Mittelstadt Nr. 156

Crema de gălbene și curcubeul

Era bine de fiecare dată cînd doctorul Laycsany vindea cîte un apartament de două camere domnului Graur. Mă chemau să stau de martor. „Cine dă aldămaşu’, doctore?”. „Graur, măi.” „Cine dă aldămaşu’, domnule Graur?”. „Doctorul Laycsany.”

A doua zi, pe la zece, după ce zbura pe deasupra Mittelstadt-ului, avionul de la Bucureşti o lua spre Șurdești, făcea o curbă înspre Munții Gutîiului, trecînd iar pe deasupra oraşului, apoi ateriza pe unica pistă a aeroportului, aducîndu-i pe activiştii de partid, pe tîrgoveţul din Ocna Şugatag şi pe doctorul Engel de la minister. Domnul Graur punea pe masa cîrciumei de lîngă popicărie o sticlă de lichior şi trei pahare; apărea valvîrtej, de la cabinetul de consultat mărhăi şi doctorul Laycsany, cerea și el o sticlă de lichior şi trei pahare. Se aşeza între mine şi domnul Graur. Puneam în paharele domnului Graur lichior din sticla doctorului Laycsany. Puneam în paharele doctorului Laycsany lichior din sticla domnului Graur. Lichiorul îl aruncam din pahar pe lîngă omuşor, şi dus era. Domnul Graur şi doctorul Laycsany gustau lichiorul cu sorbituri scurte. După un timp calculat, luam în mîna dreaptă sticla cu lichior adusă de domnul Graur: „Aşa-i că nu mai beţi, domnilor?”. Fără să aştept răspuns, dam pe gît ce mai rămăsese în sticlă. Imediat, repetam figura cu lichiorul rămas în sticla doctorului Laycsany.

Ăsta era aldămaşul. Doctorul Laycsany vindea lunar cîte un apartament de două camere. Tot lunar, domnul Graur cumpăra ce vindea doctorul Laycsany. Că apoi domnul Graur revindea cu profit ce cumpărase de la doctorul Laycsany era altă poveste. Eu doar eram martor la vînzarea lunară. Aproape două sticle de lichior în fiecare lună era o afacere bună. Lichiorul ăla nu te intoxica.

Doctorul Laycsany era de profesie veterinar, umbla prin tîrguri şi cumpăra animale, le ducea la abatorul din Mittelstadt unde măcelarii pregăteau porţii de carne, oase de măduvă, cotlete, coaste. Mărhăile intrau pe picioarele lor printr-un loc şi ieşeau doar pacheţele învelite în hîrtie, însîngerate, aburinde. Primeam şi eu un pachețel din ăla de fiecare dată cînd doctorul urca în Trabant şi trecea pe la prietenii lui, care nu-i plăteau decît cînd aveau banii. Era plăcerea doctorului Laycsany. „Carnea de mărhăi merge la supă cu măduvă, la tocăniţă ori la friptură. Cu multă ceapă, cu usturoi, cu morcovi, măi Aurel”, îmi zicea doctorul întinzîndu-mi pachețelul.

Lichiorurile erau de mai multe feluri: Ecuatorial, Trocadero, Bacchus, Primula, Vraja Mării. Le făcea Libotean, un bătrînel care avea o făbricuţă pe Valea Chiuzbăii. Lucrase între cele două războaie într-un oraș din Elveţia, pe malul unui lac. În anul o mie nouă sute cincizeci şi şapte se întorsese în Mittelstadt. Din străinătăţurile alea adusese utilajul de făcut lichior. „Pe ăsta am tras şi-n vreme de război, cînd se făcea Primula, lichiorul cu esenţă de coajă de portocală. Într-o curte mare. Camioane cu sticle pline de lichior și camioane cu sticle goale de lichior. Ca apa. Aşa se bea-n Elveţia şi-n Franţa lichiorul. Aici merge bine Ecuatorialul şi Vraja Mării. Astea trec, astea le fac!”

Utilajul ăla era fabrica de lichioruri a lui Libotean. Pînă prin anii o mie nouă sute şaizeci. Pînă i s-a făcut rău, mergînd pe bicicletă. Lucrase o zi şi o noapte. I se îmblăteau în cap sticlele cu lichior Ecuatorial. Pe drumul Văii Chiuzbăii n-a văzut pietricica de lîngă o groapă și a dat cu tîmpla de alte pietre. Pe certificatul de deces s-a scris „infarct”, altfel s-ar fi zis că fabricantul de lichioruri a fost un alcoolic. „Preventiv, domnule doctor Laycsany.” „Preventiv, Aurel.” „Aşa-i, domnule Graur.” În cîrciuma de lîngă popicărie s-a făcut pomană cu lichioruri Ecuatorial, Trocadero, Vraja Mării şi Primula.

***

De infarct s-au dus şi domnul Graur şi domnul doctor Laycsany. Ultimul, cînd absolvisem contabilitatea de la şcoala cooperaţiei din Mittelstadt. Le-a luat locul la cîrciuma de lîngă Popicărie domnul Serdatz, tehnician veterinar şi colecţionar de artă, cîteodată însoțit de domnul Corneliu, un pictor din Bucureşti. Avionul de ora zece făcea curba înspre Munții Gutîiului şi ateriza pe aeroport. Hop! Și pictorul Corneliu la cîrciuma de lîngă Popicărie.

Domnul Serdatz era un băutor pasionat de lichior Trocadero. În anii şaptezeci, cînd pictorul a avut nevoie de douăzeci şi cinci de mii de lei, domnul Serdatz a luat imediat avionul care pleca la ora doisprezece din Mittelstadt spre Bucureşti. „Bani buni, domnule Corneliu, îi dau cu o infimă dovadă de bună credinţă, o mică asigurare, doar un tablou pe care-l duc în Mittelstadt şi-l vei recupera cînd achiți datoria.” „Bine, mulțumesc, aşa să fie”, a răspuns pictorul Corneliu.

Tabloul din dormitorul pictorului, un înghițitor de flăcări în arena unui circ, își găsise locul potrivit în dormitorul domnului Serdatz. După cîteva luni, apare pictorul: „Am sosit să-mi recuperez tabloul, domnule Serdatz”. „Nu pot renunţa la el! În fiecare dimineaţă îl privesc şi doar apoi plec la cabinet. E o necesitate pentru un iubitor de artă, domnule!”. Cu pictorul la braţ, Serdatz a ajuns la cîrciuma de lîngă Popicărie. Lichior Trocadero, lichior Ecuatorial, lichior Primula, se adunau sticlele goale lîngă uşa de la intrare.

„Chiar n-am cum să mă despart de înghițitorul de flăcări, domnule, deși ştiu bine că trebuie să-l dau înapoi, c-aşa a fost înţelegerea şi un Serdatz nu-şi calcă cuvîntul. Mi-am zis. Mi-am tot zis, poate că aş renunţa dacă… dacă și cu parcă… dar e la mine-n dormitor, nu și nu… Bine, hai că ţi-l dau, dar mai pui și tu acolo cîteva mii de lei în plus, să zicem patruzeci şi cinci de mii, şi ţi-l duc chiar eu la Bucureşti, cînd ai suma asta.” Aşa a și fost. Peste cîteva luni, pictorul Corneliu şi-a putut iar privi înghițitorul de flăcări la locu-i din dormitor, iar domnul Serdatz a încasat cei patruzeci şi cinci de mii de lei. Dintre care douăzeci de mii de lei chiria pentru găzduirea operei de artă. O afacere bună.

Cînd treburile îi mergeau strună, domnul tehnician veterinar şi colecţionar de artă din Mittelstadt fluiera.

La sfîrşitul anului o mie nouă sute optzeci şi patru, domnul Serdatz şi-a pus tablourile de şcoală băimăreană, făcute suluri, în Dacia 1300, de culoarea lichiorului Trocadero, şi a fugit în Ungaria, la Budapesta.

***

Aşa trăiam în Mittelstadt, precum trăieşte cîinele legat în legătoare de stăpîn… fix aşa. Drept e că-nainte a fost rău, da’ nici acuma nu-i bine, nu te teme, Aurel… Aurel Nechita … cu lichiorurile… cu Ecuatorial… ăla-mi place, din acela beau. Din Chiuzbaia deloc… tata Nechita a belit roţi din alea grele de 1200/20, adică se belea cauciucul, tata-l cioplea, făcea creţuri, şi alea erau opincile de iarnă pe care le vindea în tîrgul de la Ocna Şugatag. Pentru alea fine de vară, meşterea camerele din cauciuc… tot la tîrg le vindea… în Ocnă ori în Sighet…

Mama Mariţa a născut de cinci ori, acasă, că de pe Valea Chiuzbăii se-ajungea greu la spitalul din Mittelstadt. Mama Mariţa a fost şi moaşă la naşterile ei, s-au mai nimerit și soacra ori cumnata ei ca ajutoare. Care cum.

Tata Nechita şi mama Mariţa şi noi, cinci la număr, aveam casa într-un fund de vale că nici pasărea n-ajungea pînă acolo.

Am terminat ASE-ul la Bucureşti, la fără frecvenţă. Lucram la controlul financiar. M-am nimerit de multe ori între ochi superbi, mi s-a spus că-s ca un curcubeu, am strîns în braţe femei… că despre ele-i vorba, am pipăit rochii verzi ori albastre cu bulinuţe roşii ori albe.

Am ajuns şeful controlului financiar. Întîi am fost feciorel, apoi fecior, apoi fecior bătrîn. Pînă am început să-mi spun: „Aurel Nechita, economist, văduv”.

Controlam doctorii care aveau cabinete în comunele din jurul Mittelstadt-ului. Consemnul era să-i învăţ să taie chitanţe cînd încasează bani. Doctorii nu se pricepeau la contabilitate. Puneau banii primiţi după consult în cutii de carton din alea mari în care se vindeau bocancii. Mi-i dădeau: „Du-i de-aci, Aurel. Da’ chitanţă n-am”. Situaţiile astea le lămuream eu. Intrarea în legalitate se făcea fără complicaţii. M-am împrietenit cu doctorul Engel. În fiecare sîmbătă, venea în Mittelstadt la cîrciuma de lîngă Popicărie: mici şi bere. Pînă duminică stătea la mine. Avea cabinet în Valea Chioarului. După cîţiva ani a plecat la Cluj. Dăduse multe examene. A ajuns director de institut şi conferenţiar la Facultatea de Medicină. Ne întîlneam de cîte ori aveam drum la Cluj.

Lîngă intrarea de la mina Jozsa Bela din Mittelstadt, domnul Haranth şi-a deschis o farmacie. Cînd mă dureau genunchii, mergeam să-mi cumpăr crema de gălbenele a lui Haranth. Trei lei şi şaptezeci de bani cutiuţa. „Stai în fiecare dimineaţă întins în vană. Dai drumul la apă fierbinte pe genunchi. Pînă nu mai suporţi fierbinţeala. Apoi te freci la locurile dureroase cu ăştia doi bureţi. Dai cu crema mea şi gata cu durerile”, zicea Haranth farmacistul. Aşa făceam. Aurel Nechita, economist şi văduv.

Aurel Nechita, feciorul lui Nechita Permisivu’ din Chiuzbaia: aşa îl cunoștea lumea pe tata în Mittelstadt după ce s-a întors din Elveţia, unde a muncit cot la cot cu Libotean, unde-a învăţat să facă lichioruri pentru francezi și elveţieni, unde l-a lăsat pe prietenul și consăteanul lui şi s-a întors. A adus cu el bani de-o casă, neimpozabili, ascunşi într-un rucsac. A mai adus din Elveţia şi-un cuvînt ciudat, cules de pe-acolo şi ajuns în Mittelstadt. Dacă era scandal la cîrciuma de lîngă Popicărie, dacă doi se luau la pumni, tata Nechita se băga între ei, zicînd: „Trebuie să fiţi mai permisivi unul cu celălalt!”. Apoi îi certa. Cuvîntul ăla le paraliza minţile. Uitau pe loc de certuri. Îl întrebau: „Nechita, mai spune-ne cum trebuie să fim!” „Permisivi, măi. Aşa trebuie să fiți”, zicea Nechita.

Un cuvînt miraculos, pe care l-au învăţat și mittelstadt-ienii din administraţia locală. Primarul îl folosea cu succes în ședinţele din Consiliu: „Permisivi, măi, nu uitaţi să fiţi mai permisivi!”. Şi lucrurile se rezolvau mai ușor.

Doar chiuzbăienilor nu le plăcea cuvîntul adus de Nechita. I-au spus „Nechita Permisivu’”, şi-aşa i-a rămas numele!

***

În anul o mie nouă sute nouăzeci şi şapte, doctorul Engel s-a mutat la Bucureşti, fiind numit ministru-adjunct al Sănătăţii. Din Mittelstadt am fost trimis cu delegaţie la minister. „Aurel, eu te-am cerut consilier la Minister.” Un străbun de-al lui absolvise Dreptul şi Psihologia la Universitatea săsească din Zips. Engel se născuse la Cluj. „Valuri, valuri, am venit noi aici, Aurel, începînd cu anul o mie opt sute şaptezeci şi opt de prin Bad Ischl, Bad Goisern, Ebensee. Am fost luterani ai Văii Rinului, am fost ceea ce-a trebuit să fim în vremurile alea. Eu sînt primul care ajunge ministru, tu eşti primul meu sfetnic, ca să mă înveţi ce-i de făcut.” Am scos din geanta mea de piele neagră două sticle de lichior Ecuatorial.

***

De douăzeci de ori a fost doctorul Engel la ministrul de Finanţe. „Ăsta strigă şi rîde de mine, Aurel”, mi-a spus Engel. „De prietenul meu nu rîde nimeni în Bucureşti, n-are cum”, i-am spus doctorului. „Eu îi spun că investim în spitale, dotăm sălile de operaţie, cumpărăm medicamente şi el să-mi dea bani, Aurel, iar el strigă la mine: ‘Dovada! Ai dovada, doctore?’ Şi tot rîde ţinîndu-se de burtă.”

„Dovada, dovezile contabile, le rezolvăm”, şi aşa am și făcut. „Cine eşti tu, ţărane?”, s-a răstit la mine ministrul Finanţelor. După ce m-am răstit și eu o dată la ministrul ăla, spunîndu-i să fie mai permisiv, s-a lăsat tăcerea și liniştea.

***

Aurel Nechita din Mittelstadt. Economist şi văduv. În Bucureşti am locuit într-o aripă a institutului Aslan. Eram vecin cu bătrînii veniţi din Marea Britanie. Nu le vorbeam limba. Doar mă uitam seara la ei, se certau puțin, cîntau, se plimbau prin parc. Ţara lor scăpase de ei. Îi trimitea în serii de cîte trei luni la tratament. Bătrînii erau foarte cuminţi. Bătrînele erau tare vesele. „Te strîng în braţe, englezoaică bătrînă, culeg bulinele de pe rochia-ţi care, vai, nu dă în floare, Elisabeth din Hereford Town, ochii tăi spălăciţi de ape, inima ta tot tînără, şi-ţi povestesc prin semne despre Mittelstadt. Cîte ți-aş mai spune-n limba ta, Elisabeth din Hereford Town, hai du-te acum şi plimbă-te prin parc.” Ca un curcubeu decolorat, Aurel Nechita, deasupra aripii vestice a institutului Aslan, mă ridic.

***

Dimineaţa, într-o bucătărioară a institutului Aslan, luam micul dejun împreună cu ministrul-adjunct al Sănătăţii. Mergeam împreună la minister.

„Ţărane”, mi-a spus ministrul Finanţelor, „îţi iei doctorul, pe Engel, şi mergeţi la Viena să negociaţi cu ăia preţul medicamentelor pentru anul viitor”. „Mergem”, am zis. Mi-am făcut stocul de lichioruri şi duși am fost. Lîngă Prater, de fapt în jurul Praterului, sînt cîteva clădiri vechi cu crîşme. Acolo s-a făcut negoţul. Ca la tîrgul din Ocna Şugatag. Într-o crîşmă din aia s-a vorbit numai româneşte, s-a urlat. La preţuri s-au adăugat din start cîte douăzeci şi cinci de procente. „Ar trebui să fim arestaţi toţi din încăperea asta!”, am urlat eu. „Stai liniştit, Aurel. Mai sînt cîteva crîşme pe aici, totul se negociază la mese: petrolul, gazele, până şi drumurile voastre. Aici e floare la ureche, cu medicamentele e cel mai simplu. Ăla e şeful negoţului”, mi-a şoptit Burcea.

N-am semnat absolut nimic. Cu doctorul Engel ne-am dus la concerte, la teatru, am hoinărit prin cartierele vechi. Lîngă Prater se negocia vîrtos.

„Doctore Engel, noi nu participăm la aşa ceva”, am zis.

„Ai dreptate, Aurel. Tu ştii mai bine!”, mi-a spus ministrul-adjunct al Sănătăţii.

***

În anul două mii, m-am întors în Mittelstadt. Mi-am reînnoit stocul de creme de gălbenele de la farmacistul Haranth. Am stat mult în vana cu apă fierbinte. M-am frecat pe genunchi cu bureţii ăia doi, pe care-i lăsasem acasă. Dimineaţa, m-am aşezat la terasa cîrciumei de lîngă Popicărie. Lichiorul Ecuatorial, lichiorul Primula, lichiorul Vraja Mării erau pe rafturi. În Mittelstadt, nimeni nu observase că am lipsit.

„Bună dimineaţa, domnule Nechita…”  „‘Neaţa, Aurel…”

Dimineaţa, în Mittelstadt, e cel mai colorat şi mai proaspăt aer din oraşele Europei. Îmi luasem în primire serviciul de la Controlul Financiar.

„Aurel Nechita… economist şi văduv… mai am patru ani pînă ies la pensie…”

***

Acum trei luni, am trecut cu maşina pe lîngă cimitirul din Chiuzbaia. În Mittelstadt, intru la intersecţia drumului lateral cu drumul național. Opresc. Treceau maşini dinspre şi înspre oraş. Dinaintea parbrizului, o văd pe mama. Aşezată pe capotă. Întinsă ca-n sicriu. Se uita la mine. Vocea ei! „Aurel, ai trecut pe lîngă cimitir şi n-ai fost pe la mine!” M-am întors la cimitir. Am stat o jumătate de oră la mormînt. Două luni, pînă-n aprilie, n-am mai auzit-o. Se întîmpla să-mi şoptească, ori să-mi vorbească cu voce înaltă, la cîrciuma de lîngă Popicărie. O ascultam. Aşa era mama. Nu mă deranja niciodată la serviciu.

***

Cam în acea perioadă, cînd adormeam, aveam un vis. Doi oameni, uneori erau trei, îmbrăcaţi modest, apăreau la patul din dormitor, la picioarele mele. Mă trezeau la ora trei dimineaţa. Îi ascultam fără să-nţeleg o iotă. Ieşeau pe uşa de la balconul apartamentului. Se evaporau. Apartamentul meu e la etajul patru, are patru camere. În cartierul Microraion Vest. După aia, nu mai adormeam. Dădeam drumul la televizor. Mă uitam la canalul History. O dată, însă, acum o săptămînă, am visat că locuiesc într-o casă cu două camere şi bucătărie. Mă plimbam în visul ăla. Intram în bucătărie. Mama era întinsă în sicriul aşezat pe masă. Mă trezeam speriat. Eram în patul meu. Porneam televizorul. Visul acesta nu mi-a plăcut. De aceea nici nu l-am mai avut. Totuşi, îmi amintesc și azi de el.

***

În vană, apa fierbinte s-a răcit. Îmi apăs cu bureţii genunchii. Nu mi-au plăcut niciodată visele. Buiguiesc de cap oamenii. I le-am povestit doctorului Engel. Am mers special la institutul pe care-l conduce la Cluj. „Asta visez, Engel! Ce zici?”. N-a zis nimica. Doctorul Engel tăcea luni de zile. Apoi îmi dădea un telefon şi turuia minute-n şir. Pînă să-mi dau seama că-mi răspunde la o întrebare veche de două luni, închidea telefonul.

***

Aurel Nechita, economist şi văduv și pensionar. Am șaizeci și șase de ani. Locuiesc în Mittelstadt. Dimineaţa, de cîte ori ies din vană, după ce se răceşte apa, mă dau cu crema de gălbenele a farmacistului Haranth. Apoi mă dau cu parfum de mere. Am șaizeci și cinci de kilograme. Am prieteni de-o seamă cu mine care sînt nevoiți să folosească doar duşul. Noi ăştia, slabii, încăpem la orice vîrstă în vană. Cînd mă vor găsi, mi-ar place să fiu proaspăt șpreiat…

 

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.