Canonul (estetic), o privire masculină?

Relaxarea criteriilor canonice în mediul academic începe cu acceptarea că literatura scrisă de femei a fost lăsată mereu la margine şi că merită adusă în atenţia publicului prin rediscutarea istoriilor literare consacrate. Abia de curând au început să apară iniţiative culturale coerente prin care se recuperează, aşadar, un întreg aisberg literar contemporan. Articolele şi opiniile îşi iau însă, de cele mai multe ori, o „precauţiune de metodă” afirmată public cu tărie, anume că selecţia rămâne în interiorul „criteriului estetic”, nicidecum în afara lui.

Explicabil în comunism prin opoziţia la ideologizarea politică oficială, esteticul a continuat şi după 1989 să fie stâlpul de care critica literară (masculină) s-a legat straşnic pentru a evita „vocile” excentrice sau fanteziste care se aud din ce în ce mai puternic pe mările schimbătoare ale literaturii. De altfel, ca să fac o paranteză, tot ceea ce critica românească salva în comunism ca „estetic” era citit dintr-o perspectivă „etică” de masa mare a publicului. Să nu uităm că „esteticul” este într-o măsură importantă o proiecţie a privirii criticului, a „gustului” format, la rândul lui, la diverse şcoli de observaţie artistică.

A rămas în mare parte nepusă în valoare, dacă nu de-a dreptul dispreţuită, literatura scrisă de femei tocmai în aspectele care puteau constitui, în orice context social-politic, totalitar sau nu, discursuri alternative la cel oficial, resimţit ca destructurant, limitativ, opresiv, alienant. Astfel, a fost mereu taxată ca „minoră”, „sentimentală”, „naivă”, „feminină” (cu semnificaţie uşor peiorativă, minimalizantă). În interbelic au existat destule scriitoare astfel încât să se constituie apoi o direcţie chiar feministă, dar singura care a constituit un reper important a fost Hortensia-Papadat Bengescu. Cele mai importante teme ale prozei sale şi-au făcut loc în literatura postbelică scrisă de femei: decadentismul, reprezentări ale corporalităţii, inclusiv cu deformări patologice, sensibilităţile maladive, sondarea straturilor adânci ale psihicului, arta conversaţiei şi „bavardajul”, experienţa socială feminină şi identitatea feminină în condiţii de viaţă imposibile uneori, maternitatea şi problematica legată de ea, relaţiile afective între diverse generaţii, prietenia, viaţa mondenă, interiorizarea unor momente de mare intensitate afectivă, lupta pentru supravieţuire în contexte ostile, proza senzorială etc. În aceeaşi epocă, abia acum recuperată, Cella Serghi scrie în alt registru şi propune, în „Pânza de păianjen”, o subiectivitate feminină care se constituie ca memorie şi experienţă individuală şi socială în opoziţie cu alte discursuri despre feminitate din epocă: evoluția unor fete care sunt prietene de mici, mediul urban pauper, probleme ivite din familii deloc fericite, autocunoașterea şi pasiunea, dezamăgirile, renunțările și lupta pentru reușită, fascinația mării. Un întreg imaginar se constituie în cărţile scriitoarelor, prea puţin evidenţiat şi exploatat, până de curând. În general, canonul estetic a urmărit constituirea literaturii naţionale, evoluţia genurilor şi a curentelor artistice, importanţa reprezentărilor sociale, istorice etc. în opere considerate „esenţiale” pentru patrimoniul cultural. Alternativele „feminine” au fost mereu înlăturate, chiar şi în egalitarismul comunist, unde iubirea devenise „tovărăşie”, iar corporalul – „braţ de producţie”. În mod ironic însă, există mari autori care recuperează fără să vrea lumi ficţionale diverse, ce păstrează fragilitatea existenţei specifică experienţei marginale sau în contrapondere cu viziunile masculine dominante. Personajele feminine ale lui G. Ibrăileanu şi G. Călinescu, personajul masculin la Blecher şi Gheorghe Crăciun deconstruiesc figurile din discursurile culturale impuse în epocile respective. Trăsăturile atipice, răspărul cu morala comună, psihologicul exacerbat sau, din contră, aşezat sub semnul incomprehensiunii, indecizia şi ratarea, suferinţa şi voluptatea ei, corporalul şi artificialul, un tip aparte de relaţie socială, în care se amestecă oportunismul şi eschiva etc. etc. – toate alcătuiesc un versant pe care s-ar fi putut dezvolta perspectiva feminină.

Lansarea romanului „Femeia de marțipan” de Radu Țuculescu

Canonul estetic, aşa cum a fost constituit în literatura română, atât ca pondere a creatorilor, cât şi ca opţiune a criticii, exprimă viziunea masculină. În general, atunci când se scrie despre cărţile autoarelor, fie şi printre cele mai importante, precum Gabriela Adameşteanu, se observă imediat partea „feminină”, fără a se continua însă că această „feminitate” este un alt tip de răspuns, social şi personal, la problemele lumii. Se observă arta conversaţiei, fără a observa că aceasta este singurul mod de a ascunde sau de a dezvălui pe jumătate pentru a face suportabile drame sufocante ale existenţei. Se observă corporalitatea – previzibilă temă pentru o lungă istorie de reducere a femeii la instinctualitate – dar nu se discută despre semnificaţiile pe care le dezvăluie imaginile acesteia în varii texte, în ce măsură se leagă de mentalităţi, de practici sociale, de tragedii individuale, de fantasme personale etc. Ca să dau un exemplu al diferenţei: identitatea se constituie diferit în cărţile scriitoarelor, nu este una a conflictelor puternice şi vizibile cu ceilalţi şi cu sine, aşa cum ştim din toată proza bărbaţilor, ci una aluvionară, e adevărat că poate fi sfâşiată, mărunţită, tragică, precum la Herta Müller, sau doar nostalgică şi comprehensivă, ca la Liliana Corobca ori Ana-Maria Sandu. În „Exuvii”, Simona Popescu exprimă (de)construcţia unei identităţi feminine în formare, cu straturi care se suprapun şi alunecă simultan, aşa cum construieşte şi Nora Iuga în romanul „Hipodrom”; pentru Alina Nelega, „crocodila” este o alegorie a feminităţii personajului în oglinda deformatoare şi contondentă a realităţii, un subiect care suferă din pricina propriei alterităţi; vocea Ruxandrei Novac din „Alwarda” se situează în proximitatea postumanului, sau acolo unde senzaţia tranzitează simultan spaţiul (post)industrial, vântul cosmic şi propria corporalitate; romanul despre avorturile ilegale în comunism al Corinei Sabău este al unei identităţi feminine zdrobite tocmai în societatea care promitea egalitate şi emancipare, iar „Cartea Reghinei” de Ioana Nicolaie recuperează memoria străveche a nefericirii şi suferinţei femeii-mame tradiţionale etc. etc.

Cu alte cuvinte, este momentul să rediscutăm acest „canon estetic” din necesitatea de a construi discursuri alternative care, într-un fel sau altul, au în centru problematici diferite (feminine, da) şi alte viziuni asupra lumii, alte mijloace de construcţie chiar. Un univers fascinant, viu, complex s-a format deja dincoace de istoria şi de critica literară consacrată.