Citește-mă (II)

Anul trecut, tot în decembrie, am publicat în Literomania, sub titlul Cartea de Crăciun, primul capitol dintr-un roman la care scriam în 2017 și pe care l-am întrerupt pe 6 august, într-o duminică după-amiaza. Țin foarte bine minte data, din cauza împrejurărilor – eram într-un apartament de la ultimul etaj, fără aer condiționat, era insuportabil de cald și n-am mai putut continua fiindcă îmi transpira mâna pe pagină, iar pasta pixului nu mai avea aderență pe suprafața hârtiei. Nu știu de ce am simțit nevoia să dau detaliile astea, cum nu-mi dau seama prea bine nici de ce, în afară de a-l face de râs, ca pe gloaba dusă la târg dintr-o glumă celebră, public acum, în trei săptămâni succesive, restul scris din romanul acela, care avea titlul de lucru Citește-mă!. (T.O. Bobe)

Citește-mă!

(urmare din numărul trecut)

În timp ce Ioana trântea și bufnea și era sigură că o să pice la următorul examen, în minutele de după acel “Din fericire”, mi-am dat seama că, prin el, așa cum Claudia se identificase cu Ada ceva mai devreme, atunci când mă citea ținându-mă doar cu o mână sprijinită de genunchiul stâng ridicat, și eu mă identificasem cu ea și că nu doar ea mi se proiectase în pagină și trăia în imaginație ce trăiau aievea personajele mele, dar că și eu intrasem în mintea ei și zărisem acolo, într-o amintire din urmă cu un an și ceva, silueta lui Alex, întunecată și cu chitara în spate, proiectată pe geamul de la capătul coridorului, de lângă scări, îl văzusem apropiindu-se, leit Kurt, dar cu părul ceva mai buclat, simțisem și eu pe suprafața hârtiei, așa cum Claudia simțise pe gambele goale, cândva în trecut, curentul de aer lăsat în urmă de trupul lui, când se intersectaseră pentru prima dată, și nu doar curentul de aer, ci și excitația dublată de jenă, fiindcă atunci n-avea decât halatul pe ea și prosopul pe braț și săpunul în mână și în picioare șlapii albaștri. “Din fericire” apăruse scris negru pe alb și n-avea cum să fie al meu, pentru că eu n-aveam de ce să fiu fericită, pe mine nu mă privea dacă Ioana ar fi prins-o cu mâna între picioare sau nu, aș fi rămas mai departe pe același raft, necitită sau răsfoită doar câteodată, însă, dacă acele două cuvinte mi se iviseră în pagină, însemna că eram și eu părtașă la fericirea sau măcar la senzația de ușurare a fetei care, pe urmă, se ascunsese trăgându-și pătura până aproape de nas și ținându-mă lipită de ea, la fel ca Lavinia în dimineața de după ce abia mă cumpărase, că trăiam, fie și prin procură, sentimentele trăite de atunci de Claudia.

Pe urmă, începând cu seara aceea de sfârșit de februarie, am început să realizez, pentru că nu de o revelație a fost vorba, nu de un scurt moment de străfulgerare, că, așa cum literele mele și cuvintele și rândurile și paginile mele se ridică prin ochii unui cititor și, odată ajunse în mintea lui, își desfac păienjenișul și se recompun în imagini hașurate în toate culorile, așa cum sensul evaporat din cuvintele și din frazele mele sunt în stare să creeze acolo, nu în ochii, ci în văzul minții lui, efectele de perspectivă și de trompe l’oleil și de sfumato, așa cum cerneala mea poate să i se transforme în auzul lăuntric, opac la zgomotele exterioare, în ciocănituri, în triluri, în armonii, în concerte de orgă sau în tangouri, în glasuri de tenor sau de contralto sau de mezzosoprană, așa cum paginile mele pot produce uimire sau nostalgie sau excitație, ca în cazul Claudiei, sau plictiseală sau dor sau suspans, așa cum din epura bastonașelor și cârligelor și cercurilor mele se poate proiecta prin fanta unor pleoape deschise o lume adevărată și vie, cu frunzișuri foșnind în briza unei după-amieze de vară, cu mari săli de bal, ai căror pereți sunt încărcați de tablouri cu crinoline și peruci și evantaie și ogari tolăniți leneș la picioarele unui jilț princiar, o lume cu nesfârșite plaje, strălucind smaraldin, necălcate de pasul nimănui de zeci și sute de ani, o lume cu detectivi, cu contabili, cu dive, cu autoturisme și cu zgârie-nori, cu ingenue, cu melancolie și pizmă, cu gelozie și dor, cu broaște și cu iguane, cu pinguini, cu tarantule, cu fluturi de noapte, cu visători imaginând alte lumi, care nu vor exista niciodată, o lume cu niciodată și cu mereu, cu totuși, cu însă, cu deși, cu degete pipăind în zori, pe sub așternuturi, în căutarea altor degete dragi, tot astfel, la milionimi de milioni de microni deasupra hârtiei care e trupul meu, plutesc nevăzute amintirile celui sau celei ce mă citește, vocile, locurile, chipurile pe care le-a întâlnit vreodată și pe care cuvintele mele i le dezghioacă din alveolele în care sunt prinse, ca niște gâze capturate de o plantă carnivoră, înainte să fie devorate de insignifianță sau de uitare.

Și nu doar amintirile, ci și fricile lui, și speranțele lui, și fanteziile, și mirosurile pe care le simte în nări când mă citește, și textura pledului pe care poate și l-a pus deasupra genunchilor, și lumina care îl înconjoară, fie ea filtrată de abajurul unei veioze sau de frunzișul frasinilor dintr-o pădure, și aerul în care respiră, fie el înghețat sau fierbinte, și limbajul lui, și sintaxa, și ritmul pe care e obișnuit să îl imprime rândurilor peste care îi alunecă ochii, și credințele lui, și scepticismul, și durerile, și dezamăgirile, și umorile lui, și tot ce înseamnă el sau ea levitează acolo, deasupra porilor mei, și, ca să ajungă la mine, ca să mă poată citi, fiecare trebuie ori să se strecoare prin grilajul acesta de amintiri, senzații și așteptări, lăsând în el fâșii rupte, sfâșiate din sine, ori să îl preseze în carnea mea, până când toate ajung să se înnoade în urzeala îngropată sub cerneala cuvintelor care mă scriu și să schimbe nu doar semnificația lor, a fiecăruia, dar și întregul meu sens, și rostul, și destinul pe care poate că l-aș fi avut altfel, altfel, dar cum? Oare ce-aș fi fost, fără acel “din fericire” pe care Claudia îl lăsase în mine? Dar îl lăsase deja, iar de-a lungul lunilor următoare, când mă răsfoia câteodată și citea la întâmplare un paragraf sau chiar două pagini, avea să lase și flashuri de amintiri, de senzații, speranțe și dezamăgiri, din care, înșirându-le în ordinea timpului, am recompus povestea obsesiei ei pentru Alex.

Primul lucru pe care îl făcuse, după ce se întâlnise cu el pe coridor, fusese să-și schimbe vechiul halat lila, pe care îl avea încă din vremea liceului, cu unul nou, alb și mai lung, la fel de moale ca halatele care se văd în hotelurile de lux de prin filme. Al doilea fusese să iasă de atunci înainte la duș la aceeași oră sau chiar puțin mai devreme și, dacă în unele zile se întâmpla să-i vină rândul ceva mai repede decât limita maximă, socotită de ea, când Alex ar fi putut să treacă iarăși hol, să se întoarcă în cameră, ca și cum ar fi uitat să-și ia ceva indispensabil și apoi să se așeze din nou la coada de la capătul palierului. Al treilea, și singurul care se dovedise până la urmă eficient, fusese să îi cunoască și să se apropie de băieții de la camera 232, acolo unde îl văzuse intrând, când îndrăznise să întoarcă în sfârșit capul.

Ca să nu bată prea tare la ochi, o convinsese mai întâi pe Mirela, care pe atunci încă îi era colegă de cameră, să se ducă într-o seară să împrumute de la ei un plic de Fervex și îi spusese că ea nu se mai poate da jos din pat de rău ce îi este și că știe sigur că au, fiindcă îi auzise vorbind când trecuse pe scări. Ideea îi venise în după-amiaza aceea, când se întâmplase să se așeze la rând, la farmacia de la intrarea în Grozăvești, în spatele lui Tudor, pe care îl știa din vedere, știa că stă la 232 împreună cu alt băiat, mai scund, foarte slab și care purta mereu în spate un rucsac Lamonza kaki. La o săptămână după ce Mirela luase de la ei plicul de Fervex, se dusese să-l înapoieze și-i deschisese Răzvan, din Tudor nu se vedea din prag decât părul negru și creț, fiindcă zăcea la pat, încă răpus de gripă, iar Claudia se întorsese după zece minute cu o cană cu ceai de ghimbir și o ceapă și le spusese s-o lase tăiată în cameră, până a doua zi, pe o farfurioară. În sâmbăta imediat următoare, fusese rândul lui Tudor să vină la ea ca să-i înapoieze ceapa, nu aceeași, desigur, și, când îl văzuse în ușă, izbucnise în râs, și, cum Mirela era plecată la părinți, la Buzău, îl învitase la alt ceai, dar nu de ghimbir, ci de busuioc. Asta era în noiembrie, pe la sfârșit, iar până la începutul vacanței erau deja nedespărțiți, dimineața plecau împreună la cursuri, după-amiaza trăgeau de câte un suc sau o cafea în vreun bar, ea chiar gătise pe reșoul din cameră, o dată varză, a doua oară tocăniță de cartofi cu aripi de pui, și le dusese câte o porție și băieților, amândurora, deși Răzvan părea să nu priceapă și nu le lăsase camera la dispoziție decât dacă fusese nevoit să meargă la gară într-o sâmbătă, ca să ia un pachet trimis de ai lui. Totuși, Claudia apucase să se culce cu Tudor de încă trei ori, de două ori în două nopți succesive, când aflase că fetele de la 435 pleacă la munte și se oferise să îi dea ea de mâncare lui Jules, un persan gras și placid, altă dată, de împăcare, pe casa scărilor, sub un bec ars, după ce îi prinsese două noaptea într-o ceartă șoptită, și de fiecare dată își imaginase că în locul lui Tudor e Alex.

Îl cunoscuse în sfîrșit și pe el, chiar schimbaseră uneori câteva vorbe când stăteau cu toții la câte-o băută și îl atinsese pentru prima dată, ba chiar îl și sărutase pe obraz, pe 9 decembrie, de ziua lui, când gașca din Tulcea – Tudor, Răzvan, Alex, Niki, Mara, Iulia, Liviu – se adunase în Club A să-l sărbătorească, iar ea, care fusese adoptată în grup, încercase să pară cât mai firească, să vorbească fără să-i tremure vocea și să nu se uite întruna la el, cu toate că, fără să-și dea seama, își trecea mereu mâna prin păr și trăgea în jos, spre genunchi, de poalele fustei pe care o purta doar la ocazii.

De-a lungul următoarelor luni mai căutase uneori prilejuri să rămână singură cu el, în urma celorlalți, când ieșea în oraș toată trupa, deși, dacă s-ar fi întâmplat, evident că n-ar fi îndrăznit să facă nimic, sau încercase să-i atragă atenția și numai ea știa cum era să fie privită doar ca o prietenă, ca iubita lui Tudor, și Alex să o trateze ca pe oricine, ca pe Răzvan sau pe Iulia, ca pe orice amic, să o atingă în treacăt pe umăr, să spună de față cu ea bancuri porcoase sau să-și bage pula în profi și în cursuri. Da, planul îi reușise, îl cunoscuse și se apropiaseră, dar devenise mult prea prietenă cu el și, în afară de asta, era iubita lui Tudor, care luase lucrurile atât de în serios, încât, în vară, după ce își luase licența și își găsise un post de administrator de baze de date, o convisese pe mama lui să îi dea avansul pentru o garsonieră în Militari, unde, între pereții goi, abia răzuiți de varul vechi, și găleți de vopsea lavabilă, o dusese pe 16 august și o ceruse în căsătorie așa, tam-nisam. Se despărțise de el în momentul acela, chiar acolo, dăduse de nervi cu piciorul într-o scară în A și o dărâmase, îi reproșase, nu scării, nu lui, pentru că pe el nu mai putea să-l vadă în ochi, ci mai degrabă blocului de vizavi, căruia îi vorbea gesticulând prin fereastra aburită de praf, că nu se poate să-i facă una ca asta, că nu-i corect s-o pună în fața faptului împlinit, că ea n-are de gând să se îngroape de vie la 19 de ani, și îi spusese să n-o mai caute niciodată, niciodată, niciodată, apoi plecase furioasă, dăduse ușa de perete dramatic și coborâse alergând, cu lacrimi pe obraji și cu pletele răsfirate în urmă de curentul de aer dintre paliere.

Iar Tudor nu mai venise după aia deloc prin cămin, și ea rămăsese în continuare prietenă cu Răzvan și nu-și luase niciodată gândul de la Alex, mai ales că știa că uneori, după ce cânta în Grozăvești și bea cu băieții, rămânea peste noapte ba la 413, la Silvia, ba la 126, la Raluca și Anda, ba în C, la 135, la Simona. Se gândea cum intră el în camerele alea, cum Silvia se întoarce spre el din prag, imediat după ce l-a condus înăuntru, cum îl mușcă în joacă de gât, cum o prinde el pe urmă de păr, în timp ce ea râde și țipă, și îi dă capul pe spate, cum îi trage pulovărul și pe urmă tricoul și îi mușcă sânii și-i linge, cum se lasă ea pe vine, privindu-l în ochi, și îi descheie fermoarul la blugi, cum îi scoate pula și o înghite dintr-o dată adânc și pe urmă începe să se joace doar cu vârful limbii pe cap, cum, mai târziu, el o tachinează și nu intră în ea și doar se freacă de clitorisul ei întărit, cum Raluca și Anda îl călăresc simultan și își mângâie sânii una de alta, cum, sprijinit într-un cot, el o fute în patul ei doar pe Anda, iar Raluca se masturbează în patul de vizavi și îl privește în ochi, se gândea la Simona, la cum termină Alex pe sânii ei mari, la cum se îmbrățișează pe urmă și adorm lipiți unul de altul și se trezesc mirosind încă a sex, se gândea întruna la el, și când era la cursuri, și când se întorcea pe jos de la facultate în Grozăvești, și când se mai aduna din când în când restul de gașcă și jucau rummy sau cărți, și când curăța cartofi, ca să-i prăjească la nesfârșit într-o tigaie, pe reșoul din cameră, și când încerca să o facă pe vreo grasă bătrână să cumpere nu știu ce brânză tartinabilă sau flirta cu un client mai tânăr într-un supermarket, și când încerca să adoarmă, tot timpul se gândea la Alex și îl vedea cu ochii minții în ipostaze din filmulețele porno de pe PornHub, la care se uita tot mai des, nu doar ca să-și strecoare mâna între picioare, dar și ca să-nvețe, să știe cât mai multe, ca să nu-l dezamăgească, în speranța că totuși, odată și odată, că totuși. Și-ar fi dorit să rămână și la ea, măcar pentru o noapte, când Ioana ar fi plecat într-un weekend la părinți, la Constanța, sau poate, de ce nu, în visurile ei cele mai nebunești, mai frumoase, ar fi putut să devină iubiți, să meargă împreună prin Grădina Botanică sau la vreun film, să se pipăie în sala de cinema, să se vadă doar ei, ca să bea și fără restul lumii ceva, fără Răzvan și Niki și Mara și Liviu, să se fută în câte-o după-amiază, când era singură-n cameră, când rămânea doar cu mine și mă citea.

Lucrurile bune vin dacă le-aștepți

Nu renunța la vise, cândva o să regreți.

Lucrurile bune vin dacă le-aștepți

Nu renunța la vise, cândva o să regreți.

Claudia așteptase mai mult de un an, iar de câteva luni o asculta întruna pe MaKa și spera să se întâmple o minune cu Alex, să îndrăznească s-o roage și pe ea să-l primească într-o noapte, când rămânea până târziu pe la Răzvan, cu care se mutase un tip slinos de matematică, Ducu, și când ea se străduia să plaseze în discuție că Ioana a plecat iar la părinți.

Dar, pentru că el n-a făcut niciodată nimic, până la urmă, în primăvara de după ce începuse să mă citească, a hotărât că trebuie să miște ea lucrurile, și știu sigur că eu am influențat-o, fiindcă atunci când i-a încolțit în minte ideea stătea turcește în pat, sprijinită de perete și citea cum Ada s-a zgribulit pe plajă, după ce plecase bătrânul paznic de far, și i-a șoptit lui Bogdan:

— S-a făcut frig, nu-i așa?

Iar el s-a răsucit în șezlong și, fără s-o lase din brațe, și-a scos sacoul și i l-a așezat pe umeri și a frecat-o cu palma pe spate:

— E mai bine acum?

— Mmm, un pic. Poate căutăm un hotel? i-a zâmbit ea, aranjându-și o șuviță după ureche.

Și iată-i în camera 102, și uite-l stând pe marginea patului și privind-o cum privește întunericul de dincolo de fereastră, în care doar bănuiește foșnetul mării. Și iată-l ridicându-se și apropiindu-se și îmbrățisând-o, mai înalt cu un cap decât ea, și uite-o cum se răsucește în brațele lui, se întoarce cu fața, își sprijină podurile palmelor de pervaz și se saltă cu fundul pe el, și uite cum îi cuprinde șoldurile cu gambele și, cu gleznele încrucișate, îl trage spre ea. Uite-i unghiile subțiri cum îi mângâie ceafa, uite-i buzele cum se apropie de buzele lui și apoi se retrag, trăiește-i înfiorarea când simte o palmă strecurându-i-se pe sub poalele rochiei, îndrăznește și tu, odată cu ea, să-ți lipești de pieptul lui Bogdan palma, printre doi nasturi ai cămășii albe pe care o poartă, plutește, odată cu Ada, luată pe sus, până la patul cu o cuvertură de atlaz azuriu, pipăie cu degetele piciorului drept catarama curelei și încearcă să o desfaci.

Într-adevăr, ce-aș fi fost, fără acel “din fericire” pe care Claudia îl lăsase în mine? Dar oare ce s-ar fi întâmplat cu ea, dacă nu m-ar fi citit, fie și doar pe sărite? Era 30 aprilie, Ioana chiulise de la cursurile din ziua aceea și plecase încă de dimineață la Constanța, acasă, iar ea știa că Alex o să treacă prin cămin, că o să ajungă în Grozăvești dintr-o clipă în alta, ca să ia chitara pe care o lăsase la Răzvan cu o săptămână în urmă și o să plece cu toată gașca în Vamă. Se gândea la tipele cu care avea să se culce el acolo, cât o să fie la mare, prin pensiuni, prin corturi, prin sacii de dormit aruncați alandala pe plajă, nu vedea decât picioare încolăcite, nu auzea decât oftaturi de dragoste, iar în nări, în locul aerului proaspăt de primăvară, intrat pe fereastra deschisă, nu simțea decât miros de sex și de transpirație, transpirația lui. Și ea? Ea n-avea cum să fie acolo, nu putuse să meargă, fiindcă nu mai avea bani, dacă renunțase să mai lucreze ca să nu piardă nici o seară dintre cele în care el ar fi venit pe la Răzvan.

După o jumătate de oră de stat cu ochii în gol, s-a ridicat brusc, și-a băgat picioarele în șlapii care o așteptau la marginea patului și a ieșit. Peste vreo trei sferturi de oră s-a întors cu Alex în cameră:

— Nu știu, zicea că trebuie să se ducă neapărat la poștă, că i-au trimis ai lui nu știu ce.

— Măi, nu vreau să te deranjez, și-a lăsat el rucsacul lângă ușă. Puteam să-l aștept și afară.

— Și nu și-a luat nici telefonul. Că am vrut să-l sun, să-mi cumpere și mie ceva de mâncare când vine. De-aia ieșisem.

— Dau eu o fugă până se-ntoarce. Ce vrei să-ți iau?

Rămăsese în picioare și se uita la ea cum se-agită să întindă mai bine pătura de pe patul Ioanei.

— Stai, mă, puțin jos, că nu-i nici un deranj. Adică e, dar scuză tu deranjul, că uite ce vraiște-i aici. Mă duc mai încolo, s-a așezat Claudia lângă mine și m-a împins din reflex cu dosul palmei câțiva centimetri.

În felul ăsta, i-a atras fără să vrea atenția asupra mea și, în timp ce se așeza în fața ei, Alex a arătat spre copertă:

— E mișto? Despre ce e?

— Despre noi. Într-un fel.

— Cum despre noi?

— Am glumit, Alex. Tu nu mai știi de glumă, ce naiba? s-a ridicat ea. Stai puțin, să pun de-un ceai! De care să fie, fructe de pădure sau roibos?

— Roibos, s-a resemnat el.

Iar Claudia s-a dus la polița de sub fereastră, a luat de acolo ibricul și, când s-a întors, s-a repezit și s-a împiedicat de colțul patului și i-a căzut în brațe și a rămas o clipă așa, cu burta pe genunchii lui, sprijinită de podea cu degetele de la o palmă și-a început să râdă.

— Na, vezi ce pățești, dacă nu ești atentă? a pleznit-o el, în joacă, la fund. Fată agitată ce ești!

— Și obraznică, l-a privit, cu o sclipire în ochi. Nu cred că mă-nvăț minte, dacă nu se lipește, și-a ridicat ea fusta până la marginea chiloților movalii.

— Tu vorbești serios?

Dar, dacă i-a găsit în priviri aprobarea, Alex a pleznit-o încă o dată pe pulpă și și-a lăsat palma acolo, iar Claudia s-a împins în degete, s-a ridicat și i-a prins buza de jos între buzele ei.

— Cred că avem timp până se-ntoarce, i-a șoptit, uitându-se în ochii lui fix, de la doi centimetri.

Atunci i-a sunat prima dată, din rucsac, telefonul și a dat să se ridice, dar Claudia nu l-a lăsat:

— Nu fi! Nu acum.

— Biine, a râs el și și-a strecurat ambele mâini pe sub fusta ei și i-a dat chiloții jos, cu o mișcare scurtă, rapidă.

Și-au tras-o în patul Ioanei, iar telefonul a mai sunat de încă două ori, o dată când o futea pe la spate și ea stătea ridicată în genunchi și cu sânii lipiți de perete, a doua oară când i-o sugea, încercând să nu uite să facă mișcări circulare cu mâna. Când au terminat, Claudia s-a întins deasupra lui, cu capul pe piept, iar Alex, deși ar fi vrut să se ducă să vadă dacă totuși nu-l sunase Răzvan, a rămas nemișcat și în tăcere vreo patru minute. La un moment dat, ea a vrut să se așeze mai bine, și-a ridicat puțin creștetul către bărbia lui, și atunci el și-a răsucit capul, ca să nu-i intre în gură o șuviță de păr, și a dat iar cu ochii de mine.

— Și zici că-i despre noi?

— Mmmm, ce? a mormăit Claudia, cu ochii închiși.

— Cartea, cum ce?

— Mhm!

Au mai rămas așa zece secunde, iar pe urmă s-a ridicat brusc, călare pe pulpele lui, i-a luat pula în palme și i-a zâmbit:

— Ți-o dau ție, dacă o mai facem o dată.

— Mă plătești în cărți, să te fut?

— Mhm! a dat ea din cap, cu ochi jucăuși.

(va urma)