Literatura la feminin Nr. 320-321

„Cred că poetul trebuie să-și exprime sentimentele fără nicio restricție…”




Vă propunem, în acest număr al Literomaniei, pe lângă grupajul de poeme semnate de Forugh Farrokhzād (1934-1967), și câteva mărturii și scrisori ale poetei iraniene, apărute în volumul  „Nu există culoare dincolo de negru. Scrisori cu autoaprindere” (traducere și prefață de Gheorghe Iorga, Editura Tracus Arte, 2021). Spirit independent, dedicat în întregime artei, și poeziei în mod special, Forugh Farrokhzād a avut un destin tragic. La numai 16 ani, se căsătorește, împotriva voinței familiei, cu Parviz Șāpur, fiul cel mic al mătușii materne, cel căruia îi sunt adresate în mare parte scrisorile din volumul „Nu există culoare dincolo de negru”. Căsnicia, însă, nu îi va aduce libertatea la care sperase. La 18 ani, Forugh Farrokhzād devine mamă, iar împăcarea vieții de familie – o viață înăsprită de concepțiile conservatoare ale soțului –, cu vocația de poetă pare, din acest punct, un ideal irealizabil, ceea ce va duce, în 1955, la destrămarea cuplului. Forugh Farrokhzād își asumă, pe lângă anatema divorțului, și pierderea fiului, care rămâne în custodia tatălui. În 1958, îl întâlnește pe scriitorul, cineastul și producătorul de film Ebrāhim Golestān. Începe astfel o nouă etapă în viața lui Forugh Farrokhzād. Devine secretară a studioului „Golestān Film” și realizează, pe lângă câteva scurtmetraje, și celebrul film documentar „Casa este neagră” (despre leprozeria de lângă Tabriz). Pe 13 februarie 1967, la numai 32 de ani, Forugh Farrokhzād moare într-un accident de mașină ale cărui cauze au rămas până în ziua de azi neelucidate. (Literomania)

De trei ani sunt poetă

(Scrisoare trimisă revistei „Omid-e Irān”, 2 iunie 1955)

 

Îmi doresc să nu vă plictisesc cu lunga mea scrisoare. Nu prea am obiceiul să o iau pe departe și nu știu nici măcar curtoaziile obișnuite. Se înțelege că mă exprim fără nicio formalitate. M-am născut la Teheran în decembrie 1934, iar în prezent am 20 de ani. Prefer să nu vorbesc nici despre părinții mei, nici despre nivelul studiilor mele. Tatăl meu nu este poate foarte mulțumit că are o fată așa de obraznică și încăpățânată ca mine.

Scriu cu regularitate poeme de un an. Până acum, citeam și pot spune că în ultima vreme am citit cu mult mai multe cărți utile decât în toate celelalte zile ale vieții mele. De trei ani sunt poetă, adică am cultivat în mine un spirit poetic.


Cred că poetul trebuie să-și exprime sentimentele fără nicio restricție. În principiu, nu poți fixa o limită pentru artă, altfel își pierde spiritul esențial. Doar urmând acest principiu scriu poeme.


Apropo de parcursul pe care l-am ales în poezie și în ideea pe care mi-o fac despre ea, cred că un poem este o flacără de sentimente și că e singurul lucru ce mă poate duce către o lume de vis și de frumusețe. Un poem este frumos când poetul își proiectează în el toate vibrațiile și ardorile sufletului său. Cred că [poetul, n.n.] trebuie să-și exprime sentimentele fără nicio restricție. În principiu, nu poți fixa o limită pentru artă, altfel își pierde spiritul esențial. Doar urmând acest principiu scriu poeme. Mi-e destul de dificil, ca femeie, să păstrez moralul în această ambianță maladivă. Mi-am consacrat viața artei și pot chiar spune că am sacrificat-o pentru artă. Vreau să trăiesc pentru arta mea. Știu că drumul pe care îl urmez a făcut mult zgomot în prezent și în societatea actuală și că mi-am făcut mulți adversari. Dar cred că trebuie în sfârșit sfărâmate barierele. Trebuia ca cineva să apuce pe acest drum și cum am avut curajul și abnegația necesare, am luat inițiativa. Singura forță care îmi dă mereu speranță e încurajarea unor veritabili intelectuali și artiști ai acestei țări. Îi detest pe oamenii care fac tot ce vor și totuși vorbesc tot timpul despre purificarea moravurilor societății. Totuși, accept cu o mare plăcere critica justă, nu și pe cea la care se remarcă un egoism și o pretenție extremă și care vizează îndepărtarea rivalului și târârea lui în noroi. Știu că multe lucruri se spun despre mine. Știu că mulți oameni îmi interpretează rău poemele și, pentru a mă defăima, inventează replici la poemele mele ca să le demonstreze oamenilor că scriu în onoarea unei anumite persoane. Cu toate acestea, nu mă dau înapoi de la nimic și nu las brațele jos. Așa cum am procedat în trecut, suport totul cu mult calm.

Acum ceva vreme am citit o critică referitoare la poezia mea într-o revistă celebră și mi-ar plăcea să publicați răspunsul meu la această critică în revista dumneavoastră.

Persoana care mă criticase n-avusese curajul să-și exprime clar intenția, dar spusese lucruri pe ocolite, ce m-au făcut să râd și mi-au amintit un poem celebru:

„Unei femei de stradă un șeic îi spune într-o zi:

«Ești beată! În mreaja bărbaților mereu te lași prinsă!»

«O șeicule, îi răspunde femeia, sunt tot ce spui, ce nu spui,

Dar tu, ești tu uneori, ce-ai vrea mereu să pari?»”

Este evident că nu dăm atenție acestui gen de critică și sunt mulțumită să văd că toți adversarii mei sunt de această natură.

Cred că un poem trebuie să ne îmbete ca o cupă de vin și îmi concentrez toate eforturile în acest sens. Aș face în așa fel ca poemele mele, păstrându-și simplitatea, să producă același efect asupra cititorului.


Îmi doresc emanciparea femeilor iraniene și egalitatea în drepturi a femeilor și bărbaților. Sunt întru totul conștientă de suferințele surorilor mele în această țară din cauza nedreptății bărbaților și mă folosesc de arta mea în parte ca să le exprim durerile și necazurile. Îmi doresc crearea unui mediu favorabil activităților științifice și artistice ale femeilor. Îmi doresc ca bărbații iranieni să renunțe la egoismul lor și să lase femeile să-și dezvolte talentele și gusturile.


Printre poeții contemporani iranieni, îl consider pe Fereidun Tavalali drept maestrul meu și mă interesează poeziile lui Nāder Nāderpur și ale lui Fereidun Moșiri și cred în creația lor. Apreciez farmecul și tandrețea poeziilor lui Fereidun Moșiri, iar, în cazul poeziei lui Nāderpur, puterea de a imagina și arta de a folosi descrierea, comparațiile și metaforele excelente și sofisticate.

Dintre poeții vechi, îl iubesc pe Hāfez, fiindcă, în poezia sa, găsesc beția vinului. Când îi citesc textele, încerc căldura și plăcerea pe care mi le doresc să le am [în poeziile mele, n.n.].

Dintre poeții și scriitorii străini, îl cunosc pe Baudelaire prin traducerea poemelor sale în reviste și îmi place. Îmi place mult Contesa de Noailles, pentru că școala mea de poezie e foarte apropiată de a sa, iar singura carte a cărei lectură nu mă obosește niciodată e Cântecele lui Bilitis. O iubesc pe Bilitis, adevărată ori imaginară. Pentru mine, ea reprezintă totul. Dintre scriitorii străini, îi prefer pe Émile Zola și pe André Gide.

Îmi place muzica, dar prefer muzica iraniană muzicii clasice și europene. Iubesc muzica iraniană pentru tristețea pe care o provoacă în noi. În principiu, îmi place tristețea și încerc o plăcere în suferință.

După muzică, mă interesează cinematografia. Din nefericire, în orașul unde locuiesc în prezent sunt privată de filme bune.

Înainte de toate și peste orice, mă interesează arta mea și fiul meu. Îmi doresc ca el să devină, când se va face mare, poet sau scriitor.

Dorința mea cea mai importantă e de a deveni o veritabilă artistă și mă străduiesc mereu să realizez ceea ce visez. Îmi doresc, de asemenea, ca nivelul de cultură în această țară să avanseze și ca oamenii să aprecieze mai mult adevărata valoare a artei spre a nu ceda agitațiilor falșilor pioși și spre a nu le permite să judece o activitate pe care nu o cunosc.

Îmi doresc emanciparea femeilor iraniene și egalitatea în drepturi a femeilor și bărbaților. Sunt întru totul conștientă de suferințele surorilor mele în această țară din cauza nedreptății bărbaților și mă folosesc de arta mea în parte ca să le exprim durerile și necazurile.

Îmi doresc crearea unui mediu favorabil activităților științifice și artistice ale femeilor.

Îmi doresc ca bărbații iranieni să renunțe la egoismul lor și să lase femeile să-și dezvolte talentele și gusturile.

Scrisori adresate cineastului, scriitorului și prietenului

Ebrāhim Golestān

(1)

Am sentimentul că viața mea e terminată… Știu cu mult mai puțin decât ar trebui să știi la 27 de ani. Poate pentru că eu n-am avut niciodată o viață clară. Iubirea și căsătoria ridicolă la șaisprezece ani au zdruncinat temeliile vieții mele viitoare. N-am avut niciodată o călăuză în viață. Nimeni nu s-a ocupat de educația mea intelectuală și spirituală. Tot ce am obținut vine de la mine însămi. Aș fi putut accede la tot ce îmi lipsește, dar rătăcirile, necunoașterea de sine și fundăturile vieții m-au împiedicat să-mi ating țintele. O voi lua de la capăt.

Dacă reacționez rău la oameni nu e din rea-credință. E din cauza amabilităților inutile cu care mă înconjoară.

Simt că există o presiune vertiginoasă sub pielea mea… Îmi vine să străpung tot, să răzbat peste tot atât cât se poate. Îmi vine să ating străfundurile pământului, acolo unde mă așteaptă iubirea mea, acolo unde semințele cresc, rădăcinile se regăsesc și creația își urmează drumul în mijlocul decadenței, ca și când ea ar fi existat dintotdeauna, înainte de naștere și după moarte, ca și când trupul meu era o formă provizorie și efemeră. Vreau să-i ating originea. Aș vrea să-mi agăț inima ca pe un fruct copt pe toate ramurile.

Am încercat mereu să fiu ca o ușă închisă pentru ca oamenii să nu vadă și să nu-mi cunoască teribila viață interioară… Am încercat să mă comport precum ceilalți, dar, în mine, am fost mereu o ființă vie… Poți călca în picioare un sentiment, dar nu poți fi privat de el.

Nu știu ce semnifică actul de a sosi, dar se află, fără îndoială, o destinație spre care se îndreaptă existența mea. Numai dacă puteam să mor și să renasc pentru a vedea lumea schimbându-și chipul, pentru a vedea că lumea nu mai este atât de crudă și că oamenii și-au abandonat avariția obișnuită… pentru a vedea că nimeni n-a construit ziduri în jurul casei.

Să te agăți de obiceiurile ridicole ale vieții, să te supui limitelor și zidurilor e contrar cursului naturii.

Privațiunile mele îmi aduc suferință, dar, dimpotrivă, ele mă salvează de toate pretențiile înșelătoare ce pot exista într-o relație. Ele mă orientează mai degrabă spre fondul acestei relații care e centrul tuturor palpitațiilor principale și al transformărilor. Nu vreau să fiu satisfăcută. Vreau să dobândesc virtutea satisfacției…

Defectele mele relevă doar incapacitatea și rușinea de a mă exprima… în lumea asta unde nu vezi decât ziduri, decât raționalizarea soarelui, decât raritatea oportunității, nimic decât teamă, tăcere și umilire.

Alaltăieri, o femeie și-a pus capăt zilelor în camera de alături. În zori, am auzit gemete venind din camera ei. M-am gândit că era un câine care urla. Am ieșit din cameră să văd. Alții, la fel. În sfârșit, au spart ușa și au scos trupul livid al unei femei sărmane leșinate în patul ei. Era măruntă și urâtă. Au pălmuit-o ca s-o trezească, apoi au luat-o de picioare și au târât-o de la etajul al patrulea la primul. Era mai mult moartă. A sfârșit prin a muri. În valiza ei din mijlocul camerei, se vedeau lucruri bizare: o grămadă de sutiene, lenjerie de corp murdară, șosete rupte, hârtii colorate și păpuși de hârtie colorată, cărți pentru copii, medicamente, o fotografie cu Isus și un ochi artificial.

Nu știu de ce moartea asta mi s-a părut atât de crudă. Voiam să o însoțesc la spital. Dar oamenii tratau trupul ei cenușiu cu o așa violență că n-am îndrăznit să-mi exprim simpatia. Am revenit în camera mea și am început să plâng.

(2)

Sunt bucuroasă că-mi văd părul albindu-se și două riduri adânci apărând între sprâncene.

Sunt fericită să descopăr că nu mai sunt visătoare și idealistă. Voi avea în curând treizeci și doi de ani.

Chiar dacă asta înseamnă că am epuizat partea de treizeci și doi de ani din viața mea, m-am regăsit în sfârșit.

(3)

Mintea mi-e confuză și inima, strânsă. M-am săturat să fiu un spectator. De îndată ce mă întorc acasă, și sunt singură, am sentimentul că toată ziua am rătăcit în mijlocul atâtor lucruri ce nu-mi aparțineau…

Când m-am întors la hotel [după serata festivalului]… mă gândeam tot timpul la toate acele floarea-soarelui ale mele ca o orfană. Am crescut? Scrie-mi! Imediat ce le dau florile, scrie-mi despre asta!… De când mă culc, văd marea. Sunt vapoare pe mare și capătul mării e invizibil. De-aș fi făcut parte din acest infinit, aș fi fost capabilă să fiu unde vreau… Îmi vine să sfârșesc așa ori să continui așa. Există mereu o forță ce țâșnește din pământ și care mă atrage. Să merg mai sus sau să merg înainte e mai puțin important pentru mine. Îmi doresc doar să plonjez, să plonjez cu tot ce iubesc într-un tot imuabil. Mi se pare că e singurul mijloc de a evita prăbușirea, transformarea, pierderea și anihilarea…


Atâta timp cât nu ți-ai atins eul, liber și separat de toate celelalte egouri dominante, nu vei obține nimic. Atâta timp cât nu te-ai pus în întregime la dispoziția acestei forțe ce se hrănește cu moartea și aneantizarea omului, nu vei ajunge să-ți creezi viața… Arta e iubirea cea mai puternică și îi permite omului să-și atingă întreaga existență, cu condiția să i se supună cu totul ei.


Printre toți acești oameni diferiți, mă simt atât de singură încât gâtul riscă să se sfâșie de lacrimi. Sentimentul de a fi în afara lumii e gata să mă sufoce. Numai dacă m-aș fi născut în altă parte, undeva aproape de centrul schimbărilor și mișcărilor vieții. Vai, am fost obligată să-mi irosesc toată viața și posibilitățile numai și numai din cauza iubirii mele pentru un pământ și atașamentului meu de amintirile sale, într-o ruină bântuită de moarte, de josnicie, de vanitate. Când văd diferența, când văd această mișcare vie și conștientă ce înaintează cu atâta putere și care provoacă bucuria de a crea, capul mi se învârte și se umple de disperare. Îmi doresc să mor, să mor și să nu pun vreodată piciorul în sala lui Fārābi și să nu văd acest ziar mediocru de cinci riali.

Atâta timp cât nu ți-ai atins eul, liber și separat de toate celelalte egouri dominante, nu vei obține nimic. Atâta timp cât nu te-ai pus în întregime la dispoziția acestei forțe ce se hrănește cu moartea și aneantizarea omului, nu vei ajunge să-ți creezi viața… Arta e iubirea cea mai puternică și îi permite omului să-și atingă întreaga existență, cu condiția să i se supună cu totul ei.

Ebrāhim Golestān s-a născut în 1922, la Șirāz. A fost fotograf, scriitor și producător de film. Numit membru al redacției partidului „Tudeh” (partid comunist prosovietic) la vârsta de 20 de ani, se distanțează mai târziu de direcția acestuia. Își începe cariera de cineast după lovitura de stat din 1953, filmând ultimele zile ale prim-ministrului Mosadegh. Este autorul mai multor nuvele și realizatorul unor documentare, precum și a două lungmetraje de ficțiune. În 1975, s-a exilat în Regatul Unit.

După ce a cooperat câțiva ani cu companii petroliere din Iran, creează propriul studio de producție de film și colaborează cu mai mulți intelectuali ai epocii – poeți, scriitori, traducători și oameni de film, pentru dublarea documentarelor și pentru realizarea de filme. În 1958, o angajează pe Forugh Farrokhzād ca secretară. Apoi, după ce lucrează la montaj o vreme, Forugh devine realizator. Relațiile dintre Ebrāhim Golestān și Forugh devin foarte complexe în cei opt ani de colaborare, evoluând spre o intimitate foarte controversată, ale cărei contururi, natură și realitate rămân să fie descoperite. Extrasele din scrisorile lui Forugh adresate lui Golestān, mărturiile celor apropiați nu ne permit să facem o judecată definitivă asupra acestei relații despre care s-a vorbit și se vorbește enorm.

Prima pagină Rubrici Literatura la feminin „Cred că poetul trebuie să-și exprime sentimentele fără nicio restricție…”

Donează

„Balada necunoscutului” de Cristina Vremeș (fragment)

Vă invităm să citiți, în Literomania nr. 326, un fragmet din romanul „Balada necunoscutului” de Cristina Vremeș, în curs de ...

Girls, Movies, Books

Born in Barcelona in 1961, Clara Usón is one of the iconic voices of contemporary Spanish fiction, her novels (from ...

In Pursuit of Happiness

The Spanish Quarters are not just that quaint charming place which the tourists who arrive in the centre of Naples ...

Metamorfozele ficțiunii (fragment)

Cartea săptămânii este, în acest număr al Literomaniei, volumul de eseuri și cronici „Metamorfozele ficțiunii” de Rodica Grigore, volum recent ...

„Focul” de Daniela Krien (fragment)

Roman ajuns numărul 1, respectiv numărul 3 pe lista bestsellerelor în Elveția și în „Der Spiegel” și nominalizat la Dublin ...

Despre ispitele imaginaţiei

Don Rigoberto şi frumoasa lui soţie, Lucrecia (a doua soţie, de fapt) se despart din cauza unei scene scandaloase surprinse ...

The Installation of Fear

Ever since the beginning of 2020, when the Coronavirus pandemic spread across (and terrified) the world, serious diseases, the epidemics ...
foto-marian-ilea-mircea-bochis-literomania-320

„Cartea de artă de la Medio Monte (II)” de Tiberiu Alexa

Un nou titlu editorial adus pe piața cărții de artă de «binomul cultural-artistic mediomontez» Marian Ilea – Mircea Bochiș este ...

Poeme de Armando Romero

Armando Romero s-a născut în 1944 în oraşul columbian Calí, fiind considerat teoreticianul cel mai important şi spiritul conducător al ...

Vocație de scriitor

După câte știm noi, „Un an de singurătate” („Un an de solitude”) trebuie să fie cel dintâi volum de ficțiune ...

tristețile lui van helsing. manual pentru o inevitabilă apocalipsă

Vă propunem, la „Cartea săptămânii”, o avanpremieră din volumul de poeme „tristețile lui van helsing. manual pentru o inevitabilă apocalipsă” ...

Istoria unui secret

„Cât de ciudată era țara în care trăiam! Fiecare familie avea câte o taină, o poveste a ei!” Aceasta e ...

„Cânturile lui Maldoror” de Lautréamont (fragment)

Dominique Ilea ne propune o serie de traduceri dedicate pisicii, animal îndrăgit, a cărui fire nu a încetat să fascineze încă ...

Femeile Afganistanului

În general, atunci când se vorbește despre Afganistan, Occidentul are în față chipuri bărboase de talibani, munți golași străbătuți de ...

„Despre pisică” de Henriette Walter și Pierre Avenas

Dominique Ilea ne propune o serie de traduceri dedicate pisicii, animal îndrăgit, a cărui fire nu a încetat să fascineze încă ...

Un policier atipic

În „Crima de pe podul Garibaldi”, roman apărut în 2022 și din care puteți citi un fragment în Literomania nr ...

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Susține Literomania


Literomania este o platformă literară independentă, înființată în 2017 de Adina Dinițoiu și Raul Popescu și care funcționează ca revistă online săptămânală. Poți contribui la continuarea acestui proiect cultural independent printr-o donație unică sau recurentă (click pe butonul PayPal. Donate Now).

This will close in 20 seconds