Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Lucia Eniu
Cutia
Da, să trăiți, domnule polițist. Cum să n-o cunosc pe Dora? Păi toată lumea o cunoaște pe Ulița asta. E de-a noastră, o Mitulească a-ntâia. Născută și crescută aici, pe Uliță. E de-a lui Pandele, nea Pandele croitorul, dacă știți. Nu știți. Vă spun eu. A mai mică dintre fete. Mezina, cum se mai zice. Păi are cinci. Da, cinci fete are nea Pandele, săracu. Niciun băiat. Că de-aia. O fi crezut că o fi ceva, până la urmă. Da’ n-a fost să fie. Despre Dora? Păi ce să vă spun? N-ați văzut-o la spital? Cică a fost bătută zdravăn, da’, chiar și așa, v-ați dat seama că-i o fată pe cinste. Năltuță, cu ochi negri, păr la fel, cu vino-ncoa. Toate-s așa, în familia lui Pandele. Și nevasta. N-ai zice că-i mamă de cinci fete. Tânără, încă, și la fel de frumoasă ca fetele. Zici că-s surori, domne. Da’ asta, mezina, e cea mai cea dintre toate. Și frumoasă, și deșteaptă. Numai că are un cusur. Că cine-i perfect? De mică a fost așa. Aduna zdrențe din atelierul lui tat-su, da, domne, zdrențe colorate, de tot felul, materiale cu flori si alte celea, că nu mă pricep la treburi femeiești, nu știu la ce-or fi folosit, da’ ei îi plăceau, îi făceau cu ochiu toate bucățile de material aruncate de tat-su pe jos, de la croieli, le aduna pe toate și le punea în cutii. Păi avea o mulțime de cutii, le înșira prin toată curtea, le colora, se mândrea cu ele, ce mai, joacă de copil. Da’ mai apoi, când a mai crescut, toată lumea se aștepta să lase deoparte copilăriile și cârpele. Ți-ai gasit. Zdrențele se înmulțeau văzând cu ochii și cu anii. Cutiile, de asemenea. Până-ntr-o zi când nea Pandele a pus picioru-n prag. Adică între cutii. Le-a aruncat pe toate la gunoi și duse au fost la grămada cea mare, știți, aia din susul Uliței. Păi ce să facă Dora? Cum să plângă, ditai domnișoara? S-a închis în casă vreo săptămână. N-a mai vazut-o nimeni pe Uliță, la plimbare cu fetele.
A apărut, apoi, într-o duminică, parcă, gătită nevoie mare, ținând sub braț o cutie roșie, cu funda la fel. De atunci, o tot purta cu ea, oriunde mergea. N-o scăpa o clipă din ochi. Ce-ai fă, acolo? Tot zdrențe de-ale tale?, o întreba câte un cunoscut. Dora zâmbea enigmatic. Da’ de unde. Ce să mai fac eu cu zdrențele? Secrete, aia am, șoptea ea, mijind ochii. Despre cine, fă? Despre multă lume de pe Ulița asta amărâtă. Le adun de ceva vreme. Și am destule, slavă Domnului. Ce secrete, fato? Ei, acolo, niște poze mai deocheate, o scrisoare de la …la…, și câte și mai câte, adunate de pe la toți. Ca să ce? Ca să, așa, să fie, la o adică. Dacă mă mai supără careva. Îi scot eu ochii. Vă scot ochii la toți. Da’ de ce, fato? Ce ți-a făcut lumea? Uite-așa, de-a naibii, că lumea-i rea, zicea ea. Păi ce să se-ntâmple, domnule polițist? O fi avut cineva oftică pe ea. Cum să nu ai, domne, dacă nu te lasă în pace să trăiești? Că poți să ai sufletu curat ca lacrima, să fii creștin cu acte în regulă, să iei mănăstirile la rând, să faci temenele popilor și să pupi toți sfinții și tot nu ești, la o adică, sută la sută ușă de biserică. Ceva tot mai ai pe acolo de care să-ți fie rușine. Păi cum să nu te gândești că poate, cine știe, în cutia Dorei lui Pandele n-o fi ceva și despre tine? Care să te compromită. Să te bage în belele. Să nu mai poți dormi noaptea. Uite-așa s-o fi întâmplat. S-o fi ofticat vreunul. Sau vreuna. O fi prins-o la un colț de Uliță. Și a pus parul pe ea. Cutia? Păi de unde să știu eu unde-i cutia? Da’ ceilalți ce-au zis? Poate o fi știind careva ceva, da’ tace. O fi luat-o careva și o ține așa, de nemernic ce este, să ne aibă la mână. Ca Dora. Mai poți să știi? Că nimeni nu mai are somn, domne. Nici stare. Uite-așa ne frământăm cu toții, din zori și până noaptea târziu. Dac-o fi ceva acolo care să…dacă, poate, cine știe… Și-a-nceput lumea să se uite chiorâș, să se bârfească pe la colțuri, să se amenințe. Bă, care ai luat cutia, ‘ra-i tu să fii, de te-oi prinde… Păi nu era să dea foc la șura lu’ nea Lungu? Cum cine? Naiba știe? Oameni răi, domne, cu sămânță de scandal. Că muierile numai asta fac toata ziua, se blestemă una pe alta, își aruncă ocări și priviri peste gard. S-au trezit nelămuriri vechi, adormite de ani buni, ba că tata lu’ tat-tu a intrat un metru în grădina lu’ bunu, fie-i țărâna, mută-ți dracu gardu mai încolo, că te dau în judecată până la a treia generație, ba că, las’ că știm noi ce știm, că voi ați fost, fiv-ar neamu, ne-ați omorât mândrețe de cocoș, ba că, ce, mă, ce dacă se dărâmă gardu, las’ să se dărâme, fă-l tu, dacă ai bani…Uite-așa, domnu polițist, iertat să-mi fie limbajul, toată Ulița e cu susu-n jos din cauza Dorei lui Pandele. Bat-o Dumnezeu s-o bată de nebună, cu cutia ei cu tot!
Din volumul „Ulița Mitului”
Sumar Literomania nr. 412 (2026)
Scrie un comentariu