în 2005 și toate manuscrisele arhivate. În 2010, ea a fost mutată în Vancouver, Washington, unde e deschisă publicului până în prezent, sub atenta supraveghere a bibliotecarului John F. Barber (autorul volumelor „Richard Brautigan: o bibliografie adnotată” și „Richard Brautigan: eseuri despre operă și viață”).

Fiecare manuscris conține câte o poveste unică, imaginată de scriitori aspiranți din întreaga lume care nu au ajuns să publice niciodată, în limba engleză sau multe altele: franceză, japoneză, germană, hindi, rusă, coreeană, spaniolă, persană, punjabă, neerlandeză, flamandă, greacă, maori, malgașă, zulu, italiană, chiar și română. O înșiruire care mă trimite cu gândul la melting po(t)-emul lui Brautigan scris în Tokio, la data de 5 iunie 1976. O încurajare pentru cei care nu au reușit încă să publice:

„Cărțile mele au fost traduse
în
norvegiană, franceză, daneză, română,
spaniolă, japoneză, olandeză, suedeză,
italiană, germană, finlandeză, ebraică
și publicate în Anglia

dar

voi dormi singur în noaptea asta
în timp ce plouă.”

Pornind de la baza autentică de date, de la titlurile și autorii acestor cărți refuzate, atent clasificate pe domenii și genuri literare, voi încerca să le ghicesc pe rând poveștile și să le duc mai departe, într-un documentar (semi)fictiv care își are originile în realitatea concretă dintre rafturile bibliotecii din Vancouver.

Parțial studiu de caz, parțial proză speculativă, principala miză a anchetei mele este de a aduce în atenția publicului manuscrisele care cred că ar fi meritat șansa unei edituri, fie ea și de periferie. În cel mai nefericit caz, demersul meu le va ține de urât celorlalte ciorne și schițe din Biblioteca Brautigan care nu vor vedea niciodată lumina tiparului.

 

SCIENCE FICTION 

Ronny Kaye, „Triada” 

„Triada” este o trilogie SF care pornește de la un termen împrumutat de la artistul elvețian H. R. Giger, autorul design-ului creaturii din filmul „Alien”. Acest termen este „biomecanoid”, adică o ființă alcătuită atât din elemente organice, cât și anorganice, un fel de încrucișare insolită între mamifer și mașină.

Prima parte, „Reptilicon”, este o poveste de laborator având în centru – ce altceva? – decât un experiment scăpat de sub control. Finalul poveștii ascunde un twist prin care ni se sugerează că noua specie de reptile mutante ar conține ADN prelevat chiar de la hibridul original din „Alien”. A doua parte, „Opticon”, parodiază un viitor în care jocurile pe calculator fac legea. Un fel de „Matrix” în care personajul Trinity leagă subtil cele trei părți ale „Triadei”. Ultima parte, „Roboticon” (sau „Lacrimi în ploaie”), e scrisă sub forma unui jurnal futurist, o poveste postapocaliptică spusă de ultimul supraviețuitor de pe Terra, un vânător de recompense ajuns la senectute, poate chiar protagonistul din „Blade Runner”. Numele lui nu e specificat. 

 

H. Bird, „Anii imaculați”

Scris în 1991, manuscrisul prevede sfârșitul lumii în anul 2002. Doar un grup restrâns de copii supraviețuiește și pune bazele unei noi civilizații, într-un tip de societate al cărui unic țel este acela de a nu mai repeta greșelile părinților ce au dus la cataclism. Generația lor reușește să mențină echilibrul fragil și să pună bazele unei mici utopii, rămasă în istorie cu renumele de „Anii imaculați”. Pe măsură ce generațiile trec, ni se sugerează că natura umană își redescoperă latura dominatoare și autodistructivă. Asta din cauză că pergamentul secret cu indicațiile primite de la prima generație se pierde cândva de-a lungul evoluției sau este distrus de un despot hotărât să pună capăt armoniei din ultimele secole.

Destinul schiței lui H. Bird are, oarecum ciudat, o poveste asemănătoare fiindcă, din nefericire, atunci când manuscrisele din Biblioteca Brautigan au fost mutate din Burlington în Vancouver, „Anii imaculați” s-a pierdut în mod misterios și nu a mai fost găsit niciodată.

 

Jack Saunders, „Jism Noir”

Deși începe ca roman SF, pe parcurs devine din ce în ce mai convențional și mai autobiografic. Timpul curge invers, înspre trecut. Un scriitor înzestrat, dar fără prea mult noroc, încearcă să se bucure de darul său și să aprecieze viața așa cum e ea. Nu vinde mai nimic din ce scrie și pierde pe bandă rulantă contracte cu edituri. Nu se poate încadra în rigorile pieței de carte și cerințele publicului de consum. E un spirit mult prea libertin pentru vremurile în care trăiește. A tipărit pe cont propriu niște volume în tiraj restrâns, foarte bine receptate de critică, dar fără acces la cititori. Nu se identifică cu niciunul dintre autorii epocii sale și nici cu genurile literare hibrid ale secolului XXI. Pe măsură ce timpul zboară în direcția opusă și descoperă efervescența anilor ’70 până spre ’50 din secolul XX, constată la senectute că și-a găsit, în sfârșit, modelele culturale: Henry Miller, Lucien Carr, Jack Spicer, Jack Kerouac. Și, firește, Richard Brautigan.

 

SPIRITUALITATE 

Albert Helzner, „365 de pastile de înțelepciune”

Manuscrisul conține 365 de sfaturi, panseuri filozofice, aforisme, maxime spirituale și observații pe care autorul și le-a însușit de-a lungul vieții. Pasajele sunt scrise în format calendar, astfel încât cititorii îl pot deschide la orice dată din an și să descopere mereu ceva surprinzător, poate chiar sfaturi directe destinate zilelor lor de naștere. Fiind inginer, Albert Helzner a creat un sistem prin care cel puțin unui cititor din o sută pastilele sale de înțelepciune îi relevă un adevăr verificat, în directă legătură cu propria experiență de viață. Fiind întrebat cum a reușit să perfecționeze un asemenea model de algoritm cu o precizie țintită, el a răspuns: „Simplu. E doar o chestiune de deducție și matematică elementară”.

Albert Helzner a murit în 2016. A fost un inginer chimist care a patentat numeroase substanțe și gaze noi rezultate în urma combinației cu etilbenzenul. Are articole de specialitate în publicația științifică „Chemical Engineering”. În liceu era pasionat de șah și a câștigat campionatul la cea mai înaltă categorie, la turneele din Massachusetts (1966) și Danvers (1967). Rareori a vorbit despre scrierile sale, publicate sau nu, dar a fost mândru de contribuțiile la Biblioteca Brautigan. Printre alte scrieri de-ale sale donate aici se numără: „Efectul pe termen lung al avortului și alte eseuri despre univers”, „Alte eseuri provocatoare care dau de gândit”, „Lumea greșește”, „Viața pe pământ înainte să ne naștem”, „Câteva observații despre lumea în care trăim”, „Treizeci de secole”, „Trei povestiri cu final neașteptat” etc. 

 

Carol Holobof, „Mama mea”

O asistentă medicală s-a gândit că-l va putea pregăti pe fiul ei de patru ani pentru moartea fratelui mai mare, diagnosticat cu leucemie, dacă va scrie o carte. Povestea e spusă de un băiețel și nu are mai mult de 17 pagini. Carol Holobof nu e lipsită de talent, întrucât situațiile pe care le crează sunt de o duioșie și psihologie fină comparabile cu episoade din „Micul prinț”. Moartea văzută ca etapă a firescului, pe limbajul copiilor. Cărticica ar fi avut un succes răsunător dacă ar fi fost publicată, a fost semnat și un contract după ce mai multe edituri s-au oferit entuziasmate să o tipărească, însă autoarea a retras manuscrisul în ultimul moment. Motivul? Fiul ei cel mare s-a vindecat în mod miraculos. Carol Holobof e convinsă că micuțul ei personaj și procesul prin care a trecut scriind cartea au fost factorii care au dus la salvarea propriului copil. Deși a refuzat vehement să mai tipărească manuscrisul, l-a donat Bibliotecii Brautigan, drept mărturie a experienței sale revelatoare. În egală măsură, poate fi o sursă de consolare și inspirație pentru părinții aflați în situații disperate asemănătoare. 

 

Gene Spaar, „Jam Angelica”

Un suveran pontif foarte bătrân se plimbă în jurul lumii căutând îngeri ai zilelor noastre. „Jam Angelica” este numele avionului său papal. Povestea ne poartă prin locașuri sfinte ca Lourdes și Basilica di Santa Maria Maggiore, dar și spații turistice ca Paris, Cairo și Kathmandu. În New York, chiar lângă iazul din Central Park, întâlnește un adolescent preocupat de soarta rațelor în timpul iernii. Cum vor supraviețui frigului? Zboară toate spre miazăzi sau un îngrijitor de la grădina zoologică le adună într-un adăpost? Grija ingenuă a tânărului și constatarea că el, unsul lui Dumnezeu, nu a fost niciodată interesat de soarta viețuitoarelor din iaz, îl determină pe bătrânul papă să își reevalueze propria viață și adevăratul său rol. Se întoarce de îndată la Vatican și pornește o mică revoluție spirituală. „Jam Angelica” devine adăpostul pe timp de iarnă al rațelor. 

 

DRAGOSTE 

Richard Pitoni, „Victoria”

Un băiețel surghiunit de soartă și renegat de familie se izolează într-o bibliotecă publică și începe să scrie tot ce are pe suflet. Ani în șir, până își termină povestea. Amintiri, jurnal, tot ce vine la rând. Poeziile devin cele mai intime tovarășe de suferință. Se autocaracterizează drept un Forrest Gump, care la fel ca el, în urma unei traume, începe să alerge ani la rând fără să se mai oprească. Atunci când epuizează toate memoriile, începe să-și imagineze viața așa cum i-ar plăcea lui să o trăiască de acum înainte. Simte pe hârtie greutatea pierderii bunicii, singura din familie care l-a iubit. Își anticipează anii maturității, văzându-se căsătorit și simțind fiorii primului copil născut. Întâlnește oameni care îl apreciază și-l iubesc. Descoperă prin scris prietenia, iubirea, trădarea, tot ceea ce a nu a trăit în timpul vieții. Își revarsă în pagini agonia din urma divorțului. De la vârsta de 15 ani până la 45 scrie frenetic, închis în bibliotecă, mii și mii de pagini. După ce așterne ultimul cuvânt, trimite cufărul cu manuscrise unui editor care îi publică opera, cu titlul „Victoria”. 

 

Len Kirschner, „Fără titlu”

„Tocmai am postat pe Facebook ceea ce urmează să citiți. Am reluat postarea de mai multe ori și mi-am dat seama că are suficiente elemente să fie o povestioară. Țin minte că Hemingway, atunci când a fost provocat să scrie cea mai scurtă povestire, a folosit doar șase cuvinte: „De vânzare… botoșei de nou-născut… nefolosiți.” A mea e puțin mai lungă. Menită să fie o simplă postare, spune mai multe decât credeam inițial. Iat-o.”

În urmă cu cinci ani am pierdut-o pe Wendy, soția mea. Cancer. Am găsit în poșeta ei un flacon de gel antibacterian. Încă n-a expirat. Își face treaba. Câte o picătură pe rând, la nevoie. Las restul poveștii pe mâna dumneavoastră. E cel mai sigur așa. Știu că vă spălați des pe mâini. 15 mai 2020 

 

Amaia Tuhoe, „Stele în infern” 

„Stele în infern” este romanul unei crize feminine, tipice până la un punct. Condiţia femeii maori care vrea să depăşească anumite convenţii, o plasează pe autoare în lungul şir al feministelor. E un roman vorbit-scris; scris dintr-o suflare emoţională. E o formulă autobiografică, pătrunsă de frivolitate la nivelul relaţiilor umane – aşa e viaţa, se va spune – şi de prolixitate la nivelul stilului. Fiecare capitol poartă numele unui personaj, prilej de a extinde povestea şi la alte destine. Cartea e în acelaşi timp un album de familie, dar ambiţia prozatoarei de a-i da o formă literară izbuteşte. O poveste stufoasă de dragoste, încărcată de metafore, de lungi analize şi interpretări, de confesiuni edulcorate, de manifestări capricioase. E destinul unei femei din imediata noastră realitate şi în acelaşi timp Femeia, cu graţiile, cu capriciile, cu iubirile şi trădările ei. Viaţa dulce şi amară, tranfigurată într-o carte care îi dă sens prin simbolul stelelor din infern. O carte de vacanţă, uşor de digerat, dar şi de abandonat, în care poţi să te recunoşti sau nu, pentru că recreează o lume. Şi în acelaşi timp, atât de personală, cu problemele, intrigile şi obsesiile ei. 

 

POEZIE 

Noorallah Downing, „Vedere de pe Muntele Alb”

Autoarea scrie poezie așa cum respiră. Copiii ei scriu povești. Soțul ei, secretar fiind, scrie zilnic zeci de rapoarte din care, la finalul programului de lucru, extrage fragmente pe care le aranjează în versuri. El este cel mai puțin talentat din casa Downing, dar se străduiește. Toți din familie scriu mereu câte ceva. În timpul programului, în timpul liber. Chiar și noaptea visează ceea ce vor scrie a doua zi. Nu există concediu sau scurtă ieșire în weekend din care să nu se întoarcă fără un volum nou frumos dactilografiat. Totuși, niciunul din ei nu s-a gândit să publice vreodată. Scriu cu toții din pură plăcere. De ziua ei, Noorallah a primit cadou din partea soțului înregistrarea primului ei volum de versuri pe raftul de poezie al Bibliotecii Brautigan, intitulat „Vedere de pe Muntele Alb”. În urmă cu douăzeci de ani, la scurt timp după ce a finalizat cărticica, l-a cunoscut pe viitorul ei soț, cu care habar nu avea pe atunci că își va petrece tot restul vieții. 

 

Pagat Babbar, „Fantezii”

Fanteziile lui Pagat Babbar sunt de fapt nişte constrângeri pe care ţi le impune de obicei careul de cuvinte încrucişate. Datorită unor reguli pe care şi le propune să le instituie, autorul riscă să piardă esenţialul, poeticitatea, metafora, libertatea expresiei şi să cadă în umor involuntar. De aceea, poemele par nişte noduri marinăreşti, imposibil de desfăcut. Sunetul straniu şi caracterul ermetic sunt rezultatele unei inginerii textuale premeditate. Uneori cioburile pe care le şlefuieşte marinarul în orele de cart sau în aşteptarea încordată a călătoriei pe mare sunt un monument adus inutilului. E o performanţă demnă de cartea recordurilor. Există totuşi o încărcătură emoţională, există multe sugestii şi chiar idei în stare latentă pe care însă autorul le biciuieşte aşa cum Xerxes a biciuit marea. Aşa cum marea l-a biciuit pe acest poet anonim sufocându-i talentul. O poezie dilematică şi anecdotică în acelaşi timp:

„Dacă din dantură dinţii dor deodat’
Dis-de-dimineaţă, după dumicat,
De durere dacă devii defetist,
Dominând durerea dai doar de dentist.” 

 

Andy Macera, „Un nene gras și urât a zis că mă dă la cai” 

O colecție de poezii cu, pentru și despre copii de toate vârstele, din toată lumea. Copiii nepalezi din munții Himalaya care trebuie să parcurgă zilnic trei-patru ore ca să ajungă la școală. Copiii dintr-un trib african unde părinții nu le iau în considerare ziua de naștere, nici cea în care au fost concepuți, ci momentul în care ei s-au ivit pentru prima oară sub formă de gând în mintea mamei lor. Copiii care își lipesc cornetul cu înghețată de frunte ca să devină unicorni. Copiii care citesc „Micul prinț” și la patruzeci de ani. Copiii supereroilor. Copiii din flori. Copiii care sparg ferestre și nu dau vina pe alții. Copiii care au uitat tabla înmulțirii, dar știu cât rest trebuie să primească. Copiii care se spală pe dinți înainte de culcare. Copiii care înghit piuneze și nu pățesc nimic. Copiii care rezolvă puzzle-uri mai mari de 3000 piese. Copiii care nu zbiară la naștere. Copiii care nu dorm noaptea cu lumina aprinsă. Copiii care citesc pe ascuns noaptea, cu lanterna sub pătură. Copiii din nuvelele lui Salinger. Copiii care au crescut odată cu Cartoon Network. Copiii care nu merg la mare cu părinții când e pandemie. Copiii gemeni născuți în ani diferiți. Copiii care în fiecare duminică seara nu ratau niciun episod din „Star Trek: The Next Generation”. Copiii sub un an care gânguresc atunci când văd un sân semidezvelit. Copiii care ling bățul după ce au terminat vata de zahăr. Copiii care citesc romane pe sub bancă în timpul orelor. Copiii din „Împăratul muștelor”. Copiii care ascultă „I Want to Break Free” în zilele de lucru. Copiii care imploră pentru încă cinci minute de somn atunci când sună alarma.

Fragment dintr-un volum aflat în lucru

Sumar Literomania nr. 187

Susține Literomania

Despre autor

Andrei Mocuța

Andrei Mocuța (n. 12.01.1985, Arad) e profesor de limba engleză-franceză și doctor în Filologie cu o teză despre J. D. Salinger. A publicat următoarele cărți: „Povestiri din adânci tinereți” (proză), Editura Cartea Românească, 2006; „Porcilator” (proză), Editura Brumar, 2009; „Trei povestiri” (proză), Editura Mirador, 2010; „Șercan” (proză), Editura Dacia, 2012; „Nu există cuvinte magice” (versuri), Editura Tracus Arte, 2013; „Portret al artistului in absentia. J.D. Salinger: o monografie”, Editura Universității de Vest din Timișoara, 2015; Literatura (proză), Editura Tracus Arte, 2015. Volumul „Povestiri din adânci tinereți” a fost nominalizat la Premiul Național de debut al USR din 2006, iar „Literatura” a fost nominalizat la Premiul de proză al Galei Tinerilor Scriitori din România din 2016. A câștigat Premiul publicului la Turnirul de poezie al USR de la Balcic din 2015.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.