„Dacă mintea mea este cea care gândeşte, atunci cum vom defini trupul? Dacă «a gândi» înseamnă a fi în limbaj şi a formula propoziţii, atunci ce înseamnă «a simţi»? Trupul este acela care simte, dar nu are şi el un limbaj? A simţi înseamnă a te situa în afara limbajului? Şi oare nu există mai multe moduri de gândire: una a minţii şi alta a trupului? Ochiul, mâna, pielea, timpanul nu gândesc şi ele?” – se întreabă într-un mod intempestiv Gheorghe Crăciun în Mecanica fluidului. Se poate spune, fără a greși, că toate aceste întrebări i-au marcat destinul lui Gheorghe Crăciun. Formulate mai mult sau mai puțin diferit, ele se regăsesc în aproape toată proza sa. Prezenţa limbajului, ca personaj principal, nu e atât de evidentă, poate, nicăieri în cărțile sale ca în romanul Pupa russa. Dar ceea ce interesează aici e amestecul inedit dintre trup şi literă, dintre senzaţie şi cuvânt, acel erotism cu un aer atât de livresc şi, în acelaşi timp, atât de carnal prezent în Pupa russa.
În copilărie, Leontina Guran, protagonista romanului semnat de Gheorghe Crăciun, trăieşte într-un mod senzual descoperirea lumii prin cuvinte – sau invers, descoperirea cuvintelor prin intermediul lumii. Chiar numele ei, Leontina, devine subiect al îndelungilor sale jocuri cu litere și cuvinte. Numele Leontina va fi divizat în două, apărând, astfel, două nume noi: Leon, întruchiparea masculină din fiinţa Leontina, şi Tina, partea feminină a personajului principal. Aşa poate fi explicată, aş spune, şi bisexualitatea Leontinei. Nici literele numelui nu sunt uitate în acest exerciţiu ludic de fragmentare, de divizare:
„LEONTINA
adică un L ca o crosă de hochei,
un E ca un pieptene cu dinţii prea lungi
O ca o gaură albă de fum
şchiopul de N ca un prost luat la mijloc,
T transportorul de trupe,
ţipătul ascuţit al lui I
şi fratele ca o picătură de apă al şchiopului de dinainte, alt N,
unghiul tăiat şi vârful de săgeată al nesfârşitului A:
LE-ON-TI-NAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!…”.
În „Addenda” publicată în ediţia a doua a romanului Pupa russa (Editura Art, Bucureşti, 2007), găsim fragmente neintroduse în roman care descriu senzaţia de putere pe care o trăia copilul, prin inventarea unor situaţii şi cuvinte noi: „Mincinoasa, mincinoasa, mincinoasa! Strigau copiii în urma ei. Scotea limba şi le dădea cu tifla. O lua la fugă şi arunca cu pietre. Scăpa de ei, ştia că sunt nişte proşti. Dar îi plăcea să-i domine. Îi învăţa jocuri şi nume inventate de ea. Le povestea tot felul de întâmplări şi murea de plăcere să înflorească totul, să pună de la ea amănunte la care nimeni nu s-ar fi gândit vreodată, nici Costel-purcel, nici Violeta supărăcioasa, nici Toni-pişoni-îi-cade-pantalonii (cum strigau unii copii după el), nici Tăvică ţiganul, nici Tuţi, nici Sandală, nici Ghinea, nimeni. Scornea cuvinte şi le făcea să trăiască. Iată, cutare gânganie se numea asclepidă, şi înţepătura ei era veninoasă, cutare plantă trozbar, şi ea înlocuia sarea din troaca oilor, cutare ţară Osiria, şi acolo îţi pierdeai greutatea, iar în Mandragonia trăiau oameni roşii cu pene la picioare, şerpi-tigru, păsări cu dinţi de crocodil, căpcăuni cu ochi în buric şi nişte animale imense ca nişte vaci cu gât de girafă numite vizigauri”.
Schimbând perspectiva, trecând de la copilărie la maturitate, cât de mult a reușit Gheorghe Crăciun, ne întrebăm, să redea prin cuvinte senzațiile trupului, erotismul exacerbat care domină fiinţa Leontinei (căci Pupa russa este, în mare măsură, un roman erotic sau, mai bine spus, un roman al sexualităţii)? Căci, în erotism, simţurile funcţionează la capacitate maximă tocmai pentru a reda ceva aflat dincolo de ele. Și dincolo de cuvinte. Leontina Guran este o fiinţă îmbibată de sexualitate – o sexualitate care s-a întors, în cele din urmă, împotriva ei, fiind şantajată de către Securitate tocmai din cauza vieţii ei libertine. Este o fiinţă schizofrenică, seducătoare şi, în acelaşi timp, rece, incapabilă de a iubi sau de a înţelege iubirea – o fiinţă divizată, contradictorie, de unde şi drama existenţei sale: „O urmăreai siderat, cu voinţa aproape paralizată, neputând să-ţi explici de ce trupul ei te atrăgea irezistibil şi-ţi impunea şi o mare distanţă. Dacă erai atent şi reuşeai să-ţi depăşeşti tulburarea, descopereai că Leontina e o femeie compusă din două jumătăţi: cea de jos, vie, înnebunitor de vie şi de sexuală, şi cea de sus, încremenită, rece, ironică”.
Altfel spus, Leontina este o narcisistă căzută în plasa propriei sale sexualităţi debordante, a propriilor trăiri şi senzaţii. Se îndrăgosteşte de ea însăşi pe măsură ce-şi descoperă trupul, sexualitatea, descoperire redată în pasaje de un incontestabil rafinament literar: „Îşi privea partea de sus a picioarelor, îşi putea mângâia, clătindu-le cu apa strânsă în pumni, arcurile urcătoare ale şoldurilor şi întotdeauna se oprea blocată la zonele de trecere de la o formă la alta, la laterala coapsei, de pildă, cu adâncitura ei profundă, încât osul putea fi pipăit, cu tot relieful lui, sub pielea întinsă. Şi acesta era un loc de mare tentaţie tactilă, un loc năucitor la mângâiat, în cuprinsul căruia se petreceau metamorfoze neaşteptate, piciorul devenind şold şi mai departe şoldul împlinindu-se robust în sus, spre mijlocul subţire de viespe”.
Jocul simțurilor – descoperirea propriului corp, a zonelor erogene – nu se reduce doar la simple atingeri. Masturbarea frenetică devine simbolul acestui narcisism, şedinţele de masturbare semănând, prin diversitatea lor, cu cele din textele unui Sade, de pildă. Cuvintele nu mai reuşesc să suplinească golul din fiinţa Leontinei, să împlinească o cunoaştere cerută de corpul, de sexualitatea ei: „[…] nu voia vulgaritate şi obscenitate, ci intensitate, toată intensitatea, tot ceea ce era femeieşte şi omeneşte posibil, voia absolutul, delirul, nebunia, pierderea de sine, împlinirea supremă, dumnezeirea, leşinul, exasperarea plăcerii” (v. „Addenda”).
Întreaga voluptate a descoperirii lumii prin cuvinte, a redenumirii acesteia este înlocuită, treptat, de un alt tip de voluptate, voluptatea erotică. Cuvântul devine senzaţie, mângâiere, trăire la limita obscenităţii. Nu există dragoste, doar sex: „Dragostea nu e altceva decât o compensaţie a golului perpetuu din vagin”. Trupul renunţă la cuvânt în favoarea senzaţiei, a instinctului. Doar în copilărie sexualitatea este supusă cuvântului: „– Şi eu o coplochintală în pielea goală! – Tu ai un cacamiţi, boule! – Şi tu un piţicaca, pişatule! – Eu am o pisipajură şi o pipisărică, sâc! – Şi eu un porcoleandru, ba nu, o vevevulpe, un pepecastru, ba nu, un castrabou, o vacotigră, o rândupresură!”.
Cunoaşterea şi, prin urmare, aproprierea lumii se produc, în copilărie, prin (de)numirea lucrurilor. La maturitate, când instinctele devin puternice, devin stăpâne peste corp, cuvintele își pierd din putere. Trupul se cunoaşte, ce-i drept, şi prin sexualitate, o sexualitate redată prin cuvinte mai mult sau mai puţin stângace. În acest caz, este vorba despre cuvântul care descrie. Cuvântul adevărat, cel care (de)numeşte, este uitat. Da, trupul gândeşte, însă numai atunci când descoperă, adică în perioada copilăriei. Sexualitatea implică o cunoaştere dincolo de (de)numiri, dincolo de cuvinte. Doar copilul se poate bucura pe deplin de voluptatea cuvântului, a cunoaşterii prin cuvânt. Cel puțin, cam așa stau lucrurile în Pupa russa de Gheorghe Crăciun.
P.S. Despre fascinația cuvintelor în copilărie vorbește și Julio Cortázar în discuțiile purtate cu Omar Prego Gadea (v. Fascinația cuvintelor, traducere și note de Radu Niciporuc, Editura Fabulator, 2006), iar modul în care o face îl apropie foarte mult de Gheorghe Crăciun: „Curios, primele mele amintiri sunt de diferențiere. Sau, mă rog, un fel de bănuială că, dacă nu aș fi explorat realitatea sub aspectul limbajului, sub aspectul ei semantic, ea n-ar fi fost – pentru mine – completă, n-ar fi fost satisfăcătoare. Și chiar am intrat – asta ceva mai târziu, pe la opt sau nouă ani – într-o etapă care putea fi periculoasă, căci putea să sfârșească în nebunie: cuvintele începeau să valoreze cât obiectele în sine sau chiar mai mult”.
Gheorghe Crăciun, Pupa russa, prefață de Caius Dobrescu, postfață de Carmen Mușat, Editura Art, București, 2007, 480p.
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Din perspectiva Penelopei
„Sânge!” de Fredric Brown
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Scrie un comentariu