Cărți pentru copii fără limită de vârstă

Ca printr-o oglindă („Crăiasa Zăpezii” de Hans Christian Andersen)

„Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (Ap. I Corinteni 13)

În povestea cea mai cunoscută a lui Andersen, diavolul însuși născocește o oglindă neobișnuită: reflectate în ea, lucrurile și oamenii își dezvăluie viciile cu claritate, iar acestea sunt atât de accentuate, încât confiscă atenției privitorului părțile lor bune și frumoase. În plus, oglinda drăcească izolează obiectul sau ființa reflectată, o decupează din mediul său și din relațiile cu alte obiecte sau ființe.

În felul ăsta, ea instituie în lume o tiranie a defectului, a imperfecțiunii inerente oricărui lucru privit analitic, în detaliu și în izolare. Cititorul nu poate să nu se întrebe în legătură cu motivația unei astfel de invenții monstruoase, și Andersen îl lămurește: „Diavolul zicea că asta e foarte nostim și de haz”. Mai mult, elevii săi (pentru că ne e clar că acest nou mod de a privi se transformă inevitabil într-o școală) susțin cu tărie că oglinda dezvăluie pentru prima dată fața adevărată a lumii. Și pentru a-și duce gluma până la consecințele ei ultime, diavolul își propune să-și urce invenția la cer pentru a-i supune testului ei pe îngeri și pe Dumnezeu. În timpul zborului, însă, diavolul scapă oglinda din mâini – nu-i atât de priceput încât să o strunească – și cioburile ei se răspândesc prin lume, în ochii și inimile oamenilor și pervertesc, într-un mod previzibil, felul în care aceștia percep și simt realitatea.

Karl și Gretchen, protagoniștii poveștii, locuiesc într-un oraș mare și aglomerat, din care lipsesc grădinile. Grădina este spațiul în care te întâlnești nemijlocit cu natura și o observi netulburat; aici îți cultivi hrana, dar și un mod aparte de a te întâlni cu ceea ce trăiește, mai ales prin prezența florilor – plante fără o utilitate practică, dar care vorbesc despre fragilitatea și frumusețea vieții. Ferestrele celor doi eroi sunt legate printr-o grădină improvizată, suspendată de streșini, în care strălucesc, în mijlocul legumelor și verdețurilor, doi trandafiri. Asemenea trandafirilor, observându-i și fiind observați de ei, Karl și Gretchen cresc liberi, bucurându-se de anotimpuri. Asemenea trandafirilor, deși identificați prin nume, Karl și Gretchen nu se deosebesc unul de celălalt – deducem că nu sunt frați, însă au o singură bunică, își petrec timpul împreună și amândoi știu că poveștile bunicii sunt adevărate.

Simbioza paradisiacă a celor doi copii este întreruptă când unul dintre personaje – Karl – se molipsește de ciudata afecțiune cauzată de cioburile oglinzii diavolești. Andersen fixează cu exactitate de cronicar momentul „îmbolnăvirii” lui Karl: s-a întâmplat când priveau într-o carte cu animale și păsări, iar „ceasul de la biserică tocmai bătea cinci”. Descifrăm în subteranul pasajului ironia jucăușă a povestitorului (cum stabilești cu exactitate momentul în care cineva se schimbă?), dar nu ne putem abține să nu sesizăm și o trimitere la o mai subtilă cauză a transformării operate de oglindă – atenția la detalii, diferențe și categorii, izolarea lor precisă din fluxul experiențelor, indexarea realității. După ce primește, din pură întâmplare, unul din cioburi în ochi și altul în inimă, Karl vede cu acuitate greșelile și inadvertențele din poveștile bunicii și din comportamentul lui Gretchen și tot ceea ce trece drept imperfecțiune în natură: viermii care devorează trandafirii. Interesele lui se schimbă, jocurile lui devin „chibzuite”, acum contemplă admirativ perfecțiunea geometrică a structurii fulgilor de zăpadă, frumoși pentru că sunt „făcuți după o potriveală anume”, adică după o lege accesibilă cunoașterii umane. În cercul său, ne spune povestitorul, băiatul este considerat foarte deștept. Cu alte cuvinte, Karl gândește critic. Recunoaștem metodele științei în felul în care evaluează realitatea – știința care, asemenea diavolului de la începutul poveștii, dorește să cunoască lumea plasându-se în exteriorul ei și dezbrăcând-o până la piele.

Noua optică a lui Karl îl face susceptibil farmecelor Crăiesei Zăpezii – care se întâmplă, în mod convenabil, să treacă în sania ei mare prin orașul în care locuiesc copiii. Karl își leagă propria săniuță de cea a Crăiesei. Până să se dezmeticească și să reușească să se desprindă de ea, pentru a se întoarce acasă, devine prea târziu și prea dificil și nu găsește pe nimeni care să-l ajute, așa că nu poate decât să o însoțească. Din nou povestitorul comentează ironic, pe marginea întâmplărilor, despre singurătatea celui care a decis să se separe de lume pentru a o putea cerceta: „Karl s-a speriat cumplit și a încercat să spună o rugăciune în gând, dar degeaba, nu-și aducea aminte decât tabla înmulțirii”. În sania Crăiesei, Karl suferă alte două transformări: mai întâi, devine insensibil la frig, imunizat de sărutul Crăiesei, și-și pierde amintirile despre cei dragi, apoi conștientizează cât de limitată e cunoașterea sa despre lume.

Povestea îl uită pentru moment pe Karl, prizonier voluntar în castelul de gheață al cunoașterii absolute, printre fulgii de zăpadă perfecți, dar lipsiți de viață, unde are să repete fără succes, în afara timpului, deci cumva mort, „un joc de gheață al înțelepciunii”, până la întâlnirea eliberatoare cu jumătatea lui telurică – Gretchen.

Continuarea poveștii prezintă asemănări cu mitul lui Orfeu și Euridice, însă inversând rolurile eroilor. Îi revine fetei sarcina de a-l căuta și de a-l readuce la viață – simbolizată prin anotimpul cald – pe eroul sedus de promisiunea unei eternități împietrite și, în definitv, imposibile de atins doar cu mijloacele minții.

Gretchen pleacă în căutarea lui Karl primăvara, iar locurile în care se petrec încercările la care este supusă sunt reprezentări ale celor patru anotimpuri și ale principalelor etape din viața unui om. Primul gest pe care-l face fata, pornind la drum, pentru a marca natura excepțională a aventurii sale, este să renunțe la pantofii ei cei noi, roșii, pe care Karl încă nu-i văzuse și „la care ținea mai mult decât la orice”. Putem specula interpretând metafora pantofilor ca acceptare asumată a greutăților viitoare (Gretchen va merge desculță, asemenea sfinților), dar și ca renunțare la feminitatea adultă, la sexualitate: Gretchen îl poate regăsi pe Karl doar din postura de copil, nu din cea de femeie.

Călătoria lui Gretchen începe la îndemnul și sub ocrotirea elementelor naturii (ele sunt cele care o asigură că prietenul ei nu a murit) și se află sub semnul întâlnirilor întâmplătoare – ea nu-și creează de dinainte un plan, ci urmează liber indiciile despre prezența lui Karl pe care i le dezvăluie natura. Asemenea misticilor și poeților, Gretchen știe să asculte, să „citească” semnele și să comunice cu ele, mereu din interiorul relației ei intime cu lumea. E grăitor că prima parte a drumului îl va parcurge pe râu, lăsându-se în voia cursului acestuia, și bucurându-se totodată de frumusețea florilor de pe maluri. Asta pentru că Gretchen cumva bănuiește că râul o va duce la Karl. Nu trebuie decât să aibă încredere în el și să-l urmeze. Și Gretchen, ca și Karl, constată că nu știe, dar fata, spre deosebire de Karl, întreabă cu modestie și se lasă ghidată.

Prima oprire a lui Gretchen are loc în grădina plină de flori a vrăjitoarei – aici Gretchen își trăiește distilat adolescența și își pierde pentru moment direcția, căzând în capcana simțurilor. Viața se derulează fermecător în acest spațiu populat de flori narcisiste, unde Gretchen poate mânca oricâte cireșe dorește, „fiindcă avea voie”, iar imaginea lui Karl o părăsește sub efectul soporific al pieptănatului ritualic al vrăjitoarei. Fără niciun aliat, Gretchen ar fi putut rămâne aici pentru totdeauna (oare ar fi fost atât de rău?), desfătându-se cu miresmele, culorile și poveștile florilor absorbite de ele însele. Din fericire, trandafirii îi reamintesc scopul călătoriei sale și Gretchen pornește din nou la drum, tot desculță, pentru a împlini ceea ce-i depășește marginile eului.

Părăsind grădina vrăjitoarei, Gretchen constată că s-a făcut toamnă. Următoarea ei oprire, la castelul prințesei deștepte, hotărâtă să se căsătorească cu un bărbat „care să și vorbească, nu numai să șadă, arătos și dichisit, pe tron”, ilustrează alegerile făcute la vârsta maturității, când individul se „așază” într-un rol în comunitate, participând la jocurile și respectând regulile acesteia. Din nou Gretchen este ajutată de animale în căutarea lui Karl, și credem că nu este întâmplător, în lumina celor de mai sus, că cioroiul care o conduce la prințesă și partenera acesteia aleg, ca recompensă pentru omenia lor, să rămână în slujba prințesei deștepte la palat (cealaltă opțiune era viața în libertate), pentru a-și asigura o bătrânețe liniștită. Spre deosebire de Karl, lui Gretchen îi lipsește gândirea critică, de aceea îl confundă pe noul consort al prințesei cu Karl, inferând identitatea acestuia din semnalmente generice, aplicabile oricărui tânăr de aceeași vârstă și statură cu prietenul ei. Revenind la metafora feminității și la simbolismul culorii roșii, Gretchen îl găsește pe prințul care nu e Karl dormind într-un pat roșu (cel al prințesei este alb) și singurul lucru pe care poate acesta să-l facă pentru cea care s-a înșelat este să o lase să se odihnească în patul său. Visele tânărului cuplu și al tuturor locuitorilor castelului populează zgomotos culoarele tăcute pe timpul nopții și dau seama despre ceea ce își doresc posesorii lor: sunt vise năvalnice despre petreceri și partide de vânătoare. În patul roșu al prințului (Gretchen trăiește ipostaza de tânără femeie prin împrumut, prin identificare), Gretchen îl visează pe Karl tras de îngeri într-o săniuță. Dincolo de roluri, alegeri si jocuri, Gretchen încheie această etapă a călătoriei sale cu reînnoită recunoștință față de cele vii: „Ce buni sunt oamenii și animalele!” .

După despărțirea caldă de prinți și ciori, în urma căreia Gretchen a căpătat o pereche de pantofi, caleașca îi este atacată de tâlhari. Următorul episod din poveste vorbește despre violență, posesivitate și curaj. Gretchen este salvată de la moarte de fetița de tâlhar – „grozav de obraznică și de rea” – care o oprește pe mama ei să o spintece cu cuțitul și să o mănânce. Și fetița de tâlhar caută să cunoască și să stăpânească lumea (asemenea lui Karl), metodele ei însă presupun cucerirea prin forță, impetuozitatea, confiscarea – o ține prizonieră pe Gretchen pentru că dorește să se joace cu ea, așa cum se joacă, brutal, cu celelalte animale captive din castelul tâlharilor, porumbeii și renul. Fetița de tâlhar iubește animalele, dar tocmai pentru că le iubește nu le poate elibera. Just ar fi să spunem că iubește cum o fac animalele să se simtă, iar incapacitatea ei de a se despărți de ele, deși le vede suferința, vine din egoism. Pentru ea, și pe bună dreptate, lumea este un loc plin de pericole, unde doar cel mai puternic și mai lacom și mai prudent supraviețuiește, ca atare nu doarme niciodată fără cuțit („Niciodată nu știi ce se poate întâmpla”). Sub amenințarea cuțitului, dar acceptând situația fără revoltă, adoarme și Gretchen, îmbrățișată strâns de gazda și asupritoarea sa. Fetița de tâlhar surprinde prin generozitatea ei tâlhărească atunci când, aflând despre căutarea lui Gretchen, decide să o elibereze pentru a-și continua călătoria și îl însărcinează pe ren – cel mai iubit dintre animalele sale – să o conducă la Karl, despre care aflase de la porumbei că se îndrepta spre Laponia. Ne închipuim epifania fetiței când înțelege că eliberarea este un act de iubire. Autorul o redă sugestiv: „Fetița de tâlhar s-a gândit o clipă, apoi a dat din cap și a zis: Totuna-i, totuna-i!”.

Gretchen a traversat nevătămată și protejată vârsta matură, cu provocările ei legate de stăpânire și control. Acum se îndreaptă către iarnă și bătrânețe, pe care le străbate cu ajutorul a doi ghizi: lapona cea bătrână și finlandeza cea mititică și uscată. În căsuța laponei, prima oprire în drumul spre palatul Crăiesei, se intră doar pe brânci, cocoșat, așa cum intri în ultima etapă a vieții. Lapona cea blajină îi adăpostește și îi hrănește pe Gretchen și pe ren, apoi îi trimite la finlandeza cea înțeleaptă pentru sfaturi. Obișnuiți deja ca toți să aibă o voce în poveste, acceptăm cu ușurință discuția preocupată dintre ren și finlandeză, începută la insistențele primului ca cea din urmă să intervină în favoarea lui Gretchen, înarmând-o cu o licoare vrăjită care să-i dea un avantaj în fața Crăiesei Zăpezii. Finlandeza îl lămurește pe ren (și pe cititor, care deja se lămurise de unul singur): „Nu pot să-i dau o putere mai mare decât aceea pe care o are acuma! Nu vezi ce putere mare are? Nu vezi cum o slujesc oamenii și dobitoacele și cum a pornit ea desculță în lume și toate îi merg bine? Puterea ei n-o poate căpăta de la noi, puterea pe care o are e în inima ei…”.

La sfatul finlandezei, renul o părăsește pe Gretchen, tot desculță, lângă un copac cu fructe roșii, în zăpadă. Aici e hotarul dintre lumi, dincolo e pustiul și încremenirea. De aici, drumul spre castelul Crăiesei trebuie să îl facă pe jos, fără însoțitor și are de înfruntat armata de fulgi monstruoși, cu forme de animale amenințătoare, care păzesc castelul. Rugăciunea – credința în viață, actul de a persevera în viață – îi însuflețește lui Gretchen răsuflarea caldă și o transformă într-o oaste de îngeri care topesc fulgii.

Îl regăsim pe Karl în mijlocul pustietății înghețate, jucând „așa-zisul joc de gheață al înțelepciunii”, nefăcând altceva decât să gândească, așa încât „îi trosnea capul de atâta gândire”. Băiatul este cu atât mai motivat să găsească dezlegarea ghicitorii lăsate de Crăiasa Zăpezii, cu cât aceasta îi promisese în schimb că-l va face stăpân pe sine însuși și îi va dărui lumea și o pereche de patine noi (sic!). Reîntâlnirea cu prietenul îndelung căutat o face pe Gretchen să plângă, iar lacrimile ei topesc cioburile oglinzii din ochiul și inima lui Karl, trezindu-l ca dintr-un vis. Acum el o vede clar pe Gretchen, și la fel de clar vede cum, molipsită de bucuria lor, ghicitoarea Crăiesei se rezolvă de la sine, fără bătăi de cap. Pe drumul de întoarcere spre casă, cei doi copii se întâlnesc cu fetița de tâlhar, care-l felicită admirativ pe Karl pentru spiritul lui explorator, dar îl și apostrofează: „Dar oare meriți tu să umble cineva după tine și să te caute tocmai la capătul pământului?”.

Aceeași întrebare ți-o adresez și ție, cititorule, pornind de la presupunerea că și tu ești, pe rând, când Karl, când Gretchen, și câteodată amândoi în același timp. Și îți doresc să consideri la fel de necesară atât aventura lui Karl, fără de care cea a lui Gretchen nu ar fi fost posibilă, cât și călătoria lui Gretchen, fără de care cea a lui Karl nu ar avea sens.

 

Hans Christian Andersen, „Povestiri”, traducere de Al. Philippide, Editura MondoRo, 2011

Parteneriat media


Despre autor

Monica Șerban

Monica Șerban

Monica Șerban a absolvit Facultatea de Litere a Universității București. Vorbește mereu despre cărți, acum și-a făcut curaj să și scrie.

Scrie un comentariu