David Harsent: „Scrisoare deschisă către Europa”

În 2017, Days of Poetry and Wine, unul dintre cele mai importante festivaluri de poezie din Europa Centrală, a lansat proiectul „Scrisoare deschisă către Europa”. Scrisorile din proiect sunt adresate Europei, sau, poate, lumii întregi, și își propun să readucă limbajul artei, gândit, precis și riguros, înapoi în discursul public. În fiecare an, directorul artistic al festivalului, împreună cu echipa, selectează un poet sau un gânditor preeminent și le oferă oportunitatea unică de a se adresa Europei și de a prezenta problemele pe care le consideră cele mai presante. Scrisorile sunt întotdeauna foarte bine primite și discutate de factorii de decizie politici, precum și de publicul european larg, și au fost traduse și publicate în mai mult de 10 limbi. Toate scrisorile deschise către Europa sunt publicate pe www.versoteque.com și ca publicații separate. Acestea sunt livrate personal tuturor deputaților în Parlamentul European și Comisiei Europene. Scrisorile sunt publicate de principalele mass-media europene și au o greutate semnificativă în întreaga Europă.

Autorii „Scrisorii deschise către Europa”:

2017 Stefan Hertmans (Belgia)

2018 Athena Farrokhzad (Suedia)

2019 Ilija Trojanow (Germania)

2020 Krisztina Tóth (Ungaria)

2021 Durs Grünbein (Germania)

2022 Chus Pato (Spania)

„Scrisoarea deschisă către Europa” face parte din proiectul ArtAct, cofinanțat de Programul Europa Creativă al Uniunii Europene. (Simona Nastac)

Scrisoare deschisă către Europa

David Harsent

M-am născut în 1942, anul cel mai rău al războiului. Locul meu natal e un sat din Devonshire. Mi s-a spus despre bombardarea porturilor din Devon și cum aeronavele care însoțeau bombardierele atacau ținte civile la întâmplare. Una dintre ținte a fost micul spital în care mă născusem cu o zi înainte. Mama și celelalte femei, fiecare cu nou-născutul ei, s-au adăpostit sub paturi.

Primele mele amintiri au fost, parțial, despre război, relatări despre război și dovezi de război. Mi s-a spus despre tatăl mamei, care a supraviețuit unui atac cu gaze în Marele Război, dar drept urmare a murit tânăr. Tatăl meu a fost grav rănit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și nu și-a revenit niciodată complet. A trecut ceva timp până să-mi dau seama că slujba lui de zi cu zi în război era să ucidă și să se ferească să nu fie ucis; că emoția lui cea mai puternică trebuie să fi fost frica. În fiecare zi, pe toată durata războiului: frica. În fiecare zi, cap sau pajură cu un soi de monedă divină.

Pe măsură ce am crescut, am fost pe jumătate conștient de lunga listă de războaie care au urmat după Al Doilea Război Mondial. La fel ca mulți din generația mea, am protestat pe străzi împotriva războiului din Vietnam. Acum, ca și atunci, am în minte replicile lui Robert Lowell din Trezindu-ne duminică dimineața devreme: „pace copiilor noștri când cad din război în război…”. Scrisul meu, deși nu are războiul ca subiect principal, a purtat adesea umbra războiului. În 2005, am publicat volumul Legiune – o serie de poeme și voci din diverse zone de război. Colecția a crescut și s-a dezvoltat, cred, din versiunea engleză pe care am creat-o a poemelor lui Goran Simić, scrise când el şi familia lui erau sub asediu la Sarajevo.

După ce a citit Legiune, Seamus Heaney m-a întrebat: „Unde ai găsit toate vocile astea?”. Se referea la diversitatea poemelor: unele erau ritmuri și imagini din Marele Război, altele din Al Doilea Război Mondial, altele din războiul balcanic, iar altele erau relatări despre brutalitățile obișnuite ale războiului: povești particulare spuse de voci particulare. Am publicat recent versiunea mea în engleză a poemelor scrise de Yannis Ritsos când era în lagărul de prizonieri și în arest la domiciliu în timpul juntei militare din Grecia, în anii şaizeci şi începutul anilor șaptezeci. Mi pare că în toate lucrurile și situațiile este dificil să eviți noțiunea de conflict; să simți astfel este, probabil, o tendință umană inevitabilă. Că războiul și umbra lui par să-mi urmărească scrisul nu este o surpriză pentru mine; poezia este modul în care interpretez lumea.

Cu toate acestea, cele patru poeme lungi care formează coloana vertebrală a colecției Fire Songs (Cântece de foc) oferă relatări despre un război mai terifiant și mai distructiv decât conflictul armat. Primul Cântec de foc este despre Anne Askew, o martiră protestantă arsă pe rug pentru erezie. Vocea Annei, în versiunea mea, este profetică. Într-o întâlnire în vis cu Anne, naratorul poemului, care este aproape de ea în timp ce flăcările o cuprind, spune: „singurul lucru care ajunge la mine în vâltoarea focului / în timp ce mă aplec spre ea / este da, va fi foc, va fi foc, va fi foc…

Profeția lui Anne Askew vorbește despre un război în care noi toți suntem combatanți, în care nu există linie de front și din care pare că nu există retragere. Este războiul împotriva naturii.

***

Războiul ăsta se desfășoară de foarte mult timp. Pe14 august 1912, un ziar din Noua Zeelandă a publicat un articol care avertiza asupra efectului arderii cărbunelui asupra Pământului. Avertismentul a fost ignorat. Cartea lui Rachel Carson, Silent Spring, a fost publicată aproximativ cincizeci de ani mai târziu. Vorbea despre utilizarea nesăbuită a pesticidelor și efectul asupra păsărilor: titlul cărții vorbește de la sine. Din nou, ignorată. Douăzeci de ani mai târziu, am participat la o serie de conferințe despre punctele critice, fără întoarcere, ale încălzirii globale. Ignorate, de asemenea. Și acum aproape am ajuns în punctul de neîntoarcere. Lumea naturală, viața pe Pământ, încă sub atac, sunt periculos de aproape de a deveni nesustenabile. Nu am fi ajuns la această criză dacă nu am fi pierdut legătura cu natura, cu ființele care trăiesc pe Pământ, cu Pământul însuși.

James Lovelock a propus ipoteza Gaia: planeta pe care locuim și ființele cu care o împărțim formează un sistem interdependent, armonios și benign. Refuzul aparent al omului de a permite această armonie, de a fi parte din ea, pare să provină din ideea că aceasta trebuie să ne servească nevoile, că poate fi exploatată cum și când vrem noi. Nu respectăm, așa cum ar trebui, cu uimire, misterele subtile ale lumii naturale.
Sunt atras de imaginea păsărilor în zbor, în mod special de păsările răpitoare. Am scris un poem – Bowland Beth – despre un erete vânăt, o specie protejată, ilegal împușcat pe un teren de vânătoare a potârnichilor. Afacerea uciderii de plăcere a potârnichilor nu tolerează prădătorii naturali: încă o dovadă a relației noastre distructive cu natura.

Sunt interesat și de iepurele de câmp, de mitul și legenda lui ca ființă metamorfică, de istoria lui ca întruchipare a acestor mistere. Am scris o colecție numită Lepus – în care am asimilat iepurele de câmp cu figura jonglerului. Într-un poem intitulat „Iepurele ca semn rău”, acesta prezice un viitor sumbru dacă dovezile deteriorării naturii continuă să fie ignorate. Iepurele vorbește despre:

„… aceste lucruri care, indiferent de
clopotele și lumânările tale, de jumătățile tale de măsură,
și pașii tăi înapoi, vor veni, vor veni, vor veni”.
Abia acum văd că ultimul rând, scris cu doisprezece ani mai devreme, poartă același impuls ritmic ca profeția lui Anne Askew.

Persecuția eretelui vânăt a pus pasărea pe lista speciilor pe cale de dispariție. Distrugerea habitatului a dus la diminuarea gravă a populației de iepuri bruni, iar vânarea lor ilegală continuă încă. Amenințarea la adresa acestor creaturi particulare este, pentru mine, emblematică; dar lista speciilor pe cale de dispariție e lungă. Declinul biodiversității afectează irevocabil ecosistemul. Aceasta include insectele: dacă polenizatorii mor, murim și noi. Aceste amenințări sunt create de om. Ne-am plasat singuri printre speciile cu risc de extincție. Atacul nostru asupra naturii pare uneori asemănător cu dorința de moarte.

Cu câteva decenii în urmă, companiile de combustibili fosili au făcut propriile evaluări ale efectului dioxidului de carbon asupra mediului. Experții lor au ajuns la concluzia că arderea combustibililor fosili „va provoca efecte dramatice asupra atmosferei”, adăugând că potențiala problemă este „gravă și urgentă”. Opiniile lor au fost suprimate de companiile pe care le reprezentau. Oamenii de știință a Pământului au a fost foarte clari, ani de zile, despre ce s-ar întâmpla dacă războiul împotriva naturii continuă. Ni se spune că suntem la jumătatea celei de-a șasea Mari extincții; este de netăgăduit că acest lucru este cauzat în întregime de activitatea umană; totuși, se face puțin sau nimic pentru a împiedica colapsul. De ce?

Este de fapt aparenta indiferență un semn că omenirea acceptă că-i prea târziu? Că modul în care funcționează lumea nu poate fi schimbat acum, chiar dacă știm cum s-ar putea modifica sau, cel puțin, cum am putea începe să-l schimbăm? Că oamenii își vor continua viața în același mod deja stabilit și inalterabil? Că în timp ce ultimele creaturi, pești, insecte, vor dispărea de pe Pământ, noi vom continua să ne uităm la televizor, să aplaudăm echipa favorită de fotbal, să ne urcăm în avioane, să ascultăm muzică, să mergem la cumpărături, să sărbătorim nașterea copiilor noștri… Că liniile de producție vor continua – până la ultima scânteie de energie – să fabrice mașini, frigidere, aparate de aer condiționat? Că vom tăia și ultimii copaci din pădurea tropicală? Că fermele industriale vor continua să-și alimenteze stocul, iar abatoarele să îl sacrifice?

Scriind o scrisoare către Europa – și mă consider european, în ciuda interesului propriu mincinos, brutal, care a răspuns tendințelor xenofobe și rasiste din țara mea și a provocat Brexit – mă gândesc în special la guvernarea europeană.E foarte probabil, așa cum se spune uneori în mod convingător,că lumea este condusă de oameni răi; că lăcomia și puterea merg mânăîn mână, iar capitalismul exploatează resursele naturale și ni le vinde înapoi; că istoria umană recentă ne arată cum știința este rapid urmată de tehnologiidistructive. Dar, așa cum există știința, tehnologia și banii care să încetinească și să oprească încălzirea fatală a planetei, la fel trebuie să existe printre oameniicu putere și influență guvernamentală unii care văd cât se poate de clar prăpastia pe a cărei margine stăm. Pledoaria mea, sau, mai degrabă, cea a nenăscutului, este pentru lume. Dar această scrisoareeste către Europa.

Profeția lui Anne Askew a fost, ca toate profețiile, o viziune: una întunecată, așa cum sunt viziunile mele când reflectez asupra rapoartelorde mediu. O viziune, pe care în fiecare zi încerc să o uit, a unei planete lipsite de viață, unde un ecran alimentat de nimic altceva decât de un vastreziduu de lăcomie continuă să înregistreze creșterea nelimitată a bogăției colective a elitei de odinioarăa lumii dispărute. Singura noastră moștenire, deoarece banii fac banii să facă bani.Doar cei care guvernează pot face ca acestă viziune să înceteze, să se estompeze.

Aceasta este o scrisoare către Europa, dar, în special, către cei care guvernează Europa. Avem nevoie de o schimbare semnificativă și foarte curand. Cineva trebuie să preia conducerea – cineva care are știința și voința. Nu am niciun sfat, nimic de adăugat la ceea ce am scris aici. Poate doar: aveți grijă de copiii voștri în timp ce dorm. Aveți grijă de nepoții voștri în timp ce dorm.

Traducere de Simona Nastac

David Harsent (n.1942, Marea Britanie) a publicat douăsprezece volume de poezie care au câștigat numeroase premii, inclusiv Forward, Griffin International și T.S.Eliot. A Broken Man in Flower, versiunea lui Harsent a poeziei scrise de Yannis Ritsos în lagărul de prizonieri și în arest la domiciliu, a apărut la Bloodaxe Books în 2023. Harsent a colaborat cu diverși compozitori, cel mai adesea cu Harrison Birtwistle. Colaborările lor au fost prezentate la Royal Opera House, Festivalul de la Salzburg, Concertgebouw și Carnegie Hall. Harsent este profesor emerit la Universitatea din Roehampton, Fellow of the Royal Society of Literature și Fellow of Hellenic Authors Society.