Atelier

Comédia ţiganilor. TARAF DE HAÏDOUKS

În 1991 am auzit primele înregistrări ale Tarafului din Clejani, realizate de Muzeul Ţăranului prin Speranţa Rădulescu, etno-muzicolog al acestui muzeu. La început n-am înţeles dacă era vorba de o piesă de teatru sau pur şi simplu ascultam nişte lăutari complet nebuni… Cântatul pe mai multe voci, felul în care se opreau ca să-şi povestească o întâmplare din sat, muzica în sine, vocile lor gâjâite, dar pline de căldură, dialogul instrumentelor, atitudinea relaxată, informală, de parcă erau în curtea casei lor, toate acestea au căzut, efectiv, peste mine. Mai auzisem cântece asemănătoare, dar niciodată la fel. Mai ascultasem bătrâni cântând, dar nu cu un asemenea patos. Cine sunt aceşti muzicanţi? De unde vin? Care e treaba cu ei? Unde au fost până acum, de ce nu s-a auzit de ei? Apoi am auzit că au plecat „afară”. Că nişte străini i-au luat să cânte în lume. Şi că au un succes nebun. Bun. Dar de ce nu s-a găsit nimeni să-i facă aici cunoscuţi? Şi cum de le plac străinilor asemenea muzici? Ce înţeleg ei din textele cântecelor? Cu ce identifică ei aceşti muzicanţi? A trebuit să treacă nouă ani ca să pricep.

În decembrie 2000 Taraf de Haidouks au primul lor concert în România. Eveniment mult aşteptat de unii, ignorat de majoritatea. De ce? Pentru că informaţiile despre ei au parvenit sporadic în media românească şi nu la nivelul la care ar fi trebuit prezentate. Chiar dacă unele ziare au preluat articole din presa străină care-i prezenta ca fiind faimoşi, piaţa locală nu era pregătită să absoarbă aceste ştiri. Şi nu în ultimul rând, pentru că în anii 90 exista în România un spirit rasist destul de pronunţat.

În fine, iată, în sfârşit, se-ntâmplă!

Aflu despre eveniment cu două zile înainte de la nişte prieteni, promovarea a fost destul de discretă. Dau la rândul meu de veste la alţii care încă n-auziseră, comentăm cu înflăcărare ce urmează să se-ntâmple, şi aştept cu nerăbdare ziua când urmează să-i văd.

Ajung la concert cu două ore înainte. S-a strâns deja ceva lume în faţa sălii Arcub, spaţiu de evenimente culturale al Primăriei Capitalei. Peste încă o oră, valuri, valuri încep să vină, public pestriţ, colorat, gălăgios. Peste drum e Ambasada SUA şi-i văd pe soldaţii din post destul de agitaţi.

Ni se dă drumul în foaier. Se aprind ţigări, se discută, unii se laudă că au mai văzut Taraful cântând prin Europa, alţii că se cunosc cu muzicanţii, dar toată lumea convine că un concert în România se impunea de mult. Sunt de-ai noştri şi trebuie să ne mândrim cu ei, spune un domn în vârstă cu vestă în carouri. Nu prea arată a român după felul în care e îmbrăcat.

În sfârşit, intrăm în sală! Pe scenă îşi face apariţia Stephan Karo, managerul Tarafului. Se prezintă ca atare. Îl văd uşor emoţionat. Spune că şi pentru ei e un eveniment, că şi-au dorit de la început să cânte în România, dar din motive obiective nu s-a putut. Nu insistă cu amănunte şi ne anunţă că alături de Taraf vor cânta ca invitaţi speciali cei din trupa macedoneană de suflători, pe nume Kocani Orchestar. Am auzit de ei. Sună precum grupurile de suflători de la noi din Moldova, la Taraful Zece Prăjini mă gândesc. În final, Stephan mulţumeşte încă odată publicului pentru prezenţă şi iese din scenă. Lumina se filează şi-n aplauzele publicului nerăbdător, unul câte unul îşi fac apariţia membrii Tarafului: Culae e primul, apoi Cacurică, Ilie Iorga, Caliu, Costică Boeru, Fluierici, Păşelan, Marin Manole, Ioniţă Manole… Se aşază în poziţii, Culae spune ceva hâtru după figura lui, dar nu se-nţelege din cauza ovaţiilor din sală.

Încep să cânte. Mai întâi o horă. Apoi o sârbă. Din nou o horă, de data asta cu un solo de acordeon al lui Ioniţă. Cacurică cântă Pădure, verde pădure şi publicul trece de la bucurie la frenezie, fără faze intermediare. Din acest moment nu mai ştiu exact dacă ce văd e real sau doar îmi imaginez acest concert! Caliu e un drac sau, cel puţin, vioara lui e drăcească, te bagă în draci. Omu’ e un fel de Paganini încărcat la 1000V! Cuculeţul, faimosul lor cântec e interpretat pe trei voci – Ilie Iorga, Costică Boeru, Păşelan. Ilie e de-a dreptul imperial, deşi e un omuleţ subţire şi fragil. În sală e nebunie de-a dreptul. Urmează un solo de acordeon al lui Marius Manole, sensibil, cald, de-o virtuozitate desăvârşită. Caliu, mucalit, pune paie pe foc cu o altă intervenţie măiastră. El şi Culae cu a sa Balada lui Ceauşescu! Bătrânul cântă fără arcuş, doar cu un fir din păr de cal legat de corzile viorii! E de-a dreptul halucinant…

Fă-i să zbârnăie, Caliule! Aruncă-i înapoi în lume aşa cum erau!

Şi vioara Caliu priveşte spre bătrâna vioară Culae: o dată, de două, de trei ori, cât trei ani, cât trei vieţi. Nici o şoaptă, nici un gest, nici o clipire… Pe două corzi, noapte şi zi, una lângă alta, nici un frâu şi-atâţi nebuni de legat, unde dracu’ or fi ţinut ascunşi caii ăştia care te fac să plângi şi plângi ca prostu’! Ţiganu’ ştie că te-a făcut şi d-aia îşi arată dinţii, dinţii lui albi. Râde când tu-ţi ştergi lacrimile, paştele mă-sii! Râde că are de ce. Vioara lui din cer cântă sufletului tău de pământ.

Căci despre asta e vorba: suntem purtaţi în toate direcţiile, sus, jos nu mai există pentru nimeni, plutim în imponderabilitate fermecaţi de aceşti extratereştri veniţi de pe planeta Clejani!

După o mică pauză intră în scenă macedonenii de la Kocani Orchestar. Dar nu am urechi pentru ei pentru că se-ntâmplă ceva ciudat cu mine. Pe cât mi-am dorit sa văd acest concert, pe-atât vreau acum să se termine! De ce? Ard de nerăbdare să-i cunosc pe aceşti oameni din Taraful de Haidouks. Simt că, dacă nu s-ar întâmpla, aş rata ceva esenţial din viaţă.

Şi, în fine, concertul ia sfârşit. Aflu pe unde se vor retrage muzicanţii şi ies să le ţin calea. Sunt stresat şi neliniştit pentru ce vor spune. Dacă mă vor ignora? Dacă am să fiu ridicol? Dacă fac ceva ce nu se face? Adică să inoportunezi nişte artişti care ţi-au cântat aproape două ore, doar ca să… Iată-i că ies. Primul e tot Culae, aşa cum a intrat şi pe scenă. Îmi iau inima în dinţi şi mă duc direct la el. Îi spun că vreau să-i cunosc. Că vreau să aflu despre ei, despre viaţa lor… Mă priveşte zâmbind. Îmi pune mâna pe umăr şi zice, simplu: Vino la Clejani, tataie. Vino când vrei matale. Ne găseşti acolo.

Ce e „Clejani”?

Un sat la sud de Bucureşti, în mijlocul Câmpiei Române a cărui atestare documentară datează de acum 500 de ani. Îl poţi accesa ori din şoseaua Alexandriei, faci dreapta înainte de Ghimpaţi, ori din autostrada spre Piteşti, prin Bolintin Vale, înainte de km 30.

Primele date istorice ne parvin în jurul anului 1522 când în zona Clejaniului au loc lupte între români şi turci. Şaizeci de ani mai târziu, Mihnea Voievod, domnitorul Ţării Româneşti, emite nişte documente de împroprietărire din care aflăm că în Clejani existau ţigani robi care munceau pe domeniile boiereşti de aici.

Cel care va civiliza şi va da identitate satului Clejani este maiorul sârb Mişa Anastasievici stabilit aici în jurul anului 1853, după ce cumpără această moşie. Un om cult, provenind dintr-o familie cu vechi tradiţii, va dezrobi şi va împroprietări cu pământ ţiganii, va construi şcoli primare şi internate pentru elevi, va ridica biserici, şi tot pe cheltuiala lui va pune bazele primei şcoli de meserii.

Oamenii din sat cred că Mişa Anastasievici a fost un sfânt. Şi oricine vizitează cripta din subsolul bisericii construită de el este tentat să creadă la fel. Maiorului i se mai spune „mortul viu” pentru că faţa i-a rămas intactă, iar corpul, ca al oricărui alt sfânt, nu a putrezit, nici după mai bine de 130 de ani de când s-a stins din viaţă.

După dezrobire ţiganii din Clejani au muncit la câmp, au făcut cărămidărie (pe care o mai fac şi acum) şi au cântat la nunţi. Instrumentele lor de bază au fost vioara, cobza, ţambalul, contrabasul, acordeonul şi chitara. Meseria de lăutar se moşteneşte din tată în fiu, uneori şi fetele erau învăţate să cânte, dacă arătau interes pentru asta sau părinţii lor considerau că au talent.

Cu timpul lăutarii s-au strâns pe o singură uliţă numită, cum altfel decât Uliţa lăutarilor. De aici se trag cei care mai târziu se vor aduna sub denumirea de Taraful de Haidouks.

Gheorghe Anghel zis Caliu

Fiul lui Ion şi al Rozei, Gheorghe Anghel, zis Caliu (khali, khalo, negru, înnegrit în ţigăneşte) s-a născut la 30 martie 1960 în satul Clejani, judeţul Giurgiu. Are o copilărie cu năbădăi, după cum el însuşi se exprimă, dragostea pentru cântat şi nestatornicia (neam nu puteam sta locului…), atrag în câteva rânduri furia tatălui lui (viorist cunoscut în sat) şi fuga de-acasă a micului caliu.

Zice Caliu:

Aveam 10 ani. Dacă aş fi avut o putere atunci aş fi plecat în lume. Să fiu mare cum sunt acum, să mă cunoască lumea, da’ eu fugeam în porumbi să nu mă afle nimeni şi cântam. Cântam până rămâneam fără corzi, aveam o vioară mică, după posibilităţile noastre de-atunci, şi corzile se rupea una câte una şi eu mă uitam în sus şi ziceam Doamne fă-mă şi pe mine lăutar!…

*

Curtea lu’ tuşa Floarea nu are gard. În faţă e uliţa, în spate câmpul, pe câmp câteva sonde de petrol, unele uitate, altele încă în funcţiune. În fântânile oamenilor e petrol. E bogată ţara, oamenii săraci. Fasolea cea de toate zilele are şi ea gust de petrol. De-aia sunt atât de negrii ţiganii. Ăştia din Clejani au supt petrol în loc de lapte.

Şi iată-l pe dom’ primar trecând pe drum însoţit de preotul satului. Şi lor le bălteşte petrolul în curte, da’ nu le stă gândul la asta acum. Se duc la o petrecere.

Al cui eşti, mă?

Micul caliu cântă în curte. Cântă de-l aude tot satul, da’ oamenii se prefac ca n-ascultă. Ce le mai trebuie un strop de bine când lor le e atât de rău?

Mă! Mă, n-auzi?!

Se opreşte puradelul din cântat.

A lu’ Roza lu’ Gândac e, Marine. Ta-su cântă la nunţi cu vioara, ştie părintele.

Săru-mâna părinte, săru-mâna dom’ primar, apare şi tuşa Floarea. Poftiţi în curte, poftiţi…

Nu, nu, lasă. Ia, mă, zi ceva! Zi o sârbă, ceva de joc…

Şi se porneşte Caliu. Cu o sârbă, cu o horă, cu una de ascultare, că are de unde. Mai-marii satului se sprijină unu pe altul să-l asculte şi-ar sta aşa sprijiniţi cât ar vrea ăla micu’.

Zice dom’ primar:

Fă, Floareo!… Lasă-l să ne cânte… Ţi-l trimit acasă cu IMS[1]-u şi-i dau şi bani…

Îl cunoscuse lumea în sat, dar nu aşa. Că dacă şi popa şi primaru’ te bagă în seamă, atunci sigur ţi-a pus Dumnezeu mâna-n cap!


Johnny Depp povestește despre Taraf de Haidouks

Cu Johnny Depp

Clejani, 2012

Domnu’ Caliu, sunt oameni care cred că sunteţi de pe altă planetă…

Ha, ha, ha…

Aţi cântat şi în faţa a optzeci de mii de oameni. Nu v-a fost frică?

Frică? De ce? Veniseră să ne asculte nu de altceva.

Să vezi atâta lume adunată la un loc…

Păi, să vă spun, domnu’ Paul… Dacă eşti sigur pe tine, pe instrumentul tău poţi să-i cânţi şi lui Dumnezeu, poţi să-i cânţi… Urci pe scenă, vezi lume, public, îi saluţi că aşa e frumos şi cânţi.

Aţi cunoscut oameni mari… Yehudi Menuhin, Tony Gatlif, Johnny Depp… Cum a fost cu Johnny Depp?

Cum a fost? Să v-o spun şi pe asta… Cât am stat la Paris la filmări…

Ce filmări?

Un homme qui pleure…

Aha…

Deci acolo l-am cunoscut pe Johnny. A venit la noi. Ce faceţi băieţi, cum vă simţiţi… Am stat împreună, am mâncat, am făcut poze…

Cum vă înţelegeaţi cu el?

În franceză şi în… ţigăneşte. Mai mult în ţigăneşte! Noi vorbeam şi Johnny scria. O pagină, două, trei… So cares? Mişto? Mişto! So haz? Que est que tu voulais mange? Te trais mon pral, te trais mon pral! Și râdea Johnny…

V-a invitat în America, la Los Angeles…

Da. Am fost la el acasă. Ne-am pus în piscină, a venit cu prosoape, cu de toate, Doamne!, cascada aia cum venea… Fraţii, surorile lu’ Johnny, a venit cu aia mică Lili Rose, am ţinut-o în braţe… Cu soţia, Vanessa… A venit şi ăla din Emisiune Imposibilă…

Tom Cruise.

Da, da, da! Tom Cruise… Și Johnny ne-a Întrebat: Hai, ce vreţi să beţi, să mâncaţi?… Am stat până la cinci dimineaţa până când am spus Johnny noi mergem să ne culcăm că suntem obosiţi.

Aţi cântat la el în club, în Viper Room…

Da.

Și ce lume era pe acolo?

Tot felul. Tot felul de lume.

Johnny povesteşte într-un interviu că au venit să vă asculte prietenii lui, Iggy Pop şi Jim Jarmush…

Numai oameni mari au venit!

Din Los Angeles aţi cântat în Noua Zeelandă. Cum a fost să fii la capătul lumii?

Aşa e să ştiţi, e capătul lumii acolo! Dincolo nu mai e nimic, oceanul…

Cum sunt oamenii, locurile, ce aţi văzut pe acolo?

Frumos. Să ştiţi că e frumos, câmpurile alea… numai verde peste tot! Şi curat, străzile, tot… Oamenii? Spuneam Caliu de Taraf şi toată lumea, aaa monsieur Caliu, bonjour, poftiţi la noi şi ne chemau oriunde, oamenii se bucurau…

Nu vă era dor de casă? De Clejani?

Ba da. Ne era. Mai dădeam un telefon, vorbeam cu Cati, Cati sunt bine şi eu şi băiatu’…

V-ar fi plăcut să rămâneţi acolo cu tot cu familia? Adică să vă mutaţi definitiv?

Nicăieri, domnu’ Paul! Noi număram zilele până să ne întoarcem acasă, ne era dor de familie, de toţi, de casă… Puteam să rămânem oriunde, Japonia, America, case, vile, maşini, tot ce voiam.

Dar aţi rămas la fel de săraci aici… Şi totuşi cum se face că nu v-aţi îmbogăţit? Sunt aproape 17-18 ani de când câştigaţi bani cu Stephane Karo, cu Taraful de Haidouks…

Ba da, am câştigat. Ce să spun, domnu’ Paul, am câştigat. Unii au strâns… Am avut şi datorii că ne împrumutăm cu dobândă… Iei o mie de euro şi dai înapoi două. Şi dacă nu-i dai la timp se dublează sau de trei ori mai mult, depinde când îi dai.

De la cămătari…

Da. Mergi şi cânţi pe o mie, pe două, pe trei şi vii înapoi şi-i dai, nu mai rămâi cu nimic. Şi te împrumuţi iarăşi.

Ei, dar până la urmă uite că îţi ridici casa…

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat… Oamenii întreabă, domnu’ Paul, să ştiţi că întreabă, străinii, toţi, toţi… Cum e cu muzica noastră, vor să ştie. Şi le spun, de ce să nu le spun?! Şi tata a cântat şi eu cânt şi băiatu’ meu cu mine… Că poate n-aveam decât o pâine să ne ajungă la toţi şi ne era bine, rupeam o bucată, mâncam şi pe urmă… ne întâlneam şi cântam. Nu ne gândeam la altceva. Cântam… O zi, două, trei şi o luam de la capăt cu nunţi, cu botezuri, mai mergeam şi la înmormântări, ne dădeau oamenii, de ce să spun… Un dar, e un dar de la Dumnezeu, aşa am învăţat, cu asta te naşti, să ştiţi… N-am cerut mai mult. Cântam despre cai şi câteodată despre stăpânii lor, despre nevestele noastre şi câteodată despre mamele noastre, despre taţii noştri nu cântăm, ha, ha, ha… Nevastă-mea îmi zice să cânt despre şoarecii care ne mănâncă porumbu’ când adunăm porumb, mare pagubă când poţi să cumperi cât mălai vrei… Vieţile noastre sunt în cântecele noastre, domnu’ Paul ca şi inima matale când scrii despre noi. Asta e armonia de când ne ştim, chiar aşa, de când ne ştim. Poa’ să vina unu’ să te scoată din ale tale, sau Dumnezeu să tune, să fulgere, să ne trimită furtună. Pentru cât timp? O zi, două, trei, patru poate… Bătrânu’ bătrânului meu îşi răsucea mustăţile când era trist, abătut, aşa şi noi ne luăm instrumentele şi urcăm pe scenă să ne asculte lumea. Dacă toate astea au să moară vreodată? Poate. Aşa spune şi Cati: Caliule, gândeşte-te cât au să mai ţină toate astea? Culae a cântat până a murit şi a murit la optzeci de ani. Eu n-am decât cincizeci. Judecaţi şi dumneavoastră. Acu’ cât o da Dumnezeu, pupa-I-aş tălpile… N-am adunat niciodată mai mult decât am putut duce. Unii ne consideră doar nişte amărâţi, ţigani amărâţi… Dar noi am umblat prin lume, domnu’ Paul. Am fost unde puţini au ajuns. Am văzut cu ochii ce ei văd la televizor, ăsta ne e rostul. Am respirat aer curat.

[1] Maşină de teren fabricată în România între anii 1957-1975 după modelul automobilului sovietic GAZ.

Fragment din volumul TARAF DE HAÏDOUKS. Comédia ţiganilor de Paul Țanicui, în pregătire la HarperCollins

În foto, Johnny Depp alături de Taraf de Haidouks, în 1999, pe platoul de filmare la The Man Who Cried


Fragment din filmul IAGALO, regizor Paul Țanicui

Despre autor

Paul Țanicui

Paul Țanicui

Paul Ţanicui a fost, într-o ordine aleatorie, vânzător de cărţi, marochiner, săpător de fântâni în fosta Yugoslavie, vânzător ambulant de cârnaţi italieneşti, topitor de plumb într-un atelier de vitralii, copywriter în diverse agenţii de publicitate (BBDO, Publicis), iniţiator, dezvoltator şi producător al proiectelor muzicale Shukar şi Shukar Collective. A lucrat la scrierea unui film comisionat de John Turturro pentru Canal +, a contribuit ca producător delegat la realizarea unui album world music susținut de Peter Gabriel.
A absolvit Facultatea de Film din cadrul UNATC București și lucrează ca scenarist şi regizor de film (Iagalo, Mousse au Chocolat, Two Lives).
Este autorul așa numitei ”reality-book” „Trăind pe credit”, Brumar 2012, a romanului „Quimera”, Humanitas 2015 și a unui volum de poezie „Cealaltă inimă”, apărut în ediție de lux cu gravurile lui Ciprian Mureșan. Are în pregătire o carte dedicată lăutarilor din Taraf de Haidouks, care urmează să apară la HarperCollins cu sprijinul lui Johnny Depp.

Scrie un comentariu